.
Striga și strigoiul sînt, in română, doi termeni de o foarte mare antichitate. Lucrul e dovedit de supraviețuirea lor simultană în italiană și albaneză, ceea ce arată, ca toți termenii comuni celor trei limbi, un continuum neo-roman din Italia și Balcani până la Marea Neagră.
.
In italiană avem strega = vrăjitoare și stregone = vrăjitor; în albaneză : shtriga, masculin = shtrigan…In română s-a produs o deplasare de sens, căci striga și strigoiul au mai degrabă de a face cu lumea celalaltă și cu zombies și moroi, decât cu vrăjitoarele și Harry Potter.
.
Striga e așadar un termen comun italiano-albano-român. Este extrem de arhaic, vine din latina balcanică, dovada fiind că în albaneză st- a trecut la sht-, exact ca shtrat de la stratus (în albaneză, ca și în română, shtrat mai înseamnă și cearșafurile, strat-stratur, shtrat-shtratër)…
.
Nu e termen latinesc istoric, e probabil un imprumut latin din grecescul stryx-strygos… (In latina populară, așadar, striga provenea din greacă, ceea ce pentru noi nu are nici o importanță, căci chiar și așa e doar un latinism.) Albaneza e o limbă semi-latinizată, iar lexical e la fel de neo-latină ca și româna, doar gramatica ei arată alt model, care însă a influențat profund româna.
Știm așadar că termenul vine din cea mai adâncă antichitate, pentru că prezintă evoluția fonetică a lui st- spre sht- în albaneză, la fel după cum știm invers, că stabilind regula corespondenței fonetice, în poziţie iniţialã, dintre sh (ş) albanez şi s românesc, devine limpede cã stopán albanez (baci de la stână, stăpân de oi) nu poate fi decît un împrumut recent în albanezã. Dacã termenul albanez ar fi fost vechi, el ar fi devenit, prin automatismul transformãrilor fonetice, shtëpán (i.e. ştãpán). Stopán nu poate fi decît împrumutat de albanezã din aromâna vlahilor din Balcani, sau din proto-românã.
.
De fapt, dupã cum putem vedea aici, este vorba de un re-împrumut al unui vechi termen albanez, efectuat printr-un feed-back cultural dintre cele mai interesante.
.
“Stãpîne, stãpîne, mai cheamã ş-un cîne”: despre originea termenului “stãpîn”…
.
Striga și strigoiul sînt, așadar, în română, doi termeni arhaici din marele fond latinesc pe care româna îl împarte cu albaneza și pe care lingvistica tradițională ni l-a ascuns. Deseori, latinismele sînt mai bine păstrate în albaneză decât în română. Astfel, latinescul fossatum, care trebuia să desemneze așezările încercuite cu un șanț, fossa, de unde fossatum, a dat în albaneză fshat, extrem de regular fonetic, dar în română doar sat, fără fricativa inițială. (Vezi însă “în pădurea sfîntă a ta şi în toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiană)
.
In română, însă, spre deosebire de albaneză, st-, sc- și sp- nu au evoluat niciodată spre șt-, șc- și șp- (spre deosebire chiar de multe dialecte italiene), nici măcar în cazurile tulburi în care un -s final a devenit -ș, precum în spiritus > spiriduș, sau în cărăbuș, care, cu toată prudența lingvisticii tradiționale, vine în mod sigur de la scarabaeus…
.
Etimologia ezitantă care face să derive verbul a striga de la strigă este convingătoare și neliniștitoare…
—
Despre cărăbuș :
.
“Cărăbuşul de aramă / s-a oprit pe caldu-ţi umăr.” (Lucian Blaga)
.
Filed under: Dacopatie, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
