Trei noi iranisme: “perdea”, “tejghea” și “Aferim”!…

Trei noi iranisme… Mă rog, ele sunt noi doar în lista mea a iranismelor din română, pe care m-am apucat să o fac temeinic, exhaustiv, și care ar merita, poate, să apară ca o completare la Dacopatie.

Cum am tot repetat-o, mare parte din masa de turcisme din vocabularul limbii române, pe care dicționarele etimologice le dau, corect, ca venind din turcă, sunt în realitate intrate în turcă din persană/farsi.

Mulți din acești termeni de civilizație pe care îi credem a fi turcisme nu au fost inventați de turci. Ei i-au luat de la persani, care uneori îi luaseră de la arabi. Turca Înaltei Porți era profund diferită de cea de azi, de după reforma masacrantă a lui Atatürk. Se folosea de fapt un amestec de trei limbi: turca osmanlîie pentru cotidian si nevoile administrative; persana pentru tot ce era cultură, poezie si viață mai elevată (incluzând beția și amorul); araba pentru religie si anumite documente solemne.

„Aferim”!

La finalul istoriei triunghiulare din „Cabală la Kabul”, bătrânul Isaac, după ce mi se plânge că are numai dușmani (și pronunță frumos și limpede „dușman” la min. 1:20:00, termen iranian fundamental, pe care l-am tot explicat), iată că nu poate să deschidă o sticlă de ulei, iar când îi arăt cum se face, îmi spune radios, de două ori: „Aferim”! (min. 1:20:20) = Bravo!

Aferin e încă un iranism intrat în turcă, așadar. Noi am luat „dușman” și „aferim” din turcă, iar turcii le luaseră (împreună cu „cioban”, „cișmea”, „cerdac” etc., pe care le tot zic) din persană, din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.

Doar că nu este „aferim”, cum a auzit urechea valahă, ci: „aferin”! „Aferin”, pentru că asta e pronunția mai provincială a corectului iranism istoric „āfarīn” sau „āfirīn”: آفرين

Acum, termenul acesta iranian āfirīn, indo-european (I-O) desigur, este un derivat al verbului āfrīdan, care conține noțiunea de: a crea ceva bun și armonios, ceva binecuvântat. E un compus cu prefixul I-O banal *a- și rădăcina *prī-. Rădăcina asta arhaică *prī- cu sensul de (a crea) ceva bun, o avem și în românâ în cuvintele împrumutate din slavă „a prii” și „prieten”. Nu ne gândim că atunci când îți „priește” ceva folosești aceeași rădăcină cu cea din „prieten”, care e slavonul: prijatin sau prijatel, adică : cineva care îți priește, îți aduce și face numai bine.

Acum, ce trebuie remarcat este că această arhaică rădăcină I-O, *prī-, a evoluat în două familii de limbi, germanice și iraniene, în *frī-. Evoluția lui p- în f- în germanică e arhi-cunoscută, e acel Lautvershiebung prin care se explică de ce avem pater cu p- și Vater/father cu f-, sau pyr (πῦρ, foc) contra Feuer/fire. Rădăcina *prī-, așadar, care indică existența a ceva de calitate, din slavă (de unde avem noi prieten și a prii) nu putea fi în germanică decât *frī-. Și, într-adevăr, de aici avem derivatele: free/frei (liber), friend/Freund (exactul echivalent istoric al lui prieten), Friede (pace) și zeița nordică, scandinavă Frigg, care a dat numele zilei de vineri : Frīgedæg, Freitag/Friday.

Avem așadar, pe de o parte, complexul slav *prī-, care ne-a dat prieten și a prii ; și cel germanic *frī-, de la care avem friend, free, Friday și Friede și multe-multe altele. Or, în iraniană, ca în germanică, rădăcina a evoluat tot în *frī-, iar de acolo avem acest verb āfrīdan (ā-frī-dan), a crea, care a dat exclamația : „āfirīn”, aferin (> aferim), adică : — Bravo, ai făcut ceva frumos și bun. Afirin!

Când spunem aferim, așadar, nu știm că e înrudit din preistoria indo-europeană cu friend și prieten și free și Friede.

(Ca o coda exotică : atât de răspândit a fost acest concept bazat pe verbul iranian āfrīdan încât a dat unul din puținele cuvinte non-arabe din Coran. Este vorba de spiritele sau creaturile numite în Coran ‘ifrīt, Ifrit sau Efrit, a căror identitate nu e foarte limpede. Se știe doar că Mahomed se temea de ei (ele) și că acele creaturi nu îi erau foarte prieteni. Aferim!)

O etimologie fără perdea….

Cine a citit literatură britanică din perioada colonială, a Imperiului Indiilor, de la Kipling la E. M. Forster, ba chiar și primele romane ale lui Burgess în Malaezia, nu a putut să nu remarce frecventul termen “purdah”, care desemnează regimul femeilor în India musulmană și întreaga atmosferă a modestiei lor, care trebuie păstrată prin orice violență omenește posibilă.

“Purdah” e separarea femeilor de bărbați. De pildă, în magicul roman “A Passage to India” al lui E. M. Forster, femeile “live in purdah”. Până și nevestele colonilor, scrie Forster, “are equally victims of another kind of purdah”.

Metaforic, termenul desemnează despărțitura dintre cotlonul sau culcușul femeilor și cel al bărbați, cel mai adesea o bucată de pânză sau o cortină, care e numită ea însăși: purdah, پرده. Era evident strict interzis a ridica acea purdah sau a privi după ea.

Vine din persană/farsi (iraniană, franceza orientului) și se pronunță [părda] sau [părde]. Englezii au transcris acel -ă- (exact ă, ca în românește) prin -u-, neavând o literă precisă pentru ă, iar -h final, purdah, e doar grafic, nu se pronunță.

Ca mai toți termenii de civilizație islamică din India până în Imperiul Otoman, پرده, părde, “purdah” persan a intrat și în turcă, limbă care, de asemenea, neavând -ă- a făcut din “părde” > “perde”. Iar din perde turcesc vine și > perdeaua noastră.

Iată așadar de ce “fără perdea”, fără purdah, desemnează ceva obscen. Pentru că ridicând purdah dai de innomabilul feminin, de ceea ce ochii tăi n-ar fi trebuit să vadă, sau urechile tale să audă.

Tejghea (دستگاه)

“Tejghea” ne vine din turcă, unde e: tezgah. Dar… Turcii zic “tezgah”, însă n-au habar de unde vine și ce înseamnă. Vine din farsi, persană, unde este dast-gah sau dest-gah (دستگاه), literalmente: locul (gah) mâinii (dest).

Un fel de elbow-room, în limbajul bețivilor.

“Dast-gah” e locul pe care ții sau sprijini mâinile. Gah (loc) e folosit in iraniană alternativ cu -stan pentru a indica locul în care se află ceva. De pildă: bo-stan, locul mirosurilor, de unde avem și noi “bostan”, care la origine desemna o grădină, dar putea foarte bine să fie: bo-gah. Un templu zoroastrian este: atesh-gah, locul focului. Așa că locul pe care îți sprijini mâinile (din perspectiva vânzătorului), scândura aceea pe care se schimbă marfa si banii, este: dest-gah, locul mâinii. Turcii au luat cuvântul compus, destgah, pronunțându-l tezgah. De aici la români > tejghea, pierzându-se cu totul sensul inițial.

Totuși, a da ceva “pe sub tejghea” capătă o nuanță suplimentară de sens când știi că tejgheaua, la origine, este “locul mâinii”. Ah, iar “dast”, mână în iraniană, a intrat și în țigănește: “vast”. Faptul că romii, în drumul lor din India spre Europa, au luat din farsi un cuvânt atât de intim si fundamental, mână, arată că au viețuit în Iran cel puțin câteva secole. Unde au cunoscut, probabil, și tejgheaua.

Cf. pentru dușman, cioban, cerdac, murdar, cișmea, bostan, cherhana, ghiul, farfurie, pul, șotron, zuluf, chenar, aferim, taraf, viran etc: