N-am să spun nimic despre volumul ăsta scos special de Charlie Hebdo pentru a sărbători 50 de ani de existență, am pus poza doar pentru că încheiem un an important pentru libertatea de exprimare, fiind și anul judecării și condamnării complicilor asasinilor din 2015 de la Charlie, însă n-am să vorbesc despre volumul jubileului, având și eu un text în el.
Altminteri, anul literar 2019-2020 a fost cumplit, la fel de rău ca pandemia… Aș propune să fie sărit. Să ne prefacem că anul literar 2019-2020 n-a existat.
Am zis „ce am citit pentru tine”, dar jumătate din cărțile prezentate aici, sau mai bine zis 6 din cele 7 romane alese, sunt de necitit. Le-am reținut pentru că o selecție empirică mi-a arătat că restul anului e la fel de îngrozitor, iar pe deasupra este vorba de scriitori mari (Rushdie, Walser, Djian, Le Tellier) așteptați cu fervoare, toamnă după toamnă, mai ales în la « rentrée littéraire » din Franța.
La « rentrée littéraire »
În Franța are loc în fiecare toamnă ritualul tarabelor cu noile apariții editoriale, așa-numita « rentrée littéraire », eveniment specific franțuzesc (sau francofon, mai degrabă, pentru că el include și Belgia și Elveția vorbitoare de franceză). În țările anglo-saxone, în Germania, Italia sau Spania nu există un asemenea fenomen anual. E vorba de fapt de începutul toamnei și reînceperea cursurilor școlare, când din ultima săptămână a lui august și până în ultima săptămână a lunii octombrie toate editurile purced la un tir grupat asupra librăriilor și cititorilor. Este și perioada premiilor literare, la fel de importante pentru francezi pe cât e Nobelul pentru restul lumii: Goncourt, Renaudot, Femina, Médicis etc.
„La rentrée” este o prelungire a inflației de literatură a jumătății de secol care a mers din anii 1960 până la instalarea definitivă a internetului, deceniile în care emisiunile televizate de dezbateri literare, precum Apostrophes sau Bouillon de Culture, atrăgeau un public de neimaginat prin alte părți.
Cea mai așteptată carte în Franța anul ăsta era cea al lui Philippe Djian, scriitorul pop, autorul miticului roman 37°2 le matin, ecranizat de Jean-Jacques Beineix, însă Philippe Djian mai e cunoscut și pentru versurile sale rock, de pildă pentru mega-hitul lui Stephan Eicher Déjeuner en paix.
Era așteptat, zic. S-a dovedit însă atât de anost, încât nu mai vorbește nimeni despre el. Vezi mai jos cum îl evit și eu, deși l-am păstrat în listă.
Nici n-am terminat, oricum, toate romanele pe care le prezint aici, o spun de la început. N-am putut, de câteva ori a fost un chin inuman, inclusiv la Rushdie. Când spun că-s „de necitit” nu e o metaforă. M-am forțat să termin doar romanele lui Ferrante și Knausgaard, la acesta din urmă sărind, cum am s-o arăt, lungi pasaje, la un moment dat 100 de pagini (din 550) fără ca asta să schimbe ceva din căznita lectură.
Asta e cumplita situație: am citit în anul tocmai scurs foarte multe cărți cu defecte de neiertat. Am început entuziast nenumărate tomuri și am simțit că-mi moare sufletul după o pagină sau două. Pe lângă o apăsătoare conjurație a plicticoșeniei, ai zice că de la o vreme s-au atrofiat și limba și fibrele narațiunii (că de imaginație nu mai zic).
Așa încât, cum fac la fiecare sfârșit de an, scriu aici și despre cărți pe care le-am așteptat și s-au dovedit rău meșteșugite. Un cronicar literar autentic te avertizează și ce cărți trebuie evitate, ba chiar îți spune că te înșeli când te forțezi, din snobism, să isprăvești de citit o oroare evidentă, despre care însă prostimea snoabă cântă osanale.
În Franța (și lumea francofonă în general) afară de Philippe Djian și de produsul de supermarket care e romanul anual al belgienei cu joben Amélie Nothomb (al 29-lea!), o altă carte foarte așteptată anul ăsta, pe care o laudă toată presa, în somptuoase caiete ilustrate și lungi interviuri cu autorul, a fost jurnalul literar al lui Emmanuel Carrère, care a trecut printr-o lungă depresie de câțiva ani și a simțit nevoia să-și descrie în detaliu crizele de diaree (la propriu) de la ocuparea Crimeei în 2014 încoace. Mama lui, Hélène Carrère d’Encausse, rusoaică de origine, e stăpână peste Academia Franceză.
Pe ăsta nu l-am reținut aici, căci e ceva odios. Digresiunile soteriologice, pe sute de pagini, ale lui Emmanuel Carrère (care îl laudă pe Houellebecq, iar Houellebecq îl laudă pe el în volumul reținut mai jos, Interventions 2020) despre tehnicile salvării personale și neputința de a scrie sunt strânse într-un volum plicticos intitulat “Yoga”.
Tu însă nu vei citi oroarea aia. Nici măcar titlul nu-i original, cred că i-a fost sugerat de editor, care aflase probabil c-am avut și noi ceva similar numit “Zen” și că dacă pui pe copertă o poză cu autorul trist, atunci se vinde bine. Dar la fel de îngrozitoare este și, în Anglia, așteptata Inside Story a lui Martin Amis („too clever by half”).
N-am citit-o nici pe poetesa americană Louise Glück, care a primit în mod neașteptat Nobelul. Puținul ce-am văzut aducea cu niște statusuri de Instagram, dar mai bine nu mă pronunț. Am decis să rămân anul ăsta la roman și m-am căznit oricum să citesc Nobelul francez, premiul Goncourt (Hervé Le Tellier, mai jos).
N-am selecționat însă doar literatură. Am reținut ca de obicei 12 cărți, însă nu toate din rațiuni literare, cum spun:
- Barack Obama, A Promised Land (Crown Publishing, 2020)
- Tom Nichols,The Death of Expertise (Oxford University Press, 2017)
- Hugo Micheron, Le jihadisme français (Gallimard 2020)
- Karl Ove Knausgaard, Min Kamp, vol. I (trad. fr.)
- Elena Ferrante, Vita bugiarda degli adulti (+ trad. engl.)
- Salman Rushdie, Quichotte (Penguin Random House, 2019)
- Alexander Ilitschewski, Der Perser (trad. germ. din rusă, Suhrkamp)
- Martin Walser: Mädchenleben oder Die Heiligsprechung (RowohltVerlag, 2019)
- Philippe Djian, 2030 (Flammarion 2020)
- Hervé Le Tellier, L’Anomalie (Gallimard 2020, premiu Goncourt)
- Michel Onfray, Vies parallèles: De Gaulle et Mitterrand (Laffont, 2020)
- Michel Houellebecq, Interventions 2020 (Flammarion, 2020)
Acum, dacă norvegianul Knausgaard, italianca Ferrante și Rushdie sunt toți trei scriitori la modă, următorii: un rus, un german și mai departe doar francezi nu sunt glorii planetare, ci reprezentativi pentru una sau alta din aripile literare actuale. Apoi, toate cărțile sunt din ultimul an și jumătate, mai puțin Knausgaard și Ilicevski.
Pe cinci din cele douăsprezece (Obama, Houllebecq, Michel Onfray, Tom Nichols și Hugo Micheron) le-am prezentat de-a lungul anului la Europa Liberă și pun aici linkurile spre textele de acolo, fără a adăuga prea mult, pentru a nu repeta. Cine dorește, poate citi cronicile complete din linkuri. Din linkuri, da, în zigzag, putem pretinde că prezenta critică literară în flenduri este de fapt hiperliteratură.
-
Barack Obama, A Promised Land (Crown Publishing, 2020)
Despre cartea de amintiri a lui Obama în timpul primului său mandat am scris de două ori pe larg, atât pe site-ul Europei Libere, cât și aici, pe blogul meu Cabal in Kabul. Am subliniat, cu exemple concrete, cât de important este începutul, ba chiar prima frază a unei cărți cu ambiții literare (cf. mai jos exemplul din Elena Ferrante).
Acest prim volum de memorii se încheie cu scena în care fostul președinte democrat și premiu Nobel pentru pace îl rușinează pe Trump, la un dineu, pentru a fi fost la originea campaniei mincinoase care insinua că el, Obama, nu s-ar fi născut în SUA.
Ah, cât contrastează atitudinea lui Obama față de Trump cu cea aproape slugarnică a lui Houellebecq (vezi mai jos Interventions 2020 a lui Houellebecq)!
Așa încât, despre cartea lui Obama, mai pe larg atât pe site-ul Europei Libere, cât și aici pe Cabal in Kabul, unde subliniez cât de important este începutul, ba chiar prima frază a unei cărți cu ambiții literare.
2. Tom Nichols,The Death of Expertise (și prohodul statului neoliberal)
Internetul le-a oferit ignoranților agresivi o scurtătură spre un simulacru de erudiție. Dar cum facem ca să parăm obrăznicia celor care cred că știu doar pentru c-au învățat să dea câteva clickuri? La asta răspunde Tom Nichols în cartea asta de foarte mare succes, pe care am prezentat-o în:
Socrate avea dreptate: Google și moartea cunoașterii
Multe sunt domeniile în care toată lumea crede azi că se pricepe sau că are dreptul la o opinie la fel de fondată ca cea a specialiștilor: istoria, sociologia, lingvistica, studiul islamului și al religiilor în general.
Internetul nu este însă singur cauza neîncrederii prin care trec azi experții autentici, ignorați de gloată. Mai degrabă, internetul le-a oferit profanilor agresivi o scurtătură spre un simulacru de erudiție. Grație lui, tot nătângul poate pronunța acum vorbele magice ale cunoașterii, cochiliile sonore ale perlelor științei, iluzia priceperii prin accesul imediat la haznaua infinită a înțelepciunii.
Aici intră și nemăsuratele prostii pe care le auzim despre islam și ceea ce se numește azi pompos „islamologie”. Cf. mai departe:
3. Hugo Micheron Jihadismul francez (Le jihadisme français: Quartiers, Syrie, prisons, Gallimard 2020)
Studiul și decorticarea Islamului pentru folosul politicienilor, dar și al marelui public, a înlocuit ceea ce fusese „kremlinologia” pentru ultimele decenii ale Războiului Rece.
Ca și în cazul „kremlinologiei”, „islamologia” vine deseori cu aceleași cohorte de impostori, specialiști improvizați și experți plicticoși, cu discursul amorf, de la care fură vedetele mediatice ale zilei ce vor să ne explice funcționarea inamicului.
Cartea asta mi-a permis prezentarea celor două mari teorii care se înfruntă în analiza a ceea ce este l’islam à la française. Textul cronicii aici:
Jihadul francez: un fenomen urban
(Desigur, și Houellebecq scrie despre islam în Interventions 2020, vezi infra.)
4. Karl Ove Knausgaard, Min Kamp, vol. I (trad. fr.)
Acum, trecând la literatură, ajungem la norvegianul ăsta care și-a numit provocator autobiografia în șase (!) volume Min Kamp (Mein Kampf, amintind astfel că și Knut Hamsun (premiu Nobel) fusese un mare simpatizant nazist).
M-am apucat sa citesc primul volum din cele șase ale lui Knausgaard si mărturisesc ca da, am avut de la început un sentiment ciudat, de déjà vu. Mai întâi mi s-a părut foarte plat, deși fusesem avertizat de nenumărate alte cronici că așa va fi și nu altfel și că de aceea succesul lui planetar este uluitor. Sigur, ni se spune că scrie magic pe limba lui (motiv pentru care m-am apucat de norvegiană), dar senzația permanentă de lehamite nu putea fi doar din pricina traducerii (îl citesc în Folio, în franceză, tradus direct din norvegiană).
Dar mi-am dat seama deodată: omul asta scrie precum Cărtărescu! Totul e povestit in detaliu schingiuitor de lent, el are candoarea de-a scrie platitudini de care unei ființe obișnuite i-ar fi apoi rușine. Dar celor din specia aceasta nu le este, ei reușesc să te țină, pagină după pagină, cu nimicuri narcisiste, inclusiv descrieri pe toaletă și cum ezită să se masturbeze sau nu după o vizită la morgă și un priveghi.
Am sărit la un moment dat câteva zeci de pagini și era ca si cum m-aș fi regăsit în același punct. Acum, sigur, se poate argumenta că și la Joyce, în Ulise, poți sări fără probleme zeci de pagini. Diferența este ca la Joyce, când revii asupra paginilor sărite, descoperi că fiecare frază e muncită până în fibra cuvintelor, că de fapt frazele lui sunt entități autonome. Aici însă, la Knausgaard, frazele sunt doar asta: fraze. Din nou un copil care plânge, o ușă trântită, o ploaie descrisă, apoi iarăși un adolescent care simte primul freamăt al amorului.
Knausgaard scrie dezinvolt, parcă dinadins plat. De pildă, sare brusc de la copilărie la: „Astăzi, 30 de ani mai târziu… etc, etc. Apoi, vâră poeme în text… Dar asta o fac toți, cu lenevie, vrând să sugereze ceva original, când cel mai adesea e doar ca să umple paginile. Toți o fac în cărțile citite anul ăsta, și Knausgaard, și Le Tellier care a primit pe nemeritate premiul Goncourt, și rusul ăsta de mai jos, cu romanul lui îngălat în decor de Caucaz și Caspica… Iar la Philippe Djian nici nu mai știu, mi-e și teamă să mă uit iar.
Dar, pe de altă parte, cam la fel funcționa și proza lui Roberto Bolaño. (N-am fost niciodată un admirator al lui Bolaño, iar pe acela chiar l-am citit pe limba lui, descoperind astfel și particularitățile lexicale ale spaniolei din Chile.)
Pentru a încheia cu norvegianul, e descurajant, da, să vezi că asemenea subterfugii elementare sau nedemne pot funcționa. Îți spui: Păi nu-i mai bine atunci tot cu Cărtărescu, ha?
5. Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților
Cu totul altfel funcționează însă narațiunea intrării în viață la Elena Ferrante.
Ferrante!… Se pare că totuși e femeie și că e o singură persoană, în ciuda miturilor care circulă. Dacă cineva avea vreo îndoială, romanul ăsta despre o fetiță în Neapole în perioada anilor 1970, cea a ieșirii din anii de plumb ai conflictelor ideologice, are în prima parte o prospețime și o intensitate de nivelul lui Joyce în Portretul Artistului. Diferența este că totul ne e expus aici din perspectiva unei fetițe care se descoperă (ulterior chiar și sexual), iar relația ei cu tatăl este redată mult mai realist și convingător decât cea similară a lui Knausgaard.
Iar la Ferrante mai vedem și ce spuneam, prezentând cartea lui Obama, despre importanța începutului unei cărți. Iată ce înșelător de simplu începe Viața mincinoasă a adulților:
Due anni prima di andarsene di casa mio padre disse a mia madre che ero molto brutta. La frase fu pronunciata sottovoce, nell’appartamento che, appena sposati, i miei genitori avevano acquistato al Rione Alto, in cima a San Giacomo dei Capri.
„Cu doi ani înainte de a pleca de acasă, tata îi spuse mamei că sunt tare urâtă. Fraza fu pronunțată cu voce joasă, în apartamentul pe care, proaspăt căsătoriți, părinții mei îl cumpăraseră în XXX…”
Ferrante scrie înșelător de simplu, fără a lăsa să se simtă munca sub aparenta simplitate. Nu folosește niciun truc previzibil. De pildă, evită să strecoare cuvinte sau fraze în dialectul napolitan, deși e vorba despre asta tot timpul.
Limba ei este extrem de simplă, înșelător de simplă. Se simte măiestria în spate.
«A-ți cunoaște bine limba întărește sistemul imunitar», cum spune Erri De Luca. (Erri De Luca fiind unul din cei mai eleganți scriitori italieni actuali, unul din cei care cântăresc fiecare frază, care nu pot arunca pe pagină vorbe doar ca să descrie ce se întâmplă acolo, dintre cei care știu că singurul scop al scriiturii este limba însăși. Nimic de-a face cu fraza șleampătă și leneșă a lui Houellebecq, de pildă. Și câtuși de puțin genul de om care și-ar publica jurnalul în timpul vieții. Prea mult respect pentru limbă ca să mintă cu: “Duminică, 27 septembrie, m-am sculat și plouă.” Totul e mincinos într-o asemenea frază, inclusiv virgulele, data și conjuncția “și”.)
Uite că scriu despre Ferrante și am ajuns să-l laud pe Erri De Luca. Asta pentru că din păcate, partea a doua a romanului Viața mincinoasă a adulților e disonantă, pare doar o altă jumătate lipită acolo și scrisă în alte circumstanțe, pe un alt ton, mai discursiv și demonstrativ, mai plat și pe alocuri artificial. Mai aproape de complezența norvegianului Knausgaard.
6. Salman Rushdie, Quichotte (Penguin Random House, 2019)
Ei bine, ultimul roman al lui Salman Rushdie se numește: “Quichotte”, da. Romanul începe printr-o notă despre pronunție, în care autorul își informează cititorul că a scris “Quichotte”, iar nu “Quixote” sau “Quijote”, pentru că așa e în franceză, Don Quichotte, care, avertizează el, se pronunță “key-SHOT” și că a făcut asta din rațiuni pe care textul însuși le va lămuri.
Adevărul e însă că “Don Quichotte” sună puțin și ca “Danke schön“. Următorul roman al lui Rushdie va conține probabil o notă care va informa cititorii că paginile se dau de la dreapta la stânga, începând de la coperta pe care e imprimat titlul și în sensul crescător al numerelor imprimate în colțul din dreapta sus.
Eu aș pune în cărțile mele doar un avertisment: paginile nu se întorc cu degetul umed. Mă apucă un tremurici necontrolat când văd pe cineva cum își umezește arătătorul și degetul mare întorcând paginile, ca apoi să le lase cu colțul de jos moale și fleșcăit.
Am făcut digresiunea asta pentru că sentimentul meu față de Rushdie este unul de admirație permanent iritată. Primele lui romane, cele mari, prin care a devenit celebru (și a primit o fatwa de condamnare la moarte) rămân un model de înnoire brutală și ludică a prozei engleze a ultimului sfert al secolului XX, începând cu Midnight’s Children (1981) și până la Versetele Satanice (1988) roman construit precum Maestrul și Margareta, cu istoria necanonică a lui Mahomed inserată acolo așa cum făcuse și Bulgakov cu Isus.
Tot așa, Shame (1983) al lui Rushdie (roman cu cheie, căci eroina este acolo răposata Benazir Bhutto) este la fel de reușit ca cele mai bune romane sud-americane ale “realismului magic”. Shame nu e cu nimic mai prejos decât tot ce avea Márquez mai bun. La fel de minunat a fost Rushdie și în calitatea lui efemeră de jurnalist cultural, pe când scria în mod regulat pentru săptămânalul duminical britanic The Observer.
Dar acum, oh, încă un Don Quijote? Ba chiar franțuzit în “Quichotte”! Totul într-o schimonoseală de literatură asamblată din rețete care nu mai funcționează. Personajul este — iarăși — un imigrant din India, ca și autorul. Quichotte este chiar el, Rushdie, de origine indiană, imigrat în SUA, și îl cheamă Ismail Smile (Smile, ni se spune, fiind doar forma americanizată a lui Ismail).
Rushdie abordase sistematic, cu nesfârșit umor în trecut, chestiunea șocului cultural, în special în Versetele Satanice. Acolo, personajul lui indian inadaptabil ajunge în Anglia lui Thatcher a anilor 1980. Aici în Quichotte avem America, o Americă precum cea a lui Pynchon în Vineland. Cum Rushdie trăiește de ceva vreme în SUA, limba i-a devenit artificial americanizată, iar personajul Quichotte conduce mașina de-a lungul și de-a latul Americii ca într-un soi de On the Road, cu scopul de a crea senzația unei derive fără scop. (Sau precum naratorul din Zen și arta întreținerii motocicletei, iar Rushdie din păcate menționează și clarifică toate acestei aluzii, precum cei care își explică insistent glumele în final, ca să fie siguri că tu ai înțeles.)
Quichotte e însoțit de un băiat pe care, de la prea mult televizor, el îl vede în alb-negru și căruia îi dă numele de… well, Sancho. Avem apoi o mise-en-abyme cu un alt personaj din senin care este adevăratul narator, numit… Brother, care ticluiește povestea lui Quichotte și care vrea să scrie „într-o manieră cu totul diferită de cele pe care le folosise până acum”.
Nimic nu funcționează însă, nici elementele importate (iarăși) din cultura populară indiană, nici nostalgia copilăriei prin Bombay și Londra, ca în Midnight’s Children.
Ba chiar, Rushdie ajunge să recurgă la procedee grotești. În capitolul XII, cei doi călători trag la un motel în New Jersey care e ținut de… Eugen Ionescu! Sigur, Rushdie îi scrie numele (și firma hotelului) ca Jonésco, ca să-și îngăduie complezent un joc de cuvinte cu numele propriu „Jones” (??).
Personajul Jonésco din Quichotte „a părăsit România ca să scape de comunism” și locuiește acum în urbea numită Berenger, ca personajul din Rinocerii, târg ai cărui locuitori se transformă lent în „mastodonți”. Deja și până aici auto-complezența lui Rushdie era sufocantă. De aici înainte, cartea devine literalmente de necitit… și suntem abia la jumătate.
Citind, simți răbufniri de revoltă. Care e scopul acestei „literaturi” prefabricate? Măcar Houellebecq (vezi mai jos) încearcă să aducă un răspuns la asta.
Iată tot ce aveam de spus despre Quichotte al lui Rushdie și, cum zicea Lev Șestov, când scriitorul și-a omorât personajele și nu mai are nimic de spus, cel mai bine e să se oprească fără înflorituri și pretexte, chiar și în mijlocul unei fraze. Deoarece toate criticile literare au fost, peste tot, la fel de complezente pe cât e scriitura romanului, îmi propun să fac de acum înainte o lungă pauză de Rushdie.
7. Alexander Ilitschewski, Der Perser (trad. germ., Suhrkamp)
Pe ăsta, Aleksandr Ilicevski, l-am reținut pentru că e un roman (din 2016) care se petrece în decorul meu din Pantere parfumate: Caucazul și marea Caspică.
L-am citit în germană, că așa l-am găsit, tradus într-o limbă seacă, uniformă. Sau poate așa scrie el, mai știi, asta e problema cu traducerile, vezi mai sus și ce ziceam despre Knausgaard. Pers (Перс) îi spune, simplu, în rusă romanului. Și are o hartă a Caucazului și a Mării Caspice pusă la început doar din afectare (vezi în poza cărților).
Mă irită întotdeauna ăștia care cred că fac un gest oulipian și metaliterar dacă adaugă mărunte găselnițe vizuale, uitând că lucrurile astea sunt învechite încă de la Tristram Shandy (Laurence Sterne: The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, 1759).
Originar din Sumgait, în Azerbaidjan, autorul trăiește azi în Tel Aviv. Am găsit în romanul lui autobiografic tot ce-i mai rău, tot ce detest, tot ce evitasem cu grijă în Pantere parfumate. Ai acolo toată complezența lăbărțată pe sute de pagini de care vorbesc mai sus, ca și la Knausgaard, Cărtărescu, sau chiar, încă o dată, la Roberto Bolaño (oameni care parcă și-ar pierde un mădular dacă ar tăia un cuvințel care-i vizibil o excrescență inutilă), dar mai ales o nesfârșită cârpeală din fragmente și fragmențele pe care autorul pare să le fi scris și păstrat de-a lungul anilor, prin Moscova, Amsterdam și California, însă oh! nu doream, citind, să ajung la un concert cu Dead Can Dance în Santa Monica… de parcă acest Ilicevski ar fi un soi de Mihail Neamțu care a dorit să scrie literatură.
Tot romanul (vreo 700 pagini!) e de o uluitoare, șocantă, platitudine… deși credeam că puțini ar mai putea ajunge s-o depășească pe Olga Tokarczuk (premiu Nobel 2018). În final, e o carte pe care o lepezi cu o răbufnire de revoltă, descoperind că toți ăștia, toți acești Kurkov și Ilicevski sunt traduși în toate limbile doar pentru că au nume rusești. Și sunt citiți (dacă sunt în realitate) din snobism, doar pentru asta.
8. Martin Walser: “Mädchenleben oder Die Heiligsprechung” (Rowohlt Verlag, Hamburg 2019)
Se vede că literatura e în continuare luată foarte în serios în Germania, la fel de mult, însă pe un ton mai grav decât în Franța. Süddeutsche Zeitung scrisese deja despre ultimul roman al lui Martin Walser: “Mädchenleben oder Die Heiligsprechung” (O viață de fetiță sau Canonizarea). Die Welt i-a făcut o cronică foarte detaliată și perplexă, din care vedem cum feluriții critici se arată deconcertați în fața acestui text care se vrea un soi de “Lolita a post-feminismului”.
„Mädchenleben“ este romanul unui bătrân de 92 de ani (Walser e născut în 1927) care scrie despre o fetiță de 14 ani. Martin Walser este el însuși o instituție. E autorul care s-a războit în anii 1990 cu unul dintre cei mai puternici critici ce și-au ascuțit vreodată pana pe acest pământ: Marcel Reich-Ranicki. Turnirul lor intelectual l-a depășit pe cel, niciodată foarte intens, de altfel, dintre Sartre și Raymond Aron și n-a avut, în orice caz, nimic de-a face cu ciorovăielile superficiale recente ale lui Slavoj Žižek cu Chomsky sau cu Jordan Peterson.
Sigur, autorul cronicii literare din Die Welt strecura deja mici ironii, precum faptul că în ultimele decenii Martin Walser ne-a obișnuit cu o carte pe an (ca și pretențioasa și superficiala Amélie Nothomb), lucru care în mod straniu ar putea fi chiar luat de ei drept un compliment. Despre ce e însă vorba în text? O fetiță de 14 ani a dispărut, iar naratorul s-a topit și el, din teama de-a nu fi acuzat. Cititorul e avertizat că nu va ști niciodată dacă e vorba de un voyeur, un hărțuitor, un prădător pedofil… sau un scriitor.
Criticii germani ne invită să ne prefacem că citim romanul în vechea cheie care la rândul ei consta în a ne preface că distingem între autor, narator și personaj. Faptul că aflăm că fetița de 14 ani (Gerlinde, dar toată lumea îi spune Sirte) are drept text de căpătâi piesa Woyzeck de Georg Büchner nu pare să ajute.
Oricum ar sta lucrurile, fetița i-a promis desfătări paradisiace naratorului, asigurându-l misterios că: pentru că nu are sens, asta trebuie să se facă („weil es sinnlos ist, darf es sein“). Înțelegem că asta e pentru că fetița, care se pregătește de martiriu, îl simte pe Dumnezeu în toate („sie spürt Gott in allem, was es gibt“), probabil pentru că tatăl ei psihopat, ca să se amuze, o unge cu balegă de vacă când o bate ca să-i facă aia și aia.
O fetiță-martir? O femeie-Isus (ein weiblicher Jesus)? În final, critica germană se întreba totuși dacă în această nouă carte Walser nu cumva cam valsează (ob im neuen Buch nicht Walser vor allem walsert).
Se vede că le-a scăpat tuturor varianta în care bătrânul Martin Walser a dorit doar să scrie o biografie a Marinei Abramovic.
9 — Philippe Djian, 2030 (Flammarion 2020)
Acum, găselnița lui Djian în acest roman insuportabil este: el nu pune linii de dialog. Dialogurile zac acolo, pe pagină, dar nimic nu le distinge de paragrafele descriptive, pierdute în narațiunea anostă, lipsită de orice interes, și scriitura plată. Sarramago făcuse, evident, un manierism din a nu scoate în evidență dialogurile, făcându-le pierdute în narațiune. Și asta, când te gândești că Joyce, în Ulysses, folosește liniuțe normale de dialog, iar nu oribilele ghilimele anglo-saxone, ba chiar ulterior Joyce a și explicat și a teoretizat asta: de ce obiceiul european al liniuței de dialog este infinit mai util, plăcut și literar decât hâdele ghilimele anglo-saxone.
Și Philippe Djian e discursiv și plat aici, rezumând destinele personajelor în doar câteva fraze, sau chiar câteva cuvinte uneori. Avem acolo, în 2030, o vagă ficțiune de anticipație socială, plasată a avea loc peste un deceniu, însă cele șase personaje principale și cele (nu le-am socotit) multe altele secundare plictisesc de la început prin nume, de ajungi să le confunzi: cine e Sylvie și cine Lucie? Și cum să distingi între fetele lui Anton, care au toate camere la etaj, iar pe una o cheamă, plicticos, Aude?
Așa că să lăsăm baltă prostia asta netocmită și goală, pentru a spune de ce am așteptat și eu romanul lui Philippe Djian, care nu mai publicase nimic de nu știu câți ani. Ei bine, pentru o scenă din celebrul său „37°2 le matin”, unde personajul, ca în orice roman franțuzesc bazat pe mise en abyme, este un scriitor care-și trimite romanul la diverse edituri și primește refuzuri mai mult sau mai puțin uman formulate.
Într-o zi în care îi vine prin poștă un refuz motivat cu o răutate vicioasă, el și iubita lui se duc cu pas întins acasă la critic. Când criticul deschide ușa, survine o întorsătură admirabilă. Naratorul și iubita lui sar pe el, pe critic, și după ce îl bat nemăsurat peste față, lovindu-l repetat cu un pește uscat și parcă cu un sertar, îl pun să mănânce cremă de ghete, iar ea îi sparge oglinda din hol pe calota craniană, după care îi sugrumă pisica (aici cred că înfrumusețez eu retrospectiv, dar cam asta era).
La plecare trântesc zgomotos ușa, iar jos fură scrisorile din toate cutiile poștale. E o scenă drăguță, răcoritoare.
Despre romanul ăsta nou al lui Djian, însă (2030, uite-l mai sus în poză) nu am însă nimic de zis. Sper să-l uit curând.
10 — Hervé Le Tellier, L’Anomalie (Gallimard 2020)
Pe-ăsta l-am lăsat ca ultim roman al anului (mai departe prezint doar eseurile lui Onfray și Houellebecq) doar pentru că, primind Goncourt (Nobelul francofonilor) în luna noiembrie, abia acum l-am citit (întrerupt), după anunțarea premiului.
Romanul lui Le Tellier a stârnit o mică controversă, cum se întâmplă în fiecare an în jurul „Nobelului francez” care e Goncourt. Iarăși primește premiul un roman publicat de Gallimard (atunci când nu e dat unuia din hergheliile Grasset sau Seuil, cele trei edituri formând grozava și mult hulita creatură hibridă Galligrasseuil), iarăși un bărbat faimos pentru că scrie mult și i-a cunoscut pe cei mari (autorul e din grupul Oulipo, cooptat acolo prin anii 1990, în același timp cu germano-ardeleanul Pastior).
El aplică de altfel dureros de sistematic, ca într-un soi de rețetă de rescriere a romanului lui Perec La Vie mode d’emploi, toate tehnicile Oulipo, cum ar fi un număr incalculabil de personaje, iar Le Tellier are aici muuulte-multe personaje, cel puțin unul pe capitol. El nu se căznește însă câtuși de puțin să le dea tuturor o personalitate, deși reușește, ca și Djian sau Rushdie, să-i boteze cu nume stupide și interșanjabile.
De la început, el vrea, de pildă, să ne facă să credem în personalitatea unui asasin cu simbrie, un tueur à gages, un sicar. Îi mai dă și porecla Blake (ca William, știți?), ba chiar naratorul ne spune că îi plăcuse poezia lui Blake recitată de Anthony Hopkins când făcea pe CHannibalul, și mai suntem acolo informați și că numele Blake sugerează black, ceea ce mi s-a părut drăguț și aproape îndrăzneț. Blake este un asasin rece și meticulos, ca un fel de Bronson in The Mechanic (sau, și mai rău, în remake-ul ăla stupid cu Jason Statham), iar din câștiguri și-a deschis un restaurant vegetarian in Paris.
Urmează apoi, unul după altul, în ordine insuportabil de monotonă, ca pe ață, personaje cu numele cele mai anoste imaginabile, primind câte un capitol fiecare: David, Antoine, Lucie etc. Multiplele neinteresante lucruri descrise acolo ne duc din Paris în New York, Princeton si New Jersey, și toate punctele planetei, amestecat cu poezii, scrisori si interviuri transcrise. De necitit. Ca și Rushdie sau Djian. Exact cum mai face si rusul acela cu Caucazul, multe personaje, unul pe capitol, in diferite puncte ale planetei si trecând anii. Apoi mai avem un capitol cu consulul italian din Lagos, Nigeria, unde dăm de un personaj feminin numit… Swahila. Ha! oamenii ăștia își închipuie că dând nume exotice (Swahila) și imaginând vagi decoruri îndepărtate insuflă viață narațiunii anemice.
Munca străvezie de acolo descurajează cititorul adevărat, care vede că niciun editor serios n-a lucrat pe cartea ce a primit premiul Goncourt. Acel editor i-ar fi spus autorului că e o dovadă de imbecilitate să numești o femeie din Nigeria Swahila, când aceea este o limbă ce n-a ajuns niciodată pe coasta de vest a Africii, swahili fiind limbă bantu vorbită doar în țările islamizate din partea cealaltă a continentului.
Aici intervine însă rigoarea mea personală în lectură, pe care o expun și în textul Despre Joyce, trenuri și exactitate în literatură: dacă în viața reală lui Leopold Bloom, fie și beat, îi trebuie cinci minute ca să meargă de la băcănia X la crâșma Y, asta trebuie să apară în text, iar nu o oră, sau să le faci să fie vizavi una de alta. Asta m-a făcut să zvârl în perete un roman al algerianului la modă Yasmina Khadra (un bărbat, de fapt) care se petrece în Kabul, unde autorul (care n-a fost niciodată acolo) descrie intrarea în oraș mărginită de palmieri… Palmieri!… Omul ăsta are un suflet de ONG-istă romantică. Nu există palmieri în Kabul, suntem în Asia centrală, Kabul e un oraș de munte arid, la aproape 2000 metri altitudine.
Am isprăvit așadar și cu Goncourt pe anul ăsta, decernat în mod vizibil doar pentru copinage. Oh, unde s-o fi dus exuberanța unui Klossowski, ascunsă sub rigoare lexicală?
11. Michel Onfray, Vies parallèles: De Gaulle et Mitterrand (Laffont, 2020)
Aici, din cronica mea a acestei cărți, vei afla cum se mănâncă sub prosop presura, acea păsărică protejată. Am publicat cronica pe Europa Liberă, aproape ca pe o rubrică culinară, de fapt:
Prosopopeea presurii, sau despre Michel Onfray, moralistul francez anti-UE și ranchiunos
Ca eseiști, cei doi Michel ai dreptei suveraniste franceze, lăsați de mine la urmă, Houellebecq si Onfray, trebuie citiți împreună. Oricum nu avem literatură aici (deși Houellebecq a pus și niște poeme în volumul său, despre care urmează mai jos).
Mai scrisesem eu, pomenindu-i pe cei doi împreună, despre cât sunt amândoi de réactionnaires, însă acum nu pot decât să trimit la cronica pe care am publicat-o deja pe Europa Liberă: Prosopopeea presurii, sau despre Michel Onfray, filozoful francez anti-UE și ranchiunos.
12. Michel Houellebecq, Interventions 2020 (Flammarion, 2020)
În sfârșit: o figură fascinant de urâtă, chiar și moral, acest Houellebecq. Este vorba aici de un volum de texte deja publicate, în majoritate contribuții în presă și comentarii politice sau culturale. Intitulat Interventions 2020, este al treilea volum de acest tip al lui Houellebecq, după Interventions (1998) și Interventions 2 (2009).
Revista dreptei naționaliste Valeurs Actuelles subliniase că e reluat în volum și un articol publicat de Houellebecq, în ianuarie 2019, înHarper’s Magazine, intitulat Donald Trump is a Good President. Houellebecq explica acolo în ce fel este el de acord cu întreaga politică a lui Donald Trump, inclusiv cu atitudinea conciliantă față de Putin și cu respingerea construcției europene.
Houellebecq a promis însă că volumul acesta de texte disparate e ultimul de acest tip. Cum o spune naratorul din recentul lui roman Serotonina (roman în care UE este prezentată ca fiind răul absolut): „Nu promit că voi înceta să gândesc, dar cel puțin voi înceta să-mi mai expun gândurile și opiniile în public.”
Cronica e aici, cu un titlu suficient: Când Houellebecq îl lăuda pe Trump.
Ultime vorbe despre « La rentrée littéraire »
„La rentrée”, cu toate ceremoniile ei de natură cvazi-clericală care însoțesc lansarea principalelor romane, mai explică și de ce cartea-obiect și-a păstrat statutul în Franța, unde literatura în format electronic sau audio nu e foarte prizată, situație ce nu dă semne că s-ar schimba curând.
De asemenea, Franța rămâne singura cultură de pe planetă în care editurile mari, cele cunoscute, mitologice, precum Gallimard, Seuil sau Grasset (Galligrasseuil), nu acceptă de la scriitorii aspiranți decât manuscrise pe hârtie, tipărite și legate, și în niciun caz romane trimise și propuse electronic, pe email și în PDF.
A trimite un manuscris în PDF unei edituri franceze ar fi un semn al degradării preoției spiritului și o desconsiderare a serioasei afaceri naționale și identitare care rămâne în Franța scrisul.
În sfârșit, pentru că am tot căutat cartea perfectă fără s-o găsim, iată-i măcar descrierea, așa cum o face naratorul din „Istoria șamanismului românescu”, în Miros de roșcată amară:
“Înfăţişarea cărţii era următoarea: era legată într-o piele păroasă, de o culoare greu de descris. Nenea Nebunelea pretindea că e o culoare aproape perfectă, dar că o forţă neştiută n-a vrut să fie culoarea chiar perfectă pentru că asta ar fi periculos. O culoare perfectă nu poţi s-o vezi, spunea el. Dacă-i perfectă n-avem cum s-o vedem cu ochii noştri de rahat, care dimineaţa avem urdori în ei. Și dacă n-o vedem, atunci cartea dispare. De-aia n-a putut cartea lui să aibă o culoare perfectă, iar dacă nu-i perfectă şi nu dispare, atunci poate să fie orice culoare, că nu mai contează. Și de fapt blana aia chiar avea o culoare greţoasă, dar Nenea Nebunelea zicea că, oricât de urâtă ar fi ea, putuse să fie perfectă, dar n-a vrut, şi-atuncea putem să spunem că e aproape perfectă.
Cum la legatul cărţii se folosise pielea de dinapoi, de la spate şi de sub coadă, în mijlocul coperţii se iţea acuma ţomonocul râsului, ca o târtiţă de găină, dar cu mai mulţi muşchi. Dacă vârai degetul în el, ţomonocul se strângea în jurul degetului şi-ţi dădea nişte fiori nesănătoşi. Nea Nebunelea băga vârful pixului în el când se oprea din însemnat, şi pixul stătea aşa drept, perpendicular pe carte.
Când nu avea idei de scris, Nea Nebunelea lăţea târtiţa râsului cu patru degete răşchirate, făcând-o pătrată şi deschisă hămesit, iar înăuntrul pătratului de muşchi şi păr se vedea sub blană, rotund, pe coperta de dedesubt, un alt ţomonoc zugrăvit şi deopotrivă cu dintâiul, care-l atingea pe acesta în patru puncte precise. Aşa pilduia Nenea Nebunelea cvadratura cercului.”
(“Istoria şamanismului românescu”, din Miros de roşcată amară, pp. 134-134, Humanitas 2014)
Cf. și cronicile din anii trecuți:
2018: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră
Ce am citit anul ăsta pentru tine: 12 cărți de devorat sau lepădat, un antidot la plictiseala noastră