M-am uitat aseară la primul episod al trilogiei “documentare” de pe Netflix, imn vizual și omagiu publicitar adus rapperului Kanye West de prietenul lui de două decenii Clarence “Coodie” Simmons.
Netflix le distilează, dând fiecare episod al trilogiei la câteva săptămâni distanță, primul fiind lansat miercuri 16 ianuarie.
M-aș fi uitat oricum, interesat de fenomenul cultural, mai puțin de partea “muzicală”, însă din păcate nu pot recomanda această succesiune de fragmente descusute de home-made rough footage, uneori lungi, repetitive și plicticoase, alteori — montate ca un caleidoscop dement. Nu avem aici câtuși de puțin un documentar d’auteur, cum au fost magicele filme recente despre muzicieni și interprete ca Janis Joplin sau Amy Winehouse. Ba chiar și un film de ficțiune cum a fost cel despre fenomenul rap de pe Coasta de Vest a SUA (Kanye West fiind reprezentantul hip-hop-ului din Chicago): “Straight Outta Compton” se dovedește mai interesant pe plan documentar.
Pur și simplul într-o oră și jumătate acest film care a luat atâția ani de turnaj nu reușește să creeze un personaj (și mai avem două episoade care urmează). E cu atât mai regretabil, cu cât omul Kanye West, cu toate perturbările sale psihice, este deosebit de complex și reprezentativ în contextul culturii populare a SUA contemporane. Să amintesc doar câteva episoade:
Oct. 2019: Kanye West îl întâlnește pe Dumnezeu
Odată cu apariția CD-ului/albumului «Jesus Is King», Kanye West, a devenit deodată predicator creștin.
The Independent a numit albumul „confusing”. Prezentând la rândul său piesele, care fac împreună abia 27 min., The Guardian îl cita atunci pe Kanye West însuși, care spunea că a cerut tuturor colaboratorilor să nu facă sex în timpul înregistrărilor și că, de acum înainte, el o să cânte numai muzică gospel. Cu toate astea, spunea The Guardian, lirica lui pe acel album este subțire ca hârtia Bibliei. Cum se vede, a renaște ca un born again Christian e poate ceva bun pentru suflet, dar nu e bun pentru muzica bărbatului lui Kardashian.
Libération a scris că, prezentând o adicție gravă la propriul lui ego, Kanye West, care vrea să fie cel mai bun în toate, s-a aruncat în religie cum se aruncase în droguri sau sex, cu trompetele Apocalipsei ca fundal sonor.
Muzica în sine și aranjamentele superficiale au fost de asemenea foarte criticate. Mai toată lumea i-a acordat un maximum de două stele din cinci.
Mărturisesc că la un moment dat, când nu eram foarte atent, reclama de la YouTube care s-a strecurat între două piese mi s-a părut o perfectă prelungire sonoră a muzicii, mai ales că algoritmul căutării YouTube a prins acolo cuvântul God și am primit, intercalate, între piesele următoare, alte trimiteri spre divin, inclusiv o reclamă la Terminator.
Dar, sigur, nu trebuie căutată multă coerență la cel care își spune singur „cel mai mare artist uman al tuturor timpurilor.” „I’m unquestionably, undoubtedly, the greatest human artist of all time,” spune Kanye West fără să clipească, într-un interviu de vineri. E bine măcar că a precizat „uman”.
Iunie 2020: anunțul candidaturii la prezidențialele din SUA
Kanye West a anunțat atunci pe Twitter că va candida în prezidențialele americane. Elon Musk, patronul Tesla, a făcut pe loc cunoscut, la rândul lui, că îl va sprijini.
Forbes se întreba deja dacă imprevizibilul Kanye West poate fi luat în serios, NBC amintea că el a mai făcut un asemenea anunț, ba chiar până și unii fani erau convinși că e doar o manevră promoțională pentru a-și vinde viitorul album.
Dezumflat deja în iulie 2020
O lună mai târziu, Kanye West se dovedea a fi fost doar o armă secretă a lui Donald Trump. Oricum, după ce, chiar pe 4 iulie, controversatul rapper miliardar anunța că va candida la prezidențialele din SUA, el a făcut o bizara sa apariție în public, când, instabil psihologic, nu a lăsat câtuși de puțin impresia că ar ști ceea ce face. West a recunoscut de altfel că în 2016 el a fost internat cu forța și că are tendințe sinucigașe.
Sigur, West putea — teoretic — fi important, perturbând campania lui Joe Biden și atrăgând electoratul afro-american. West, care a insistat întotdeauna cât de mult îl admiră pe Trump, putea fi foarte util în a atrage votul persoanelor de culoare. Asta când, cum o scria Süddeutsche Zeitung, Joe Biden insista din ce în ce mai mult în discursuri că „Trump este primul președinte rasist”.
Dar The Independent a revelat cum soția lui West, Kim Kardashian, a fost la rândul ei nevoită să se exprime public, pe Instagram, despre faptul că West e o persoană bipolară, profund perturbată, totul venind în urma unor stranii postări pe Twitter în care West anunța că va divorța de Kardashian pentru că aceasta ar fi o rasistă și o “white supremacist”.
***
Personaj complex și torturat, așadar, despre care acest prim episod de o oră și jumătate a trilogiei ne prezintă doar fragmențele caleidoscopice, rău filmate și — deseori — rău montate.
Filmul s-ar putea însă dovedi interesant din punct de vedere lingvistic. Dialogurile și mostrele de limbaj — aproape toate naturale — corespund perfect cu ceea ce lingvistul chomskyan Steven Pinker numea (în The Language Instinct, 1994) Black English Vernacular (BEV). Pinker nu găsea câtuși de puțin că acest dialect (căci asta este) ar fi inferior sau rudimentar în comparație cu SAE (Standard American English).
Printre mostrele de limbă date acolo în BEV, extrase dintr-un interviu cu un tânăr gangster de culoare din Harlem, el punea în evidență, extrăgând dintr-o discuție despre Dumnezeu, fraze ca: you know it ain’t no black God that’s doin’ that bullshit, o gramatică la fel de complexă în BEV ca și în SAE, cu clauze și sintagme relative și subordonate (fără a mai vorbi de o sofisticată argumentare teologică).
Ba chiar, în unele privințe BEV oferă nuanțe pe care SAE nu le poate exprima. Astfel, propoziția «He working» înseamnă că el lucrează acum, chiar în momentul ăsta în care vorbim, pe când “corectul” «He is working» înseamnă că lucrează în general (dar poate că acum doarme). Expresia “corectă” din engleza americană oficială «He is working» nu poate reda această fină distincție.