Știm că Basarabii descindeau, cu mare probabilitate, din cumani (cf. mai jos link-ul spre polemica in jurul cărții lui Djuvara și răspunsul meu adus lui MAtei Cazacu) și că nobilimea cumană era în parte convertită la catolicism.

In privința identității cumanilor, șansa ne-a lăsat un ghid de conversație cu un mic lexicon în limba lor: e vorba de ”Codex Comanicus“ (sec. 12 – 13), unde, pe trei coloane de echivalențe lexicale — ”latina de bucătărie“ – persană – cumană, avem tot ceea ce trebuia să știe un călător prin vastul și fluidul imperiu al cumanilor, care se întindea din Carpați până aproape de China.

Afară de Tatăl nostru în cumană și alte asemenea exerciții lexicale obligatorii, călătorul avea la dispoziție și o serie de termeni utili prin bordelurile și hanurile Asiei Centrale:

Latină Persană Cumană

Meretrix (lat. în același timp ptr o prostituată și ptr o ”Madame“) chagba murdar

Rofiana (Venetian; cf. Ital. ruffiana) Trel Chaltac

Bordellum (this is ”kitchen Latin“ indeed) Garabat Charabat

Vuluua (well, you know…) Chus Amu

Două pagini mai departe, o mână teutonică adăugase:

– koti : daer ars (der Arsch; în turcă, göt e fundul, curul, dar koti poate să redea phonetic și kötü, care înseamnă oribil, rău, și care se folosește și azi în turcă în raport cu prostituția); această glosă ar însemna literalmente: a “piece of ass“…

Codex Comanicus (sec. 12 – 13) e așadar unul din primele Rough Guides și e pe alocuri incert doar pentru că mâinile succesive ale copiștilor au modificat anumite transcrieri fonetice deja incerte la origine. Astfel: Chagba, Chaltac, Garabat și Charabat nu sînt altceva decât aproximări grafice ale aceluiași termen kharabat (خرابات, din arabă acesta a trecut în persană și în toate limbile turcice influențate de islam. Kharabat خرابات , literalmente: ”stricătură“, ”ruină“, a fost extins pentru a desemna un han, sau o tavernă (care cel mai adesea era în același timp și bordel), precum și o Madame (o stricăciune, o ruină morală), dar și ”personalul“ bordelului (ruine atât morale cât și fizice). Avem dovada că e așa întâlnind mai departe un alt sinonim pentru prostituată: ”murdar“, de la ”murdar (qatın)“ = femeie murdară, ”dirty woman“!…

Nu e chiar ghidul Michelin, și nici Baedecker, dar e instructiv și ajută la supraviețuire.

CODA despre ghiduri turistice

Ghiduri turistice au existat încă de la Herodot, care făcea puțin și asta, trecând prin Marco Polo, până la romanticii germani care au inventat călătoria din plăcerea de a călători. Baedecker însuși era un romantic german, in vreme ce Kafka, potrivit prietenului și biografului său Max Brod, a fost primul care a avut ideea de a scrie un ghid turistic pentru leneșii grăbiți, un ghid cu trasee predefinite și care să îți indice tot ceea ce trebuie absolut să vezi într-o singură zi, precum și indicații despre cele pentru care nu trebuie să te obosești. Ei nu au propus însă conceptul vreunui editor, deoarece Kafka se temea că ideea i-ar putea fi furată.

Pandantul obsesiei cu ghidurile turistice este dependența maniacă de ghid. Iată un caz extrem, din E. M. Forster:

”Lui Lucy îi veniră lacrimi de necaz. Cum să se descurce ea în Santa Croce fără ghidul ei Baedeker? Iată, prima dimineață era deja ratată și nu știa când ar mai putea veni în Florența. Acum câteva minute era veselă, vorbea ca o femeie de înaltă cultură, iar acum intra umilită în biserică fără să-și amintească măcar dacă e construită de franciscani sau de dominicani. Sigur că e considerată o construcție splendidă, deși aduce cu un hangar. Sigur că are fresce de Giotto, dar de unde să știe ea care sînt alea?!… Se învârti prin biserică cu o mutră disprețuitoare, nedoritoare să arate entuziasm necontrolat pentru cine știe ce pictură de calitate inferioară.“

(E. M. Forster, A Room with a View)

La capătul celălalt, avem atitudinea acelui excentric milionar britanic dintr-un roman al lui Jules Verne care călătorește în jurul lumii și care, ancorând in Alexandria, în Egipt, își trimite valetul să viziteze orașul pentru el.

Modernitatea ne-a adus însă acele plăcuțe cu informația esențială despre fiecare obiect expus si fiecare frescă… Obsesia cu acestea, in cadrul culturii de masă, a fost împinsă la extreme de acel Paolo Coelho al filozofiei, Alain de Botton.

Acest auto-proclamat „filosof al vieții cotidiene”, campion al platitudinilor pretențioase și al colajului de citate, a fost ales anul ăsta ca „naș” al unuia din cele mai prestigioase și bogate muzee din lume: Rijksmuseum din Amsterdam.

Acolo, după ce i s-a dat mână liberă, Alain de Botton și-a pus în funcție obsesia cu popularizarea felului în care „arta te poate sublima”. Alain de Botton e cel care, acum câțiva ani, în niște prelegeri difuzate pe BBC, decretase că muzeele trebuie să învețe de la biserici și că, prin pilde bine direcționate, ne pot forța să fim mai buni.

Așa încât, Rijksmuseum din Amsterdam l-a luat în serios și l-a angajat pentru asta. Peste tot prin muzeu au fost instalate panouri galbene în formă de post-it gigantice, scrise de el, care îți spun, prin citate, ce trebuie să crezi despre opera de artă respectivă.

Mai multe pe Europa Liberă în: