In Game of Thrones, episodul The Iron Throne (ultimul episod al ultimului sezon, 6/6, sezonul 8) oferă un minunat exemplu de bias lingvistic. Mai precis: ce se întâmplă când creatorul unei limbi artificiale, inventate (aici: Valyrian) o modelează pe principiul limbilor pe care le cunoaște el si nu îi adaugă nimic “exotic”.
Limba valyriană inventata de David J. Peterson funcționează astfel exact ca o limbă indo-europeană banală, cu câteva trăsături caucaziene (adică împrumutate de la limbile din Caucaz; în lingvistică, la asta trimite termenul “caucazian”, iar nu la clasificările antropologice anglo-saxone).
Valyriana are, astfel, un plural (sau un colectiv) în –ar, precum limbile germanice, o limba caucaziană cum e limba svan, sau cum avea etrusca.
- Abrar! Valar! Riñār! strigă Daenerys, exact la min. 3.00, altfel zis:
- Femei! Bărbați! Copii!…
cum ar veni, un plural precum Mann – Männer în germană.
Mai are limba asta și o declinare de tip indo-european combinat cu cel semitic, precum aici, la sec. 50’’, primele ei cuvinte:
- Qoy qoy-i !
… „blood of my blood”, „sânge din sânge(le meu)”. Altfel zis, un genitiv marcat morfologic, prin modificarea terminației posesorului (în semitică e invers, se marchează posedatul, precum în Bnei Israel, e ceea ce numim “status constructus“).
Dar, mult mai important, valyriana are o conjugare a verbului, cu terminații personale, diferite la singular și plural în funcție de persoană și număr. Ele chiar amintesc de terminațiile indoeuropene:
— iksā = tu ești / iksāt = voi sunteți, amintind de pildă de italiană : tu sei / voi siete
Ba chiar și lexical, în expresia ritualică “Valar morghulis!” (“Toți oamenii –valar– trebuie să moară”) avem rădăcina *morgh-, care e moartea în limbile iraniene. Marg este moartea în persană, farsi, iar în kurdă toată lumea a auzit de acei “peshmerga“, luptătorii în fața (pesh-) morții (merga).
Terminațiile personale ale verbului sunt o trăsătura areală. Ele sunt specifice, iarăși, limbilor indo-europene, semitice si uralo-altaice. Ele sunt inexistente in majoritatea celorlalte familii de limbi ale planetei, unde verbul nu se conjugă în niciun fel (în chineză sau japoneză, de pildă, nu există conjugări). Chiar si in limbile uralo-altaice si fino-ugrice, precum in turcă sau maghiară, terminațiile personale ale verbului sunt doar un rezultat al caracterului general aglutinant al acelor limbi și nu arată gradul de îmbinare sintetică din limbile indo-europene.
Asta e revelator, cum spuneam la început, de un bias lingvistic al creatorului limbii. El n-a făcut-o să fie o limbă aglutinantă, precum esperanto, care, ca un Lego lingvistic, imită algebric gramatica fără iregularități a unor limbi cum sunt turca, finlandeza sau maghiara. N-a făcut-o nici o limbă tonală, cum sunt cele extrem-asiatice (chineză, vietnameză etc.) și nici una polisintetică, precum majoritatea limbilor indigenilor celor două Americi.
Ba chiar, valyriana nici măcar nu este o limbă ergativă, precum basca și toate limbile din Caucaz, ci una cu gramatica solid familiară, construită în jurul cuplului nominativ-acuzativ, exact precum limbile indo-europene și cele semitice.
Cei care vorbesc limba asta ar putea fi hitiți, de pildă, căci și fonetica valyrianei trimite spre asta. Suntem pe teren lingvistic cunoscut, Unsullied și Dothraki vorbesc ca noi.
Cf. și:
«Gânduri despre problema indo-europeană»: pe marginea unui text fundamental al lui Trubetzkoy