Pentru deplasarea pedestra, limba româna a posedat din cele mai vechi timpuri un adverb de formare stranie, care nu isi are echivalentul in alte limbi: “pe jos“, in limba veche “pe gios“, sau, in variante dialectale disparute “pe dzos“.
.
Ciudatenia formarii acestei expresii dispare insa in momentul in care realizam ca este vorba de fapt de un simplu adverb grecesc, preluat in perioada bizantina timpurie, inainte de contactele masive si prelungite ale (neo)latinei balcanice cu limbile slave. Pe langa un import masiv de verbe (a lipsi, a amagi, a cuteza, a rancheza, a urma etc.) si substantive de uz comun (dascăl, dafin, drum, colibă, corabie, temelie, fricã etc.), este usor de imaginat ca romana a preluat si termenul -atat de frecvent in documentele militare bizantine- pezos, πεζός (pronuntat [pedzos]) = pedestru, care merge cu piciorul, iar nu cu un vehicul sau pe cal.
.
In momentul in care româna a inceput sa fie scrisa, [pedzos] a fost simtit ca fiind “pe dzos“, “pe gios“, in ciuda redundantei expresive (cineva care merge cu piciorul merge intr-adevar… pe pamant, deci “pe jos“).
.
Că așa stau lucrurile ne-o arată aromâna, care nu cunoaște “pe jos”, dar care are ca echivalent tot un calc din greacă: pi padi, sau pri padi – cu picioarele…
Astfel, “pe jos” derivand din πεζός isi arata antichitatea, dupa ce a strabatut pedestru istoria lingvistica a neamului.
————-
