.
Am dat întâmplător peste un foarte frumos exemplu de post-gonzo journalism cultural… Am vrea mai mult din ăsta.
E textul următor, acest mini-reportaj de Codruța Simina și Bianca Felseghi, dureros în sobrietatea lui masochistă, despre Nicolae Breban sosit la Cluj pe 11 martie într-o conferință literară de o pompozitate vulgară atroce.
Textul lor, pentru a cărui scriere au suferit stoic, mergând cuminte și încrezător la mincinosul eveniment, se numește:
Academicianul Nicolae Breban: “Și astfel am ajuns la mine însumi”
https://pressone.ro/academicianul-nicolae-breban-si-astfel-am-ajuns-la-mine-insumi/
Acum, pentru a situa în căpșoarele vide (deși largi) ale noii generații: cine este Nicolae Breban?
Nicolae Breban este un turnător securist al vechiului regim, securist și sinecurist, autor al câtorva din cele mai de necitit texte literare ale regimului ceaușist.
Iată, pentru a-l situa, o conversație telefonică de atunci, in illo tempore:
Breban : Servim cultura şi ţara!
Gen. Pleşiţă: Aşa este, tovarăşe Breban, era vorba să-mi dai un nume.
Breban: Da, da, exact. Îl am lângă mine. Aveţi o memorie excepţională. Se cheamă aşa: doamna Dora Maria Călinescu, care a depus pe data de vineri-4 februarie, la sectorul 1, la miliţia asta din colţ cu Ipătescu, pentru America.
Gen. Pleşiţă: Da, da. Da, e de fapt mama lui Matei.
Breban: Da, scrieţi şi numele: mama lui Matei Călinescu, că e anexată şi o invitaţie a lui Matei, care e profesor la Universitatea Indiana, Indiana.
Gen. Pleşiţă: Da, e-n regulă. O găsesc, dau telefon.
Breban: Pentru asta eu vă mulţumesc în special, tovarăşe general.
Gen. Pleşiţă: N-aveţi de ce. Vă răspund şi eu ca dumneavoastră: servim ţara (amuzament).
—
Ce fac aceste două jurnaliste, Codruța Simina și Bianca Felseghi, aici este să aplice o critică sănătoasă, ludică, cum nu se mai face la noi de decenii încoace. Suntem înconjurați de orori pe care n-avem voie să le criticăm decât prin circumvoluțiuni decente…
Aaaah, ce departe e timpul când Arthur Cravan, acel geniu al criticii literare si artistice, care pe deasupra mai era si boxer, modificase definitiv canoanele bunei-creșteri literare scriind, prin 1915, despre expoziția pictoritei minore (si iubita lui Apollinaire) Marie Laurencin: “Uite una care ar avea nevoie sa îi ridici fusta și să i-o pui masiv… poate ar picta mai bine, proasta.”
Sigur, Apollinaire a vrut sa-l provoace la duel, șabada. Dar Apollinaire, e știut, n-avea umor.
Despre Gide, pe care l-a intervievat pentru efemera lui revistă, Arthur Cravan a scris în prezentarea interviului: “omuleț mătrețos cu mâini albe, de loază moale”… André Breton avea să scrie ulterior că Gide nu și-a mai revenit niciodată după publicarea acelui interviu… pretențiosul.
Asemenea formule admirabile, care rezuma o întreaga exegeză estetică, nu pot insa fi transportate in alt context când nu ai talent si scrii la comanda.
Sau, cum zicea Eugen Ionescu pe când mai scria românește:
“Arghezi înjurã, românul înjurã, deci Arghezi e român. Românul e poet, Arghezi e român, deci Arghezi e poet.
Mircea Eliade este uneori inteligent, dar ce încredere se poate avea in sensibilitatea acestui tînãr?”… etc, etc…
(Eugen Ionescu, in sănătosul volumaș de demolare a literaturii române intitulat simplu: NU (1934)…
Asa se facea critica literara pe atunci… NU!… Astazi, insa, trebuie sa spui numai: DA, DA, DAAA…E bine așadar de amintit permanent cine a fost pomposul turnãtor Nicolae Breban despre care scriu Codruța Simina și Bianca Felseghi, Breban cel care își raporta colegii direct generalului de Securitate Nicolae Pleşiţă.
Printre puținele lucruri de care sunt mândru e faptul că am fost întotdeauna structural incapabil să citesc vreuna din cărțile lui Breban. Nimic-nimic-nimic, am scapat de o literatura goalã, mincinoasã, scrisã într-o limbã afectatã, căznită.
De fapt n-am depășit niciodată primele pagini. Am citit însă cu oroare, pe sărite și in mod repetat, suficiente fragmente ca să văd cât de artificială și mincinoasă îi e scriitura.
Am încercat iarãşi sa citesc, de astã datã fara nici o tehnica particularã, Animale Bolnave al lui Breban…
Din adolescență tot m-am chinuit s-o citesc (“lecturez” se spune azi) dar n-am putut niciodată.
Am încercat iar. Imposibil. Doaaamne, ce chin, ce vorbe căznite… Omul asta parca scrie cu manualul proptit pe birou.
De la el vãd ca a pornit insuportabila manie de a folosi sistematic pronumele personal narativ chiar cînd personajul descris e singur în peisaj iar cititorul stie ca e singur, însă Breban scrie: “El s-a asezat…. El a luat… El a bãgat în gurã”… deși știm că personajul e singur în cameră.
Tot de la el, se vede, a plecat și moda de a nu mai folosi pronumele atone: în loc de “primește-ți pedeapsa”, el scrie “primeste pedeapsa TA” etc… ajungându-se la oroarea de azi, cum vezi prin reclamele băncilor: Primește cardul tău.
Atît de insuportabil de afectat e acest insuportabil domn Breban incît pune ca motto afectat al romanului Animale Bolnave un citat în francezã din cunoscutul scriitor francez Saint Augustin… In francezã, da, citând din ale sale Confessions…
De ce îl citezi, Brebane, în francezã pe Sfîntul Augustin, decît ca sã arati ca esti un snob afectat, care scrie într-un stil afectat pentru mintile unor oameni afectati de extaz colectiv fortat?
N-aveți decât să-l citiți voi și să vă extaziați fățarnic. La așa om, așa cititori.
—
Filed under: Babel, Bestiariu, Cinema, Istoria Șamanismului Românescu, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
