O stranie oglindă etruscă din bronz gravat, provenită din Volterra si datată cca. 300 î.e.n., prezintă o scenă ce i-a perturbat întotdeauna pe etruscologi, precum si pe specialiștii in mitologie si iconografie antică. Scena îl reprezintă pe Hercule, hirsut, bărbos, sălbatic, chincit într-o postură de supușenie și sugând țâța Junonei/Hera care consimte, dar se arată distantă. Această scenă lubrică, necunoscută din texte, se derulează sub ochii atenți ai unui grup de martori greu de identificat, care așteaptă încheierea insolitului act.

Textul incizat pe oglindă si scris de la dreapta la stânga, cum obișnuiau etruscii, este: eca sren tva iχnac hercle unial clan θrasce. In ciuda obscuritatii limbii etrusce, o parte a inscripției ne e foarte clară: cel pe care îl surprindem, adult sugând lapte de la o femeie adultă, este Hercle Unial clan, Hercule fiul lui Uni (Unial clan, Uni fiind numele etrusc al latinei Juno, Junona, corespunzând elinei Hera). Hercule suge de la Junon/Hera/Uni, care, in urma acestui act devine mama sa adoptivă, sau simbolică, sau mistică.

Dar cum de a ajuns Hercule să facă astă? E pe cale de a suge lapte de la dușmanca de Junon-Héra-Uni, cea care l-a urmărit și căznit cu o ură de neșters de-a lungul întregii lui vieți terestre. Nu doar că îi bea laptele, dar el însuși, Hercule, e numit misterios “fiul Herei”, al Junonei, Unial clan !

Nu trebuie să ne mirăm că scena a pus întotdeauna in încurcătură. Traducerile si interpretările disparate propuse de diferiții lingvisti care s-au aventurat în cele etrusce o arată suficient. Trombetti, in 1928, propunea: “Questa imagine mostra come Ercole di Giunone figlio poppava.” Poppava, si.

Un lingvist amator, fără rigoare, fără metodă, care a căutat să arate că etrusca e strămoașa albanezei, admira “acest Hercule însetat care preferă un regim lactat, sănătos si economic, minunilor bucătăriei etrusce” (Zacharie Mayani, în 1961). Interpretarea dată de el textului era: “Iată cum se întărește irascibilul Hercule: bea lapte.”

Etruscii fiind oameni întregi la minte și la trup și care se alimentau normal, urmând o dietă mediteraneană, ne e greu să credem că acest act ieșit din comun nu li se părea la fel de straniu si exceptional cum ne pare nouă. De fapt, e suficient să observăm atitudinea tensionată a martorilor ca sa ne lămurim că nu e vorba de un act alimentar. Marele vânător, devorator de carne crudă, Hercule nu ave ce face cu laptele ofilit al acestei maștere care îi crease numai necazuri. Încordarea martorilor și a celor două personaje principale arată că e vorba de un act ritualic. Dar ce fel de ritual? Chiar si etruscologi prudenți și eruditi cum au fost cei doi Bonfante, tatăl și fiica, n-au știut să propună nimic mai bun decat : “Această imagine arată cum Hercule, fiul Herei (Uni), a supt lapte”. (Bonfante, 1995)

Alăptatul de împăcare

Există insa o cultură, Caucazul, unde acest act împotriva firii – un adult care suge lapte de la o femeie adultă provenită din tabăra adversă – deține și astăzi o mare valoare culturală si juridică, fiind uneori singura soluție ce poate pune capăt ciclului vendettei, al răzbunării, care altminteri s-ar putea prelungi la nesfarsit, peste generații. Descrierile acestui act, astăzi devenit rar, sint numeroase si acoperă întreg Caucazul de nord, iar mai la sud clanurile vorbitorilor de limbă svan, sau ale altor georgieni de la munte. La cei mai multi caucazieni de nord, ca și la muntenii georgieni și la svani, a pune buzele pe sânul mamei celui pe care l-ai asasinat e singura modalitate de a fi adoptat de familia mortului și de a nu fi asasinat și tu la rândul tău. Atingerea sânului cu gura se poate chiar efectua cu forța, valoarea gestului rămâne intactă și sacră, femeia, mama mortului, trebuie să te adopte. Iată cateva exemple (bibliografia, în posesia mea, e aproape in întregime in rusă și in limbi locale):

La inguși (și implicit la verii lor cecenii) “asasinul devenea rudă de sange (de lapte) cu mortul, dacă putea pătrunde in casă pana la mama mortului și dacă, smulgându-i cămașa, își punea buzele pe pieptul ei. In felul acesta, evita o moarte sigură.”

La populația karaceai: “Dacă familia victimei refuza împăcarea, existau doar două căi de scăpare: fie se răpea un băiețel din familia mortului, pentru a fi crescut o vreme de asasini /…/, ceea ce împiedica vendetta (imposibilă intre rude); fie asasinul reușea, prin viclenie sau forță, să atingă cu buzele sânii mamei mortului, sau ai altei femei din familie. Acest fapt crea imediat rudenie și punea capăt răzbunării.”

Charachidzé descrie același ritual al încetării vendettei la abhazi: “Bărbații din clanul A, cei care caută împăcarea, prind o femeie din clanul B, cel al victimei ce trebuie răzbunată; îi dezgolesc un sân, pe care unul din ei îl suge. Membrii clanului A devin atunci cu toții «fiii» clanului B, ceea ce exclude de acum înainte orice violență între ei”. Există și procedeul inversat, ca în oglindă, putem spune: “O femeie din clanul A se strecoară deghizată în satul clanului B, prinde un copil și îi dă sânul cu forța; clanul A îi transformă astfel pe cei din clanul B în «fiii» lor, iar vendetta devine imposibilă” (Georges Charachidzé, 1990).

Ciudățenia cutumei i-a surprins întotdeauna pe cercetătorii culturilor Caucazului. Obiceiul e unic și neatestat nicicând in afara Caucazului, și în nici un caz în lumea greco-romană. Apropiindu-se cele două situații, cea scoasă din realitatea istorică a Caucazului si cea care figurează pe oglinda etruscă, vedem că e vorba în ambele cazuri de un act al împăcării, care trece prin adoptarea simbolică a făptașului. Despre împăcare e, intr-adevăr, vorba. In majoritatea versiunilor mitului grec (romanii, ca și etruscii, doar îl împrumutaseră) Hera îl urmărește și îl persecută pe Hercule cu o ură de nestins, dar nu este o ură intre egali.

Hercule e un nimeni, un coate-goale care și-a pierdut calitatea regală încă din naștere. Muncile pe care e obligat să le efectueze sunt munci de sclav. Or, prin ritul ce figurează pe oglindă, el devin copilul reginei zeilor, în etruscă: Unial clan.

Posibilitatea pentru un sclav de a ieși din starea lui inferioară atingând pieptul nevestei stăpânului exista încă la ceceni în sec. al XIX-lea: “Se intamplă ca un sclav, printre robii musulmani, să-și capete libertatea dacă, în prezența câtorva martori (ca în scena de pe oglindă, aici eu subliniez) să atingă pieptul stăpânei casei, ceea ce aceasta nu poate să refuze. După aceasta, robul devine rudă a familiei; i se scot lanțurile, e hrănit, i se dau haine, iar dacă vrea să plece, este eliberat cu daruri. La rândul lui, noua rudă trebuie să le ofere daruri foștilor stăpâni.” Dacă lăsam deoparte elementul islamic, de dată recentă, avem o descriere frumoasă și completă a scenei de pe oglinda etruscă.

E vorba așadar de o scenă de eliberare sau de împăcare între persoane de rang inegal, în prezența unor martori. Nu vom știm niciodată dacă Junon-Uni-Hera era de acord de data asta, dar lucrul e irelevant, căci știm că nu se putea sustrage acestei cutume ce ținea de o justiție care depășește arbitrarul cutărui sau cutărui zeu.

Hmmm… Să vedem acum dacă asta ne sugerează ceva în legătură cu originea misterioșilor etrusci

————————————
Cf. pentru completare:

.
Despre posibilele tipuri de vendetta (și absența ei la români)…
http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/06/01/despre-posibilele-tipuri-de-vendetta-si-absenta-ei-la-romani/