«Țiganii și jazzul în Finnegans Wake», apărut în Etudes Tsiganes din Paris, în numărul din primăvara lui 1989, a fost primul text pe care l-am publicat în Occident, după ce părăsisem România în anul dinainte, din rațiuni politice. Îl scrisesem la terase de crâșme, cu Finnegans Wake pe masă, iar editorii de la Etudes Tsiganes, cum o spun în notele finale, nu se așteptau să le vină cineva din blocul comunist aducând erudiție ludică în loc de ranchiună ideologică (și trimițându-le un text scris de mână). Îl traduc aici pentru prima oară în română.

Țiganii și jazzul în Finnegans Wake

(*notele redacției la sfărșitul textului)

Printre nenumăratele afirmații eronate în jurul ultimei cărți a lui Joyce, una este deosebit de revoltătoare. Ni se tot repetă că Joyce s-a mărginit la limbile europene pentru a-și compune halucinanta hazna lingvistică (dacă lăsăm deoparte câteva ebraisme care îi veneau din educația lui teologică la iezuiți și două sau trei vocabule chinezești, plus un watacooshy japonais), dar nimic din aztecă, nimic din arabă și, cu atât mai mult nimic din țigănește, limbă care în plin secol XX încă nu era scrisă. La fel, se mai spune că Joyce ignora totul despre muzica modernă, contemporană lui, precum jazzul, și că el era definitiv rămas în țarcul muzical al sec. XIX, amuzându-se cu operetă și bel-canto.

In realitate, cu toate că Joyce a arătat o dezesperantă lipsă de interes pentru literatura timpului său ( n-a putut niciodată să-l citească pe Proust, de pildă, fără ca asta să-i facă rău la sănătate), cititorul atent va descoperi în Finnegans Wake că el cunoștea în detaliu jazzul, cel puțin atât cât putea fi cunoscut în Europa anilor 1930, epoca swing-ului.

Finnegans Wake este astăzi, alături de Cantos ale lui Ezra Pound, una din acele cărți universal slăvite, dar ai căror cititori se pot număra pe degetele unui lepros. Aici nu mai avem literatură așa cum am fost învățați s-o apreciem, ci glosolalie onirică, un joc dement și distrugător, care erodează nu doar răbdarea improbabilului cititor, dar și sănătatea autorului, care a muncit ca o vită ca să ajungă la un asemenea grad de sofisticare inutilă și de necitit.

Ce se petrece, așadar, în acest coșmar literar pe care nimeni nu îndrăznește să-l interpreteze, altfel decât din rațiuni academice? Elucidarea oribilei crime a lui H.C.E., desigur, și reînvierea acelui zeu oțios care e Finn Mac Cool, întins pe o masă gătită pentru priveghi; peregrinările lui Shem the Penman, scriitorul, care e Joyce însuși, rivalitatea dintre el și cameleonicul lui fratele Shaun pentru inima surorii lor Iseut, da, toate astea și multe altele.

Povestea adevărată e constituită însă de metamorfozele Logosului, de alunecarea dintr-un grai în altul, de scurgerea unei limbi în alta, și pe aceste meandre s-au încăpățânat două generații de critici imprudenți (fără mare rezultat, cel mai adesea, dacă vedem cum Michel Butor traducea sistematic «Here Comes» prin «Ici Vient»).

Acest discurs circular (prima pagină o continuă pe ultima) și cu subiectul pitit constituie cea mai bună aproximare a cărții definitive pe care Mallarmé nu a știut s-o termine (unii spun că nici n-a început-o). Totul e folosit aici pentru a declanșa o adevărată epifanie a textului: limbile pe care Joyce le vorbea binișor, precum franceza, italiana, germana, daneza; altele în care putea forma și înțelege fraze, cum sunt olandeza, spaniola și rusa; apoi latina și zdrențe de greacă veche; din când în când cuvinte românești, ungurești sau finlandeze (Finnegans, ha!); și, presărate în text, tupilate sub o masă de vorbe inventate, vocabule cârpite, pe care cercetătorul descurajat nu izbutește să le identifice, iată și comoara, măduva sacră, la substantifique moelle: cuvinte și fraze țigănești.

Astfel, la p. 68 (toate edițiile din Finnegans Wake respectă paginația inițială), dăm de un surprinzător joc de cuvinte: The column of lumps lends the pattrin of the leaves behind us. Fraza, cu totul de neînțeles (« coloana de mușuroaie ne împrumută din spate»…) și a cărei sintaxă greoaie nu e cea a limbii engleze, nu e acolo decât pentru a pune în evidență expresia: pattrin of the leaves. Puțin mai sus pe aceeași pagină avem un indice că e vorba de țigănește: a la Zingara (subliniat prin italice de către Joyce). Intr-adevăr, pattrin, afară de similitudinea fonetică și grafică cu banalul pattern englezesc, nu e altceva decât țigănescul patrin, frunză, orice fel de frunză (eng. leaf, pl. leaves), mai ales frunza invocată în refrenul multor cântece nu doar țigănești, dar ale tuturor popoarelor balcanice, celebra «foaie verde» :

Trin patrin, trin patreà

Trin patrin, trin lulugheà.

Țiganii, romii, sunt prezenți în Finnegans Wake sub multe nume, precum romads (Gosh, these wholly romads !, p. 70), care combină verbul to roam cu romi, romani și nomazi, făcând două aluzii clare, una la Sfântul Imperiu Roman (wholly romads, wholly = holy), dar și la fantasmagorica carte a lui Vaillant Les Rômes (nota 1), iar tot acolo se mai vorbește despre diferitele soiuri de calendar: gregoromaios and gypsyjuliennes ; pentru că romii sunt savanți, cum reiese din expresia Zingari shoolerim. Mai găsim apoi un gypsy mating și niște tsingirillies‘s zyngarettes care sunt, desigur, țigarete, pentru că mai departe le zice pe rusește: poppyrossies.

Există însă și apelațiuni mai banale, precum Egypsians (sic !), Gypsies, etc., sau prea obscure, ca în gypsing water – ar fi prea multe pentru a le înșira plictisitor -, așa încât ne vom îndrepta atenția asupra locurilor în care, presărate în text, apar fraze misterioase, unoeri dinadins mutilate, pe care le descoperim a fi în țigănește. Aici, de pildă, unde ne dăm seama că Joyce a învățat bruma de țigănește pe care o știa într-un loc unde se vorbea italiana, în Pula sau Trieste: Ciaho, chavi. Sar shin, shillipen ? (p. 172, subliniat în original). Frază care înseamnă, cu ceva indulgență: « Ciao, băiete! Cam frig, nu? », cu shillipen construit pe shil (froid) + sufixul -pen.

Nummer desh to tren (pe aceeași pagină 172) e clar numeralul 13, dar se suprapun acolo ambiguități voite, ca în: Aye vouchu to rumanescu, cu o confuzie vicleană între limba țiganilor (romanès) și limba română (românescu). (La p. 518 găsim și Limba romena; dar acolo e clar limba română, iar limba mai e limba și în sardă).

Sau, ce naiba poate să fie shukar in chowdar ? Shukar, desigur, poate fi și sugar, dar e în același timp adjectivul «frumos» în țigănește, șucar, intrat și în argoul tâlhăresc parizian (și păstrat anacronic, sub formă feminină, la San-Antonio, « une fille choucarde »), în vreme ce chowdar nu e doar un țigănism, dar a ajuns și în America, desemnând ceaunul în care se făcea o fiertură de pește, identic cu cel al țiganilor, apoi felul de mâncare în sine: chowder.

In general, cuvintele țigănești din text se raportează la sărăcie și furtișag: choree choroh, ba poate chiar și Churopodvas, rădăcina cior- de la a ciordi, a fura, ajungând și în argoul franțuzesc: chouraver; se mai raportează și la moarte și crimă (să nu uităm că Finn Mac Cool e mort pe masa lui de priveghi): Mulo Mulelo, două maniere de a forma participiul adjectival « mort »; mardred = ucis (p. 517, The author, in fact, was mardred ; omofonie cu englezescul murdered; din țigănește a împrumutat și româna a mardi, a ucide în bătaie); mai găsim postanulengro (p. 472 : postanulengro, our rommanychiel), cu toate că nulengro poate fi de fapt molengro, cârciumarul pe țigănește, cel care vinde molan, alcool; cârciumarul e un personaj important în Finnegans și în toată opera lui Joyce.

Dumnezeu însuși, atunci când nu are un nume sârbo-croat (Bog) devine țigan (Dev sau Devla), precum în fantasticul și neințelesul Dave knows (God knows)!

Se înțelege de la sine că pentru a descoperi și identifica toate acestea cartea trebuie citită și recitită în continuu și încă nu s-a găsit (had passencore rearrived) acel cititor ideal și insomniac care și-ar petrece viața, sau măcar nopțile, citind Finnegans Wake, așa cum ar fi dorit-o Joyce. Nu pot așadar garanta că nu mai sunt și alți țigani pitiți în text.

Aceeași remarcă e valabilă și pentru pasajele jazzistice, mult mai numeroase decât s-ar fi bănuit. Ca și în cazul țiganilor, vom lăsa deoparte toate locurile din text unde se menționează doar în treacăt jazz, blues, fox-trot, sau ragtime (da, da!) sau instrumente specifice, precum banjo, pentru a ne opri doar la acelea unde sunt menționate în mod explicit hituri de jazz ale anilor 1930. Așa găsim Black and Tan al lui Duke Ellington, care începuse să facă senzație în Europa în mica lume a pionierilor jazzului, dar și bucăți de Gershwin precum Swanny și Lady be good, acesta din urmă redat de Joyce ca Missus, be good. (nota 2)

Ceea ce nimeni nu a remarcat până acum, nici măcar Elleman în monumentala sa biografie a lui Joyce, este că James nu doar că aprecia jazzul (lucru deja remarcabil în sine, dacă ne gândim la aversiunea pentru această muzică în Europa, reflectată in virulentul atac al lui Huxley împotriva acelor cacofonii de sălbatici care ignoră regulile armoniei), dar Joyce chiar este un fin cunoscător. Joyce e primul scriitor european care pare să fi înțeles și exploatat în scris starea de blues. Starea aceea de depresie fără nume a loser-ului care se trezește mahmur, cu idei de sinucigaș, și pe care Joyce o parodiază acolo unde un cor se pune deodată să lălăie: I rose up one maypole morning and saw in my glass how nobody loves me but you. Ugh. Ugh.

Aceeași fină înțelegere culturală a jazzului o mai arată Joyce și acolo unde preia un gospel, Swing low sweet chariot, și colorează dublu un vers cu o trimitere la muzica negrilor americani, dar și la Grecia antică a lui Anacreon, îndemnând: So sing loud, sweet cheeriot, like anagreon in heaven!

Cel mai interesant este că și trompetistul Dizzy Gillespie parodia atunci acest gospel, transformându-l în Swing low sweet Cadillac, Joyce însă nu se oprește acolo, iar ceva mai departe refrenul e pocit din nou în singaloo sweecheeriode.

Cea mai delirantă metamorfoză e însă cea prin care trece celebrul Come to me my melancholy baby. Joyce îl rusifică în Muy malinchily malchick. Avuseserăm deja același procedeu în Malincurred Mansion și O’mulanchrony pulcher (pe deasupra, în mulanchrony mai avem și rădăcina țigănească a morții, așa încât aici melancholy baby a mierlit-o de mult).

Găsim chiar și nume de jazzmen celebri pe atunci. Chiar dacă nu e sigur că acolo unde avem allmichael (imediat după căruța cu swing) ar fi vorba de Hoagy Carmichael, și nici că jennyroll l-ar reprezenta pe Jelly Roll Morton (jellyroll fiind o obscenitate falică), îl găsim totuși de mai multe ori pe Duke Ellington, numit fie Dook Weltington, fie Duke Wellinghof, sau pur și simplu Woolington (Woolington bottes). Este evident că învingătorul lui Napoleon și pianistul și compozitorul de jazz sunt topiți în acest nume, dar că jazzul este elementul principal apare limpede citind acest pasaj aparent confuz despre my trueblues hurusalaming before Wailingone’s Wall.

My true-blues/My troubles… Unul din firele conducătoare din Finnegans se arată de altfel a fi un blues: St James Infirmary al lui Joe Primrose (nota 3), văicăreala nenorocitului care își caută iubita la morgă, unde ea zace pe o masă, precum Finnegan în carte. Avem astfel ca indicii numele compozitorului, Primrose, care apare în câteva locuri; pălăria Stetson pe care rapsodul anunță că vrea s-o poarte la propria sa înmormântare, apoi niște prim rossies pe pagina unde e descrisă o fanfară ce cântă un marș funebru, cu tuba, pianutunar și droemer, în alt loc primarose hair etc.

In sfârșit, există o legătură strânsă între aceste două elemente aparent atât de heterogene pentru vremea aceea, țiganii și jazzul, a căror prezență împletită în Finnegans Wake a trecut neobservată până acum. Joyce trăia atunci la Paris, unde Django Reinhardt fondase, în 1934, cu Stéphane Grappelli clubul de jazz Hot Club de France. Or, era exact epoca în care Django, virtuosul țigan, încânta urechile parizienilor cu versiunea sa a marelui succes al lui Fats Waller Honeysuckle rose (nota 4). Înțelegem atunci extrema frecvență a apariției acetei flori în Finnegans (pp. 329, 504, 588 și 587, unde un trompetist e chiar numit honeysuckler). La pagina 365, găsim chiar o orchestră specific țigănească, un taraf. (Nici nu e de mirare, dacă ne amintim ce spunea muzicologul Barry Ulanov: «În jazz, regăsim mult mai mult vioara țiganilor din Europa centrală decât tamtamurile africane.»)

In final, putem identifica foarte simplu și sursa principală a țigăniilor (gypseries) lui Joyce: E vorba de amuzantul Dicționar Rom (Romano Lavo-lil, Londra, 7 ediții între 1874-1909) al nu mai puțin amuzantului călător, spion și colportor de biblii protestante în Spania, George Borrow. Acolo găsim practic toți termenii țigănești pe care i-am identificat în Finnegans Wake, de la Sar shin la shillipen și Romany chel (adică romanichel, țigan), trecând prin mullo și muleno, până la desh ta trin.

Cât despre misterioasa formulă a lui patrin, ea e pur și simplu luată dintr-un pasaj explicativ al lui Borrow despre funcția acestui cuvânt-șperacul. Iată textul, mai întâi în romanès (țigănește) din Anglia:

«The tacho patrin is wast-perdes of leaves, for patrin or patten in puro Romano jib is the uav of a rukheskoe leaf.»

Altfel zis:

«Adevăratul patrin e o mână de frunze lăsată ca semn de trecere; asta pentru că patrin sau patten în vechea limbă țigănească (in puro Romano jib) înseamnă frunză de copac.»

Iată așadar originea țiganilor lui Joyce. Nu vom ști niciodată ce rol au putut juca bălțatele, amestecatele cărți ale lui Borrow în geneza lui Finnegans Wake. Cărțile scrise într-un amestec de țigănește și engleză ale misionarului bandit Borrow sînt pline de fragmente ce ar putea părea scoase din paginile lui Joyce; de pildă între «the Romano drom to pek a chiriclo» («maniera țigănească de a jumuli o găină») al lui Borrow și «The Mookse and the Gripes» al lui Joyce cititorul de bună credință nu ar vedea nici o diferență stilistică.

Rămâne însă o întrebare căreia nu i se va găsi poate niciodată un răspuns: pentru cine scria Joyce aceste rebusuri? Dacă, într-adevăr, se putea aștepta ca un rus sau un finlandez ar putea într-o zi să ajungă să parcurgă această scriitură destinată nimănui, cum își închipuia Joyce că un țigan ar putea face asta? E oare posibil ca în această Europă fără frontiere de la cumpăna mileniilor niște romi, cetățeni ai vântului dintotdeauna, să se pună să citească Joyce? Vom ajunge oare să cunoaștem apariția unui Django polimat? Dave knows.

P.S. : Ca pentru a dovedi ceea ce spuneam despre surprizele permanente pe care ni le rezervă relecturile lui Finnegans Wake : abia terminând acest articol am descoperit, recitind un pasaj, o aluzie la un alt blues celebru, Frankie and Albert (nota 5). E povestea unui nenorocit care își bătea femeia, sau, cum zice refrenul: he was her man, but he was doing her wrong. Or, ce găsim la pagina 231? Se lălăie un cântec de crâșmă (an oldsteinsong): Why was that man for he’s doing her wrong!… Puține piese standard sunt mai bluesy decât Frankie and Albert. Încetul cu încetul, poate vom descoperi că tot Finnegans Wake, despre care știm că e structurat melodic, e scăldat în jazz. (E ceea ce a înțeles un muzician, André Hodeir, care a transpus secțiunea Anna Livia Plurabelle în muzică).(nota 6)

NOTELE redacției Etudes Tsiganes:

* Pe 6 februarie 1989, redacția Etudes Tsiganes primea acest articol, însoțit de o scrisoare din care cităm câteva pasaje:

«… Permiteți-mi să mă prezint: sunt român, scriitor și lingvist (am publicat o serie de traduceri și comentarii de texte renascentiste din latină și italiană în volumul Poetica Renașterii, București, 1987). Climatul politic irespirabil din România de astăzi m-a forțat să mă refugiez în Belgia (…). Sunt român, așadar, dar am trăit printre țigani și le-am învățat limba. Acest articol, pe care l-am scris la Bruxelles, este primul dintr-o serie consacrată prezenței lingvistice a țiganilor în literatura europeană… »

Nu este locul aici să evocăm situația politică prin care trece România de mai mulți ani. Când am primit însă textul lui Dan Alexe am resimțit o profundă bucurie: iată că sub capacul de plumb al acestei țări, un spirit liber se ocupă de țigănisme în Finnegans Wake… Pe deasupra, accentul pus pe destinul comun al țiganilor și jazzului în jocul joycian, stupefiantă anticipare a unor vremuri în care comunicarea între oameni nu ar cunoaște alte limite decât cele ale expresivității și umorului, conciliind exigența erudită și fantezia gratuită, ne-a părut a corespunde (fără ca noi să ne fi propus acest lucru) cu tonul multora din articolele publicate de revista noastră.

(La Rédaction)

1) Les Rômes – Histoire vraie des vrais Bohémiens, par J.-A. Vaillant, Paris, 1857.

2) Lady Be Good, devenise, pentru muzicienii de jazz din Franța, printre care mulți Manouches și Gitans, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Les Bigoudis, cu atât mai mult cu ei cât nu puteau folosi limba lui Shakespeare (despre cea a lui Joyce nu știm).

3) Dan Alexe comite aici o eroare frecventă: St. James Infirmary nu este compus pe structura blues-ului. Cu toate acestea, tema piesei exprimă minunat ceea ce Dan Alexe numește aici «starea de blues» și a fost interpretată «bluesy» de diferiți muzicieni.

4) Această piesă a lui Fats Waller nu a așteptat le Quintet du Hot Club de France pentru a deveni celebră. Django a înregistrat-o cu Grappelli și Quintet du Hot Club de France în 1938; gravase însă o versiune cu un extraordinar cvartet de saxofoniști (Coleman Hawkins, Alix Combelle, Benny Carter, André Ekyan – cu Stéphane Grappelli) în aprilie 1937. Desigur, Django interpreta Honeysuckle Rose în public în sălile din Paris – iar Joyce a putut să o audă acolo. Dar faima și talentul lui Fats Waller nu erau oare ele de ajuns (discurile circulau deja) pentru a atrage atenția exilatului irlandez?

5) Piesa aceasta mai e cunoscută și sub titlul Frankie and Johnnie. Este într-adevăr un blues, anonim. Errol Garner l-a înregistrat cu titlul Frankie and Garni.

6) André Hodeir:

– Anna Livia Plurabelle, «Jazz Cantata» d’après Finnegans Wake de James Joyce, enregistré à Paris en juin 1966 (Carolyne Music)

– Bitter Ending, d’après un fragment de Finnegans Wake de James Joyce, enregistré à Paris en septembre 1972, avec les Swingle Singers. (EPIC/CBS).

CODA despre originea lui pattern:

Adaug aici câteva vorbe despre o contestata remarcă de-a mea in legătura cu etimologia termenului englezesc de pattern, pentru care propun (nu sunt singurul) ca origine țigănescul patrin.

Engleza are un oarecare număr de termeni colocviali din țigănește. Cel mai cunoscut este pal (amic, prieten apropiat), din țigănescul pral (frate).

Pentru pattern, dictionarele cele mai respectabile nu dau decât varianta care il face sa descinda din franco-latinescul medieval patronus: patronul, sau modelul, care iti serveste la ceva.

E indiscutabil ca o parte din sens vine de acolo. Lingvistii care s-au ocupat, insa, in sec. al XIX-lea de felul in care argoul britanic fusese penetrat, ca si cel românesc sau cel francez, de țigănisme, nu au putut sa nu remarce țiganismul patrin: frunze, sau mănunchi de frunze sau crengi, pe care țiganii (Romanies) și le lăsau in urma ca semne pentru alți tigani nomazi ce ar veni dupa ei.

Uluitorul personaj care a fost misionarul George Borrow era convins ca modernul pattern e născut dintr-o fuzionare a lui patronus cu patrin țigănesc. George Borrow, un aventurier mistic, a distribuit ilegal biblii protestante tiganilor din Spania ultracatolica si ostilă Angliei si a publicat multe lucrări de lingvistica tiganeasca, inclusiv gramatici si un dictionar.

Omul care a scris halucinanta The Bible in Spain expune in dictionarul sau tiganesc Romano lavo lil

http://www.gutenberg.org/dirs/etext01/rmlav10h.htm

teoria potrivit căreia pattern vine de la țigănescul patrin : Patrin – A Gypsy trail; handfuls of leaves or grass cast by the Gypsies on the road, to denote to those behind the way which they have taken.

Si asta, luata direct de la un tigan : “You ask me what are patrins. Patrin is the name of the signs by which the Gypsies who go before show the road they have taken to those who follow behind. We flings handfuls of grass down at the head of the road we takes, or we makes with the finger a cross-mark on the ground, we sticks up branches of trees by the side the hedge. But the true patrin is handfuls of leaves flung down; for patrin or patten in old Roman language means the leaf of a tree.”

Oricum, ideea a fost considerată la vremea aceea suficient de plauzibilă ca să devină -ca multe obișnuințe leneșe în lingvistică- adevăr acceptat. Joyce era la curent cu etimologia, atît de mult încât ea apare în Finnegans Wake...

—

Textul francez inițial: