Interjecția turcească ”hay”! a intrat în mod natural și în română: — hai să mergem.
Dicționarele etimologice turcești nu îi dau lui hay, această interjecție monosilabică de îndemn, nici o origine clară, însă cine a asistat la o ceremonie colectivă, populară, a dervișilor știe că unul din strigătele de îndemn și îmbărbătare este: — Hay!… care e și unul din numele lui Dumnezeu în arabă: حي !… Hayy = Cel Viu! (de unde și hayat = viața).
حَيّ
Dincolo de asta, hay are și variante extinse în turcă, limba de origine: hay de > hayde, hade, hadi, hayda. La fel a trecut și în română, unde e indiferent dacă spui: — hai să mergem! sau: — haide să mergem!
Haida, haida! O etapă superioară, prin folosire excesivă, a fost un fel de hipercorectitudine, când vorbitorii au simțit-o ca pe un imperativ verbal de la care ar lipsi ceva, o terminație de plural când e aruncată ca îndemn mai multor persoane, sau când vorbitorul vrea să fie politicos, așa că unii turci au început să zică, mai simandicos; — hadisene, sau: haydiyin, iar românii: — haideți! când e adresat mai multor persoane.
Au simțit așadar că la plural ar lipsi terminația de la vedeți! sau prindeți!… așa că simplul și inanalizabilul hai, haide a căpătat terminație verbală de imperativ: haideți! Ba chiar, dacă e adresat doar grupului propriu, fără altcineva de față, are și forma: haidem!
Că este o tendință universală și inconștientă de uniformizare precisă gramaticală se vede și în rusă, unde imperativul simplu și natural: пойдём! [pajd’jom] (hai să mergem) a căpătat terminația de plural inutilă -те: пойдёмте! [pajd’jomt’ji]… Asta a dus la o situație unică de imperativ care are simultan terminație și de persoana I plural (пойдём) și de a II-a: пойдёмте [pajd’jomt’ji]
Așa s-a ajuns și în română la haideți de la simpla interjecție monosilabică inițială: hay!
Iată doar câteva reflecții pe vreme de carantină. Îngrijiți-vă-ți.