În serialul “Barbarians”, de pe Netflix, barbarii germanici vorbesc nemțește (în germana literară de azi), în schimb romanii vorbesc în latină. Ce fel de latină e însă aceea?
Pentru a da un exemplu similar, în “Patimile” lui Mel Gibson, de pildă, romanii vorbesc latină cu accent italian, ceea ce pentru un lingvist e cu totul ridicol.
Astfel, iată scena din filmul lui Mel Gibson în care Pilat își întreabă consoarta:
— Potes me dicere? (“Poți să-mi zici?”)
iar ea răspunde:
— Nemo tibi dicere potest. (“Nimeni nu-ți poate spune [asta].”)
Dar dicere este pronunțat exact ca verbul italian dicere de azi, când de fapt în vremea aceea ar fi fost pronunțat: dikere.
Or, în “Barbarians”, serialul de pe Netflix, se vorbește, corect istoric, cu pronunția “dikere” și “dikite”.
Aici trebuie spus (opportet dicere) că palatalizarea lui k- înainte de -e și -i nu avea să înceapă decât un secol sau două mai târziu de vremea lui Hristos, iar într-o limbă cum e sarda (care nu este un dialect italian, ci o limbă aparte) nu avea să aibă loc niciodată. In sardă, și astăzi 100 se pronunță ca în latina clasică: [kent] (scris “chent”, potrivit convențiilor italianei), cum era pronunțat latinescul “centum”. La fel, Caesar era pronunțat în latina clasică: [kaisar], cum a și intrat în germană (Kaiser).
De asemenea, spre deosebire de greacă, latina a avut o scriere deficitară, cu un alfabet adaptat din cel etrusc, de la stăpânii anteriori ai Romei. Cum etrusca nu era o limbă indo-europeană și avea o cu totul altă fonetică, alfabetul limbii latine a păstrat toate neajunsurile unei scrieri transmise de la o civilizație la alta fără a fi fost foarte bine adaptată.
Astfel, neajuns uriaș, scrierea latină, spre deosebire de cea greacă, nu indica în niciun fel lungimea vocalelor. Or, latina, precum limbile germanice azi sau o limbă slavă cum e ceha, făcea o distincție netă, importantă semantic și morfologic, între vocale scurte și vocale lungi. De exemplu, în engleză, “hit” și “heat” sunt distinse doar prin lungimea lui -i-, dar latina le-ar fi scris pe ambele “hit”. În declinarea substantivelor, pentru a da un exemplu latin, “rosa” se scrie identic dacă e subiect, la nominativ, sau dacă e la cazul ablativ: “sub rosa”. În realitate, la ablativ era pronunțat rosaa, cu -a- lung, ceea ce ar permite distingerea cazurilor și fără o prepoziție cum e “sub”.
În privința pronunției limbii latine, s-au înfruntat astfel, pe la anul 1500, două mari școli total opuse: cea a lui Erasmus (din Rotterdam) și cea a lui Reuchlin. Reuchlin pronunța latina de parcă ar fi fost italiană (pronunție care se predă la școală și în România și, la fel, cum e în filmul lui Gibson, catolic fundamentalist, pentru că asta e și pronunția Vaticanului). Erasmus, în schimb, a reușit să reproducă, destul de corect lingvistic, pronunția clasică a latinei și aceea este fonetica latinei favorizată azi în țările nordice, inclusiv în Germania. Aceea este corectă istoric.
Altfel zis, deși serialul “Barbarians” e plicticos și rău jucat și nu se compară cu unele similare, precum “Vikings”, iar dialogurile în latină sunt învățate pe deasupra de actori și pronunțate nenatural, totuși din punct de vedere lingvistic totul e corect acolo, inclusiv fonetic. Cineva a muncit mai temeinic acolo decât oricine a fost la originea dialogurilor latine din filmul lui Mel Gibson.
Inclusiv în acel “Futue te”!… aruncat de centurionul roman care vine la jefuit la începutul primului episod din “Barbarians” și spune: — “Futue te”! care e probabil tradus “Fuck you” în engleză, dar care nu-i altceva decât românescul “Futu-te”… glorioasă confirmare indirectă a latinității noastre.