“Cînd macheam şi se fãcea cosmic, Nea Nebunelea ne citea din cartea lui
care zicea cã-i legatã în piele de rîs. Era un caiet mare, legat în blanã, şi el
scrisese acolo, pe mai multe capitole, o treabã care nu-i pricepeam noi titlul, dar
înţelegeam tot ce vroia sã spunã el înãuntru, cã o spunea aşa, pe bucãţi şi fiecare
bucatã, chit cã se schimba oleacã, era mereu aceeaşi. Îi spunea la carte “Istoria
şamanismului românescu”, care titlu îi pusese el un -u la urmã sã parã cã e o carte
veche.”
(extras din povestirea “Istoria şamanismului românescu”, din volumul Miros de roșcată amară, Humanitas 2014 etc… aceasta este o reclamă ascunsă… )
—
Acuma… o mică lămurire pentru cei care postează nume și cuvinte vechi cu -u la urmă: “românescu“… “Mateiu” (Caragiale)… “fost-au omu muncitoru”…
Acel –u final e doar un semn grafic și nu s-a pronunțat niciodată. Tot auzi unii cum se sclifosesc neștiutor și chiar îl pronunță când îl văd scris: “românescu“, au să zică… sau “omu bravu”…
In realitate, acel -u fără justificare etimologică nu s-a pronunțat nicicând. El este echivalentul “semnului tare” (твёрдый знак), adică: ъ, majusculă Ъ, care în grafia veche, până la revoluția rusă și reforma alfabetului, se punea automat și obligatoriu la sfârșitul fiecărui cuvânt terminat în consoană. Marca doar că acolo se încheie un cuvânt terminat în consoană, sau în consoană lichidă.
De aceea, când s-a fondat ziarul acela modernist la Moscova, în anii 1990, Kommersant, redactorii au ales să-l scrie cu Ъ la urmă, ca să facă arhaic: Коммерсантъ. Ъ e și acum semnul distinctiv al Kommersant-ului, care-și mai zice Газета «Ъ» / Gazeta «Ъ», de la un semn grafic ce nu se pronunță.
Când româna a început să se scrie fluctuant si in alfabet latin, semnul «Ъ» slavon, la sfârșitul fiecărui cuvânt terminat în consoană, a fost redat prin -u. Om s-a scris omu, după ce fusese омъ, așa cum și în rusă человек era scris человекъ. De altfel, tipografii mai grijulii puneau o căciuliță pe acel -u grafic, ŭ, ca să arate că nu se citește, omŭ bravŭ, așadar, nu era altceva decât om brav. Oarecum rolul lui e muet din grafia franceză, brave homme. Mateiŭ (Caragiale) e tot un Matei. In Mateiu, -u, ŭ final, e, de asemenea justificat, întrucât un -i într-un diftong (-ei final, din Matei, este de fapt o consoană lichidă)… In slavonă se scria Матейъ, cu -Ъ.
Bucuresci, Balotesci…
La fel, o altă confuzie grafică rezultată din trecerea de la alfabetul slavon la cel latin mai e și transcrierea unor nume la plural precum Bucuresci… Nu s-a pronunțat niciodată Bucuresci sau Balotesci, ci întotdeauna București și Balotești, chiar dacă se scria în litere latine cu –sci.
Confuzia vine de la semnul grafic folosit în limba veche: щ, Щ, care în slavona de biserică, cea balcanică de care a fost influențată româna, reda grupul consonantic ȘT. De aici București scris cu Щ: Букурещи.
Mai târziu a venit influența rusească, iar în rusă Щ redă grupul -ȘCI-… De aceea, când s-a trecut la transliterarea în alfabet latin: Bucuresci.
Pronunția a fost însă întotdeauna București.
—
Iată, ca bonus, descrierea cărții din povestirea “Istoria şamanismului românescu”, din volumul Miros de roșcată amară, Humanitas 2014 etc… (aceasta este o reclamă ascunsă… ):
—
Înfãţişarea cãrţii era urmãtoarea: era legatã într-o piele tãrcatã şi pãroasã, de
o culoare greu de descris. Nenea Nebunelea pretindea cã e o culoare aproape
perfectã, dar cã o forţã neştiutã n-a vrut sã fie culoarea chiar perfectã, pentru cã
asta ar deveni periculos.
O culoare perfectã nu poţi s-o vezi, spunea el. Dacã-i perfectã n-avem cum s-o vedem
cu ochii noştri de rahat, care dimineaţa avem urdori în ei. Si dacã n-o vedem, atunci cartea dispare.
De-aia n-a putut cartea lui sã aibã o culoare perfectã, iar dacã nu-i perfectã şi nu dispare atunci poate sã fie
orice culoare, cã nu mai conteazã. Si de fapt blana aia chiar avea o culoare
greţoasã, dar Nenea Nebunelea zicea cã oricît de urîtã ar fi ea putuse sã fie
perfectã dar n-a vrut, şi-atuncea putem sã spunem cã e aproape perfectã.
Cum la legatul cãrţii se folosise pielea de dinapoi, de la spate şi de sub
coadã, în mijlocul coperţii se iţea acuma ţomonocul rîsului, ca o tîrtiţã de gãinã,
dar cu mai mulţi muşchi. Dacã vîrai degetul în el, ţomonocul se strîngea în jurul
degetului şi-ţi dãdea nişte fiori nesãnãtoşi. Nea Nebunelea bãga vîrful pixului în
el cînd se oprea din însemnat şi pixul stãtea aşa drept, perpendicular pe carte.
.
Cînd nu avea idei de scris, Nea Nebunelea lãţea tîrtiţa rîsului cu patru
degete rãşchirate, fãcînd-o pãtratã şi deschisã hãmesit, iar înãuntrul pãtratului de
muşchi şi pãr se vedea, sub blanã, rotund pe coperta de dedesubt, un alt ţomonoc
zugrãvit şi deopotrivã cu dintîiul, care-l atingea pe acesta în patru puncte
precise. Aşa pilduia Nenea Nebunelea cvadratura cercului.
—
Cf.
Bukur-Bukurisht… din nou despre originea albaneză a Bucureștilor…
Și un colaj de-al meu pentru ilustrat asta:
Filed under: Babel, Bestiariu, Istoria Șamanismului Românescu, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
