În frumoasa lui carte Pitoresc și melancolie (ed. Univers, 1980), Andrei Pleșu analizează nașterea noțiunii de peisaj în istoria artei și ne oferă o călătorie de-a lungul evoluției sentimentului naturii în cultura europeană.
Citind-o, mi-am dat seama că lipsește din ea, în mod straniu, orice referire la textul care a fondat, în realitate, reflecția modernă asupra peisajului, asupra percepției lui, asupra felului în care el apare atunci când elementele naturale juxtapuse pe pământ sunt reunite într-o anumită manieră diferită de percepția privitorului.
E vorba de un mic text al lui Georg Simmel, un filozof german neokantian: Philosophie der Landschaft (Filozofia peisajului, 1913).
Întreaga carte a lui Pleșu este o foarte erudită drumeție culturală. Nu o citisem la vremea ei. Punând mâna pe ea acum, mi-a amintit de îndată de acel mic text al lui Simmel pornind de la care s-au construit toate reflecțiile ulterioare asupra peisajului și reprezentativității lui.
Mi-am amintit de el, pentru că mica excursie culturală a lui Simmel e construită pe același ton de familiaritate pe care l-a adoptat de la început și Pleșu în cartea lui:
Să ne așezăm, cu gândul netulburat, dinaintea unui orizont larg deschis. Să ne lăsăm absorbiți de o depărtare. Nu vom întârzia să trăim – cu emotivitatea calmă a minții – ceremonioasa imanență a unui mister. Căci „a sta să privești” – atitudinea cea mai comună pe care ne-o impune peisajul – e de o insondabilă complexitate. /…/ Pădurea din zare, sau munții care închid perspectiva, câmpia vecină cu cerul la hotarul ultim al vederii sunt – o știm prea bine – la fel de actuale, de impozante, ca și cele din imediata noastră apropiere. Dar ele sunt totuși altcum.
(Pleșu, p. 83)
E un ton familiar, plăcut, care leagănă, erudit fără ostentație, precum începe și textul lui Simmel:
De nenumărate ori ne este dat să traversăm natura largă (die freie Natur) și să percepem, cu cele mai diverse grade de atenție, crânguri și ape, poieni și câmpuri, coline și case și miile de schimbări ale luminii și norilor – dar faptul că remarcăm cutare detaliu sau că privim simultan una sau alta nu ne dă conștiința că privim un « peisaj ». Ca să ajungem acolo, trebuie tocmai ca acel conținut al câmpului vizual să nu ne mai captiveze gândul (darf unsern Sinn nicht mehr fesseln).
Peisajul e dat de distanță, de depărtare, spune Pleșu. Simmel, la rândul lui, decripta acolo foarte succint (de aceea era el un neo-kantian, ca să nu ne încurce în nenumărate paragrafe și trimiteri culturale inutile) apariția noțiunii de “peisaj”, Landschaft, dar și a sentimentului peisajului, die „Stimmung der Landschaft” (Stimmung = atmosfera, dispoziția, the mood, cum ar veni).
Peisajul, scria Simmel, apare atunci când elementele naturale juxtapuse pe pământ sunt reunite într-o anumită manieră diferită de percepția savantului cu gândirea sa cauzală, a adoratorului naturii cu înclinații religioase, a țăranului sau a militarului.
Maniera aceea este die Stimmung, dispoziția lui. Care implică și distanțare, ar fi zis Pleșu.
Simmel a explicat, în scurtul și compactul său text, că natura e o noțiune artificială și că peisajul este doar decantarea elementelor disparate, filtrate de către sentiment, de către Stimmung, dispoziție, umoare sau sentiment. Mood s-ar spune în engleză. Altminteri, spunea Simmel, fotografia unui fragment de natură ar avea aceeași valoare cu peisajul din pictură. Natură și peisaj nu sunt același lucru, insistă el.
Aaah, dar deja asta este o eroare: natura nu are fragmente! A spune « o bucată de natură», »ein Stück Natur«, e o contradicție în sine, da, zicea Simmel. De îndată ce ai delimitat un fragment, el nu mai este natură, pentru că natura e un continuum. Or, tocmai asta este peisajul, o delimitare în continuumul naturii.
Mai mult decât discernământul, în delimitarea peisajului, îți trebuie imaginație, cum bine spune și Andrei Pleșu, care insistă la rândul lui că natura nu are bucăți și părticele.
Înainte de a ajunge acolo, la definirea peisajului, Simmel caută să definească acel continuum din care totuși peisajul nu este numai o bucățică decupată: Natura. Demers logic, desigur. Și Pleșu își dedică primul capitol al cărții unei definiții a Naturii.
Sigur, neokantianul Simmel o face scurt, pre-wittgensteinian, el nu urcă înapoi, ca Pleșu, până la Parmenide și Eminescu și nici nu are nevoie de etimologia lui physis. El spune simplu că die Antike und das Mittelalter kein Gefühl für die Landschaft hatten, adică: Antichitatea clasică și Evul Mediu nu aveau sentimentul peisajului. Mai spune el că prin »Natur« înțelegem înlănțuirea (Zusammenhang) de lucruri, care pot fi nu doar copaci, munți și ape, ci și străzi cu mari magazine și automobile. Natura e unitatea fluidă a devenirii.
Peisajul este așadar abstragerea artistică a unei părți din tot, atunci când elementele naturale juxtapuse pe pământ sunt reunite într-o anumită manieră în funcție de percepția privitorului. Peisajul e produs de distanță, de depărtarea pusă între privitor și lucruri, la Pleșu; el e dat de Stimmung, de dispoziție, la Simmel: a savantului cu gândirea sa cauzală, a adoratorului naturii cu înclinații religioase, a țăranului sau a militarului.
Totul ține așadar de Stimmung, de ceea ce colorează conținutul stărilor psihice. Este la fel de greu de identificat și de redus în cuvinte acea Stimmung proprie a unui peisaj (die Stimmung einer Landschaft zu lokalisieren) pe cât e de inefabilă la Pleșu distanța. Ambele rezidă în reflexul afectiv al privitorului (in dem Gefühlsreflex des Beschauers)
Cartea lui Pleșu este, desigur, mult mai extinsă decât acest text sumar, publicat acum un secol, dar fondator pentru estetica modernă și istoria artei. Am vrut doar să aduc această completare, deoarece textul lui Simmel, care merită atenție, nu e menționat nicăieri în sumedenia de note și trimiteri savante ale lui Pleșu (deși apare la bibliografie).
***
Doar o modestă contribuție spre completarea acestei cărți, căutând să repar dezamăgirea pe care mi-o produsese Pleșu după atentatele de la Charlie Hebdo, cum am mai scris aici:
Trădarea clericului Pleșu
În sfârșit, să mai spunem că Pleșu scrie (și spune) “vroiam”, iar nu oribilul și artificialul “voiam” impus azi de roboții corectori ai limbii. “Vroiam” zice Pleșu, cum s-a spus și s-a scris dintotdeauna și cum găsim la toți scriitorii, până la regulile absurde de azi. Vezi mai multe aici despre asta:
Cam asta vream să spun (“a vrea” – “a voi”)…
Iar despre “privire” am mai vorbit în acest text, reluat și în volumul Dacopatia:
“Oglindă, oglinjoară”… Românii: o nație de Narciși cu extazul auto-răscolitor
