Cum funcționează Coranul asupra minților?
Toată lumea știe că Mahomed, deși aproape sigur analfabet, era un excepțional mânuitor al cuvântului și că și-a convins și convertit primii discipoli prin Vorbă.
De aceea, pretenția “islamologilor” de salon de a emite ridicole opinii despre Coran pentru că l-au “citit în traducere” este doar o fuduleală ignorantă. Coranul funcționează prin sunet și magia sonoră a jocului cu cuvintele, prin analogii fonetice și rezonanță logotetică așa cum știa să o facă Mahomed, un autentic șaman și manipulator prin recitare, care s-a întors, cum o povestea nevasta sa Aișa, prin gura primei neveste Hadigea, tremurând epilectic după prima întâlnire cu îngerul Gabriel (Jibrail, cf. link la sfârșitul textului), care i-a ordonat să citească (‘iqra), iar el a insistat de trei ori că nu știe să citească.
Coranul a fost compus de Mahomed de-a lungul multor ani, în dialectul tribului său de la Mecca (Quraysh), dialect ce diferea suficient de cele ale celorlalte triburi din restul peninsulei arabice pentru a duce la mari divergențe între textul scris și pronunția lui (tradiția acceptă șapte dialecte, cu mari diferențe, care au fost unificate forțat după redactarea definitivă a Coranului, la câțiva ani după moartea lui Mahomed).
Intre timp acel dialect de la Mecca al lui Mahomed a devenit araba clasică, dar urmele incă se mai văd în convențiile grafice. Pentru a da doar două exemple, nu doar că scrierea arabă (împrumutată de arabi, cu unele adaptări, de la urbanizații arameeni din ceea ce e astăzi Siria) a fost doar la multe decenii după moartea Profetului făcută mai lizibilă prin inventarea acelor puncte diacritice care marchează astăzi literele, și care sunt imitate după obiceiul arameenilor și evreilor, dar pronunția arabei clasice nu respectă deseori convențiile grafice ale Coranului așa cum este (tran)scris. Asta pentru că majoritatea peninsulei arabice vorbea dialecte diferite de cel al Profetului.
Așa se face că numele figurilor fondatoare ale iudaismului și creștinismului, Moise (موسى) și Isus (عيسى) sunt pronunțate Musa și ‘Isa, cu un -A sonor care nu corespunde literei -I finală cu care sunt scrise aceste nume în textul Coranului. E limpede că Mahomed însuși pronunța Musi și ‘Isi (profeți centrali în islam și considerați în Coran musulmani și precursori ai lui Mahomed), iar cei care au pus Coranul în scris după moartea lui au scris numele așa cum le pronunța el, dar au continuat să le citească așa cum le zicea mai toată lumea, lucruri cunoscute de altfel de comentatori și tradiție.
La fel, majoritatea adverbelor în araba clasică sfârșesc în -AN: اً , care se scrie absurd ca un alif final cu două apostrofe (tanwin se numește semnul în gramatica lor), pronunțat “an”, deși convenția nu are nici o logică și nu corespunde cu grafia. Mahomed, însă, și ai săi Quraysh, vorbeau așa.
Exemple:
لطفاً – (lutfan, vă rog, deși e scrit lutfa)
قانوناً – (qânunan) = în mod legal, făcut după qanun, după canon, deși e scris qanuna (qanun, lege, regulă, ca și qalam, condei (cf. și latinescul calamus) sunt împrumutate din greacă. La fel e imprumutată din gracă noțiunea de namus, din grecescul nomos.)
جدیداً (jadidan) = în mod nou, recent.
Acum, pentru a înțelege violenta magie a Coranului (قرآن qurʼān, sau القرآن al-qurʼān) trebuie ascultate măcar două versete (ayat, care mai inseamnă și semne, pur și simplu, de aici denumirea persană a autorității religioase supreme la șiiți: Ayatollah, ayat-Allah: Semnul lui Allah).
Iată surata 96, cea a “Cheagului de sânge“. E numită așa pentru că, în tradiția coranică, omul este creat de Dumnezeu dintr-un “cheag de sânge”: ‘alaq علق.
Partea dintâi a acestei sura (capitol), primele 5 versuri, e considerată unanim a reprezenta cea dintâi revelație a lui Mahomed. Ar trebui să deschidă Coranul. Se află însă pe locul 96 (din 114, un număr arbitrar), pentru că Coranul nu e organizat cronologic, ci în funcție de lungimea descrescătoare a capitolelor. In realitate, cele mai vechi capitole sunt cele mai scurte și pur poetice, dar pentru că sunt foarte scurte, au fost puse in coada Coranului. De aceea, de 15 secole teologii musulmani se ceartă în legătură cu interpretarea versetelor contradictorii, în care în mod logic cel mai nou îl anulează pe cel mai vechi, însă nu se știe cu certitudine în ce ordine au fost dictate de Profet. Așa se face că în surata Vacii (Baqarah), versetul 134 îl anulează pe versetul 140, pentru că 134 e considerat de toți comentatorii ca fiind mai vechi decât versetul 140, care vine după el, dar pe care îl anulează.
Aceste câteva versuri din sura 96 a “Cheagului de sânge” joacă pe aliterație, pe folosirea alternativă a sunetului transcris de noi Q și care e reprezentat în arabă prin litera numită qof sau qoph: ق
Pronunția sunetului poate fi auzită aici:
Vine din fundul gâtului și colorează emfatic fiecare cuvânt în care apare. Este, de altfel primul sunet din numele Coranului (قرآن qurʼān) și ultimul sunet din numele cheagului de sânge (‘alaq علق). Coranul însemnând de fapt: Recitare, sau Lectură, același sunet intră și în rădăcina verbului a citi, qara. al cărui imperativ e: iqra… Q– mai e și sunetul gutural care deschide numele tribului lui Mahomed: Quraysh (literalmente = rechinii, quraysh însemnând rechin).
‘iqra: citește !
Acum: primele versete pronunțate și recitate vreodată în public de Mahomed au jucat magistral pe o aliterație hipnotică a lui Q cu alte sunete emfatice. Iată aceste 5 versuri transcrise și traduse (doar primele 5, restul suratei a fost adăugat mult mai târziu). Ascultați recitarea, de la secunda 5 (prima frază e doar o formulă ritualică de introducere a fiecărui capitol, bismillaah ir-Rahmaan ir-Raheem, în numele Domnului etc.)
Surah 96 (a Cheagului de sânge)
Bismillaah ir-Rahmaan ir-Raheem
Efectul e magnetic prin aliterația lui iQra (citește!) khalaQ de două ori, urmat de alaQ. Felul în care primul și al doilea vers se încheie emfatic cu –Q și au un Q în primul cuvânt, după care versul 3 începe iar cu iQra iar 4 sfârșește cu un nou Q– în qalam (calamul, instrumentul de scris):
Prin forța sa invocatoare și prin magia sonoră avem aici un limbaj profetic de cea mai înaltă calitate, la nivelul unuiu Iezechiel (în Vechiul Testament), sau al Predicii de pe Munte în Noul Testament.
Iată încă o variantă sonoră, căci fiecare predicator are stilul său personal. Să ne gândim la felul total diferit în care doi muzicieni de jazz ar interpreta aceeași partitură:
Indemnul iQra începe de la secunda 13:
.
Iată de altfel, pentru cine vrea să audă alte interpetări ale acelorași versete, o pagină cu multe variante de recitare, căci fiecare predicator are stilul lui, chiar dacă scheletul fonetic al hipnoticei formule rămâne același:
https://www.google.com/#q=surah+96
Așa funcționează Coranul. Cele câteva versuri pe care le-am analizat aici produc o hipnoză sonoră și ar fi interesant și util de știut asupra căror părți ale creierului acționează această recitare și ce soi de adicție produce ea.
.
—
Cf. și:
— Scrisoarea lui Mahomed către Împăratul Heraclius al Bizanțului…
— Cum românii îl înțeleg mai bine decît vesticii pe Salman Rushdie…
— Occident vs. Islam… progresul prin încălcarea poruncilor sacre…
— Sfânt și profet cămătar într-o nuvelă egipteană de netradus : o nouă privire spre Hagi Tudose…
Filed under: Babel, Bestiariu, ISLAM, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
