“Cu ce ar semăna lumea, dacă ar trebui să inventăm în fiecare zi semne noi pentru a reda fidel noutatea fiecărei zile?”
Klossowski, Postfață la Legile Ospitalității
Evul Mediu e amuzant…
Obscuritatea nu mai e ce era. Credeam că trăim în cea mai originală epocă și ne uitam la o etapă din urmă, cum a fost Evul Mediu, ca la o eră a tenebrelor, care nu a produs decât o literatură indigestă, numită cazuistică, pagini ilizibile, dezbateri doctrinale, doctorale.
Desigur, desigur, dar a produs și o frenezie, o senzualitate a discursului de o prospețime care ne scapă.
Oamenii aceia, în Evul Mediu, în Renaștere, erau ca noi. De altfel, împărțirea asta în epoci e rigidă și absurdă, iar o specialistă cum era Frances Yates a putut inventa expresia “timpul dintre perioade” pentru a se ocupa de epocile de tranziție, precum cea dintre Evul Mediu și Renaștere… populată de oameni care nu se știau a fi de tranziție.
Se trăia atunci într-o furie clasificatorie. Știința epocii era taxonomia, dorința de a pune etichete pe elementele realului, din credința că un fenomen e înțeles și posedat odată ce i se dă un nume. Aproprierea prin vocabular. Precum în acea clasificare chinezească a animalelor inventată de Borges și care formează punctul de plecare al minunatei Les mots et les choses a lui Michel Foucault: “animalele se împart în: a) aparținând Împăratului, b) îmbălsămate, c) domestice, d) purcei de lapte, e) sirene, f) mitice, g) câini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se bâțâie ca nebunele, j) imposibil de nenumărat, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă, l) etcaetera, m) care tocmai au spart ulciorul, n) care de departe par niste muște”.
Manualele școlare ne-au ținut departe de această exuberanță. Ar trebui scris un ghid al amuzamentului medieval.
INCUNABULELE
Numim incunabule, în mod convențional, cărțile publicate în Europa între inventarea teascului de imprimat și anul 1500. Incunabula, un neutru plural, desemna în latină leagănul și, în sens figurat, vârsta copilăriei. Despre copilăria editurii avem într-adevăr de vorbit aici. Regulile, tiparele, nu se stabiliseră încă. Se foloseau nenumărate abrevieri, pentru a câștiga spațiu pe pagină, iar textul imita încă scriitura manuscriselor. Uriașul număr de abrevieri și semne grafice moștenite de la copiștii cu mâna, abrevieri care înlocuiau terminații sau grupuri de sunete, sau uneori cuvinte întregi, făceau ca latina folosită atunci să se îndrepte practic spre o scriitură hieroglifică, sau în orice caz una în care unitatea de bază era cuvântul ca semn unic, iar nu litera.
Să vedem această Summa Theologiae, strânsă cu entuziasm nedisimulat de Sant’Antonino (1389-1459, arhiepiscop al Florenței începând din 1445 și comentator al lui Maimonide). Cu el înotăm în plină codificare meticuloasă a realului. Pornind de la cele patru niveluri de înțelegere a unui text, se ajunge la o hermeneutică ce include tot universul. Avem astfel patru categorii de corpuri cerești: a) cometele, b) stelele fixe, c) stelele mișcătoare (altfel zis, cele 7 planete cunoscute atunci) și a patra categorie, unde intră doar stella singularis, steaua ce li s-a artătat Regilor Magi în ultima noapte a anului -1.
Progresia luxurii se face urmând 7 grade, 7 trepte ale păcătoșeniei. Iată-le:
- a) cel dintâi este complacencie (complacentiae) tolleratio, i.e. “complezența în indulgență”;
- b) a doua este morosa delectatio, delectarea morocănoasă, apatică și repetitivă, reactualizată mai recent de Klossowski și Blanchot.
Aceste două prime stadii constituie păcate veniale, ușoare, pe când următoarele cinci, dacă se practică extra matrimonium, sunt mortale. Navigăm astfel în ordine, ca prin canalul Panama, prin c) consensus in actum turpem (complicitatea în turpitudine) și d) impudica aspectio (mai numită și aspectus libidinosus), ca să ajungem la e) turpis confabulatio, a incita la luxură prin vorbe (ceea ce, în Epistola către Efeseni e numită de Pavel stultiloquio, vorbire de nebuni). A șasea treaptă a progresiei erotice e constituită de f) libidinosa contrectatio, care acoperă toate tipurile de mozol. Pentru cei care nu se mulțumesc cu mozolitul umed, vine treapta a șaptea de încununare, g) expletio (sau consummatio) libidinosi operis, săvârșirea operei libidinale, dar să nu ne oprim prea mult aici, căci e primejdios.
Cât despre păcătoși și libidinoși, ei sunt împărțiți foarte dostoievskian, în “frigizi” și “căldicei” (frigidi et tepidi). Doar aparent paradoxal, “frigizii” sunt în realitate cei habituati in peccato, înrăiți în păcat, cei care se repetă apatic și morocănos.
Un pic mai departe, fornicarea e pusă pe același nivel de turpitude cu furtul și uciderea de om, ocazie pentru a introduce o luxuriantă clasificare a mâinilor: a) manus raptoria (jefuitoare), b) manus furatoria (furăcioasă), c) sacrilega, d) iniuste iudicatoria (care judecă strâmb) etc., ba chiar o manus in iudicio inique assistoria, complice la judecata strâmbă.
Și iată cum stăm și ne minunăm în face aceste morocănoase delectări a Logosului, privind la intensul stupru al miilor de texte grefate unul pe altul, privind la Sant’Antonino, sau la Mammotrectus, sau la cartea lui Maimonide comentată de Sant’Antonino, carte în care evreul Maimonide îl comentează pe grecul Aristot în pagini scrise de el în Egipt în arabă, traduse apoi în ebraică de niște rabini provensali, retraduse apoi în latină hieroglifică pentru ca arhiepiscopul Florenței să poată citi că relele nu există, ci sunt doar privațiuni… adică neființă.
—
Același text în franceză:
TAXINOMIE DU STUPRE (Mortelle paillardise, ou la classification de la luxure chez les théologiens)…
cf și:
Oglinzi pãroase si nestemate din creier (ATM-urile alchimistilor) – sau despre Apollonius si copyright…
despre Mammotrectus
La masă cu pelicanul, sau: când Cantemir restabilește un adevăr biblic…
același text în franceză:
DÎNER AVEC LE PELICAN, ou: LORSQU’UN PRINCE MOLDAVE (CANTEMIR) RETABLIT UNE VERITE BIBLIQUE…
Filed under: Babel, Bestiariu, Istoria Șamanismului Românescu, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
