Am început lucrul la o carte ilustrată care va fi etapa următoare a demontării demenței dacopate, decriptare pe care am început-o cu cărțile «Dacopatia» (Humanitas, 2015 și 2021 pentru ediția revizuită și adăugită) și «De-a dacii și romanii» (Humanitas 2023): acum vine o analiză detaliată a acestei benzi desenate de propagandă imperială care este Columna lui Traian.
Columna, se știe, este prea înaltă pentru a fi văzută în detaliu până sus, până la finalul celui de-al doilea război dacic. Chiar dacă este prevăzută din loc în loc cu ferestruici, ca niște lucarne sau spații dintre metereze, pentru aerisirea interiorului, deoarece se poate urca pe dinăuntru, și chiar dacă ne putem imagina că a putut, în vremea gloriei lui Traian, dispune de un sistem de schelării mai mult sau mai puțin apropiate de columnă pentru ca privitorii să poată descifra povestea până sus, aceste schele provizorii n-au putut fi foarte apropiate, deoarece ar fi ascuns măreția monumentului și ar fi sluțit — fie și pentru o perioadă — Forumul. De aceea, ne putem imagina că primele imagini sculptate care formează introducerea (“the hook”, cârligul, cum e numit prologul unui scenariu, în bună terminologie Hollywoodiană) erau menite a fi cele mai importante, deoarece se aflau la înălțimea ochilor și până unde puteau desluși ochii privitorului de jos.
De aceea, am început decriptarea «benzii desenate» de propagandă începând de jos, în ordine, de la prima “căsuță”, căutând a le “citi” pe toate, iar nu doar cele câteva imagini “glorioase” cu care ne-au obișnuit manualele școlare. Să nu uităm câteva lucruri elementare:
— basoreliefurile nu sunt fotografii; columna a fost terminată la șapte (7) ani după încheierea celui de-al doilea război de cucerire a “Daciei”, timp în care Traian dusese și câștigase alte războaie;
— ea conține stilizări stereotipe ale barbarilor, la fel cum, abia cu un secol în urmă, în vremea uriașei colonii belgiene din Africa, Congo (mare cât toată Europa occidentală), orașele belgiene erau (și au rămas până azi) ornate cu statui de sclavi și supuși congolezi, cu toții figurați întotdeauna impozanți, puternici, mușchiuloși, împodobind parcuri și sprijinind balcoane.
Evident, subnutriții sclavi de pe plantații nu arătau așa, dar statuile de pe fațadele și din parcurile din Bruxelles îi idealizează: negri mari, nobili, misterioși, ceea ce mărea gloria coloniștilor belgieni care supuseseră asemena nație herculeană. Un rol similar îl jucau “statuile de daci” și basoreliefurile Columnei de la Roma. Nu reprezentau deloc o populație reală care îi impresiona pe romani, ci erau clișee idealizate ale unei exagerate și mincinoase forțe telurice pe care o supuseseră romanii. “Dacii” erau la fel de reali pe cât erau africanii congolezi pentru belgieni. Și la fel de “temuți” și “respectați”.
— Columna lui Traian nu este așadar o expoziție fotografică acoperind cele doua războaie dacice (101–102 și 105–106 AD), ci este o poveste de propagandă (in mod evident presărată cu minciuni și pre-“fake-news”) ale desfășurării celor două campanii: în primul rând de ce a fost nevoie de două războaie.
Ca o comparație modernă: după războiul neterminat al lui Bush tatăl împotriva Irakului lui Saddam Hussein (1991) a fost nevoie de un deceniu de minciuni și invenții și deformări ale realității în fața unei planete întregi, chiar de la tribuna ONU (armele de “distrugere în masă” ale lui Saddam, Irakul având chipurile “a patra armată a lumii” etc…) pentru ca Bush fiul să-și justifice, mai bine de un deceniu mai târziu, în 2003, distrugerea totală a Irakului, ocupat apoi și lăsat în ruine între 2003-2011.
Așa încât, de la neterminarea primului război împotriva “dacilor” în anul 102 și până în 113 când a fost terminată columna, propaganda imperială a avut tot timpul, mai bine de un deceniu, să justifice de ce a fost nevoie de două războaie și de ce primul nu a fost suficient pentru a-i distruge pe barbari. Și aici se inserează incidentul inventat al «Suovetauriliei» reprezentat la începutul columnei.
«Suovetaurilia»
«Suovetaurilia» era cel mai important sacrificiu pentru statul roman. Era un sacrificiu adus lui Marte, zeul războiului (dar inițial și al agriculturii) și consta în înjunghierea solemnă a unui taur, împreună cu un berbec și un porc, principalele animale pure, de unde și numele sacrificiului: su-ove-taur-ilia (sus = porc; ovis = specia ovină și taurul). Suovetaurilia se practica la intervale rare: lustrația, curățarea ritualică a unui oraș; sau pentru expierea unei greșeli grave comise de o comunitate locală importantă; sau… și aici ajungem la ce ne interesează, la începutul unei campanii militare pentru a-i asigura succesul.
Este exact ceea ce se petrece chiar la începutul «benzii desenate» de propagandă. Am început, pe blogul meu mai întâi, decriptarea prin acele imagini care arată traversarea, în primul război (101–102) a Dunării sub privirea placidă a zeului apei locale, Danubius.
De îndată, episodul II, am spus câte ceva despre «suovetaurilia» și despre vocabularul sacrificiilor, care s-a păstrat în mod deloc miraculos mai ales în aromână și meglenită, mai mult decât în româna nord-dunăreană, lucru explicabil prin continuitatea seculară a latinității în Balcani, leagănul formării limbii române (cum am arătat-o în «Dacopatia» și «De-a dacii și romanii» și cum voi continua să o dovedesc, mai ales din perspectivă lingvistică, în următoarea carte). Despre o evoluție “profană” a termenului muria, apa sărată pregătită de vestale și folosită în sacrificii (dar și de popor în bucătărie), am vorbit într-o contribuție pentru radio-TV Moldova 1, arătând cum de acolo vine banala noastră moare a murăturilor.
Ritualul acelei «suovetaurilia» efectuat de Traian la începutul primei campanii împotriva dacilor ne este limpede figurat pe columnă (capul porcului este ascuns de cel al berbecului).
Imaginile provin de pe site-ul National Geographic. Un click pe oricare din ele le mărește suficient.
Cele trei animale sunt aduse spre sacrificiu sub privirea lui Traian, cu toate stindardele legiunilor desfăcute, totul însoțit de o muzică ritualică de trompete și fluiere (muzicanții nu sunt cuprinși în această imagine)… dar un incident straniu, niciodată explicat, ba chiar trecut cu vederea, figurează în basorelieful imediat următor:
— între locul sacrificiului și tribuna de la care privește Împăratul Traian, vedem un soi de țăran desculț, în mod vizibil ne-roman, fără îndoială un privitor barbar local, căzând de pe calul sau catârul de pe care privea ceremonia.
Scena poate fi văzută foarte dinamic aici (Traian este aurit în imagine doar pentru a fi distins de celelalte importante figuri militare care îl flanchează):
Este limpede că nătângul barbar a perturbat ceremonia… poate și de aceea, spre stânga, sacrificatorii minori țin cu atâta forță animalele, mai ales cel care stăpânește cu vigoare taurul trăgându-l de un corn. De altfel, omul pare a cădea chiar lângă animale:
Privind imaginea în ansamblu, vedem că Traian pare surprins și nemulțumit și arată spre cel căzut (poate că acela era chiar beat, ceea ce nu cadrează deloc cu solemnitatea ceremoniei, din care barbarul nu pricepea nimic, chiar de va fi fost dintr‐un trib aliat Romei):
Cert este că împăratul și generalii lui par luați prin surprindere și stânjeniți:
Incidentul (probabil inventat) este foarte grav. Cum știm de la antici, dar și de la toți cercetătorii moderni și contemporani, sacrificiile romane se petreceau cu o ceremonie strict riguroasă, după niște reguli imuabile. Orice abatere, orice silabă pronunțată greșit sau cuvânt uitat de preot ducea la anularea și reluarea sacrificiului.
Pentru romani, ritualurile erau fixate odată pentru totdeauna și până și o tuse era privită dezaprobator. Ba chiar, știm atât de la antici cât și de la moderni precum Dumézil («La religion romaine archaïque») că nici privitorii nu trebuiau să se miște sau să vorbească sau șoptească, ba chiar și dacă unul din animalele ce trebuiau sacrificate făcea balegă în mersul spre altar (sau chiar un animal înjugat alături, printre privitori, “cum junctum jumenum stercus fecit” = când o vită face balegă), totul trebuia reluat.
Din perspectiva unor asemenea “sacra publica” în care se ținea cont de cele mai mici “signa et portenta”, un barbar, poate beat, care cade lângă animalele pure este echivalentul unei balegi neașteptate. Ritualul e stricat. Zeul e nemulțumit sau chiar supărat, jignit.
Că așa se petreceau lucrurile nu doar la Roma, dar și la etrusci sau la vecinii lor umbrieni, o știm din ritualul foarte detaliat al lustrației, descris în chinuitor detaliu pe acele tablete eugubine (tabletele din Igvium, astăzi Gubbio), analizate minuțios mai întâi de Bréal («Les tables Eugubines», 1875), sau mai recent de Giacomo Devoto («Le tavole di Gubbio», 1948). Redactate în umbriană (limbă italică înrudită cu latina), ele redau în detaliu formulele ce trebuie pronunțate, ba chiar se insistă cu strictețe că preotul, odată așezat, nu are voie nici să se miște (neip mugatu, nep arsir andersistu), nici să facă vreun gest nepotrivit.
Romanii erau convinși că cea mai mică abatere de la ritual, cel mai mic detaliu nerespectat sau uitat, anulează total sacrificiul, ba chiar poate să supere și să atragă mânia sau ostilitatea zeului căruia sacrificiul îi era adresat.
Dar Traian a oprit războiul după iarna lui 102, mulțumindu-se cu un act de supunere și pseudo-capitulare a dacilor, la fel cum a făcut-o Bush tatăl în 1991, când spre surpriza generală, după ce a înfrânt armata lui Saddam, a renunțat să avanseze spre Bagdad.
Știm de la Cassius Dio (LXVIII, 14, 4-5), că, indiferent de tratatul de pace încheiat atunci între Traian și Decebal, precum și de faptul că Traian a primit pentru asta titlul de «Dacicus» (Δακικὸς, Cassius Dio a scris în greacă), triumful i-a fost de scurtă durată și că Senatul (ἡ βουλὴ) a fost cel care a decis al doilea război împotriva dacilor, iar Traian a trebuit să dea curs și să pornească o nouă campanie. Probabil împotriva voinței lui, căci tot de la Cassius Dio știm că în timpul festivităților de încheiere a primului război, Traian căzuse sub șarmul unui histrion din jocurile publice pe care el, Dacicus, le dăduse gloatei ((καὶ γὰρ ἑνὸς αὐτῶν τοῦ Πυλάδου ἤρα = “căci se îndrăgostise de un anume Pylade”).
(Cum am mai zis-o în încheierea precedentului volum «De-a dacii și romanii» (Humanitas 2023), Traian era GAY!… Cum o spune insistent Julian Bennett în cartea sa Trajan Optimus Princeps – A Life and Times: împăratul Traian prefera de departe bărbații femeilor, unul dintre iubiții săi fiind chiar Hadrian, căruia el avea să-i lase moștenire imperiul.
Traian era gay într-o manieră care mergea cu mult dincolo de bi-sexualitatea banală a romanilor și grecilor, într-așa măsură încât până și unul din succesorii săi, Iulian Apostatul, avea să sugereze că, după moartea lui Traian, zeii din jurul lui Jupiter (sau divinitățile mici precum Ganymede) ar trebui să fie atenți să nu le-o împlânte deodată Traian pe la spate, cât sunt ei ocupați cu fulgere, grindină sau alte prostioare posterioare.)
Și deodată: misterul sacrificiului «Suovetaurilia» ratat chiar la începutul «benzii desenate» a Columnei, la înălțimea ochilor privitorului, capătă o altă justificare. Singurul scop narativ al acelui incident al scenariului imperial — care a avut la dispoziție un deceniu înainte de a fi cioplit în marmură — este de a arăta de ce a fost nevoie de două războaie: primul a trebuit încheiat după un an si o iarnă, pentru că zeii erau nemulțumiți de sacrificiul ratat, grăbit, mânjit.
Sacrificiul care trebuia să lanseze campania fusese ratat din cauza unui nătâng de barbar desculț care căzuse de pe catâr în timpul ceremoniei. Cum nu era vreme pentru a relua o ceremonie de o asemenea complexitate, care implica totalitatea trupelor, ea fusese dusă la capăt așa incompletă și viciată cum era, însă vina nu fusese nici a preoților și în niciun caz a lui Traian, ci un iazyg beat stricase solemnitatea, motiv pentru care Marte i-a acordat mai întâi lui Traian doar o victorie de complezență.
Când ni-l amintim pe Colin Powell la tribuna ONU exhibând un tub metalic care chipurile dovedea “armele de distrugere în masă” ale lui Saddam, înțelegem nevoia unuia al doilea război de anihilare și a unei “Desert Storm”.
Propaganda imperială a plasat la începutul scenariului columnei explicația încheierii nemulțumitoare a primului act: un element exterior imprevizibil a perturbat ceremonia, însă până la urmă imposibila misiune s-a încheiat printr-un “happy end”, Marte acordând în final victoria cuvenită.
