![Vama3]()
E la moda prin presa bucuresteana a deplange degradarea acestui paradis de pripas care era Vama Veche si a publica ieremiade despre cum plaja mitica a intelectualilor “alternativi” a fost invadata de marlani care umbla cu sosete flausate in sandale sau slapi de plastic si care asculta – invariabil – manele date la maximum. Vaicareala afectata in jurul destinului acestui sat atipic, Vama Veche, a creat un “mit urban” care, precum toate miturile de acest gen, proiecteaza o imagine falsa folosind elemente reale.
Prima parte a mitului constă intr-un requiem dedicat solemn presupusei autenticitati pierdute a litoralului Marii Negre, autenticitate care ar fi fost distrusa de vulgaritatea ce ne-a napadit dupa 1989. Sigur, Vama Veche, sat situat pe granita cu Bulgaria, era intr-adevar in anii comunismului o oaza a intelectualilor marginali care veneau aici sa faca nudism si sa se convinga unii pe altii ca fac parte dintr-o categorie aparte, dintr-un fel de elita nemânjită de compromisurile cu politica sau de caracterul gregar al maselor de sindicalisti ce se dădeau cu nămol mai la nord.
A doua parte a mitului se rezumă la niste simple si nu prea abile artificii retorice. Potrivit celor care se vaicaresc in presa, Vama Veche ar trebui “salvată”, redată celor care o merita si care ar putea dupa aceea sa zburde iarasi acolo goi si superiori, netulburati de tentatiile modernismului si ale globalizarii, aidoma zimbrilor din Hațeg sau sturionilor, care nu pot fi pescuiți decat o data la zece ani.
Realitatea este insa mult mai simpla si linistitoare decat o sugereaza snobismul jurnalistic. In Vama Veche nu se aud niciodata manele (altfel decat din masinile unora), ci doar – enervant prin repetarea acelorasi benzi si discuri – hard rock si, din cand in cand, jazz. Atmosfera e la fel de delasatoare ca si “inainte”, se face si acum nudism, pe strada principala se plimba cersind anacronice spectre cu aspect de supravietuitori de la Woodstock, care dupa ce isi primesc doza de bere citesc pe plaja Octavian Paler si Paolo Coelho (in ce ma priveste, mai dezolant decat daca ar asculta manele), iar “mârlanii” si “cocalarii” sunt rapid identificati si ignorati.
Vama Veche revelează de fapt foarte bine clasa de mijloc a României de azi, in special cea tânără: o cultură “low key” atemporală, snoabă, dar cu urme de deschidere autentică, fluctuantă dar constantă. Corp gol, lipsă de inhibiții combinatâ cu frustrare permanentă; socializare afectată dar reală, pretenții etichetate drept anarhism, porumb fiert la un euro știuletele…
Cat despre mizeria reala si dezolanta a satului, ea este in primul rand rezultatul nonsalantei elegantilor tineri, “modiste” si “artisti”, care dupa ce danseaza desculti si umed-dionisiac pe plaja lasa in urmă sticle goale, chiștoace si bălți de bol alimentar nedigerat.
Dezastrul nonșalant se întinde in toate, de la vestimentație la hrană. Improbabile arătări, livide, anorexice, cu unghii de Morticia din Adams Family si suflet de fetițe speriate, bacantele desculțe din Vama Veche mănâncă in restaurante si terase unde mizeria este întreținută estetic. Hrana lor e compusă cel mai adesea din mici si șaorma, mâncarea naționala a românului. Peștele e in general pané si a fost anterior sistematic congelat. Observatorul strain care in mod implauzibil ar eșua pe coasta românească a Mării Negre ar fi inevitabil surprins de două fenomene rare: primul este o posăceală permanentă, afișată temeinic de intreaga populație, inclusiv printre boemii Vămii Vechi, care beau morocănos; cel de-al doilea este extrema dificultate – prin anumite parti ale litoralului chiar imposibilitatea – de a mânca pește proaspăt.
Mai multe despre asta aici, pe Europa Liberă:
Vama Veche și sociologia clasei de mijloc românești
.
Cliseul perpetuat de catre intelectualii si publicistii bucuresteni, care consta in a scrie cu mahnire despre degradarea pamantului fagaduintei Vama Veche, este revelator pentru obsesia elitista romana. Trec peste faptul ca am vazut distinsi intelectuali sosind la plaja cu sandale si sosete (păcat inexpiabil), dar care sunt sincer convinsi ca ar fi calificati pentru a stabili un inventar al bunului-gust. Ceea ce impinge insa elita jurnalistica romana de astazi sa stabileasca asemenea criterii si sa se vaicareasca dupa paradisul pierdut, ca si cum proletarii vulgari care vin pe litoral nu ar fi tot romani, este exact ceea ce Luca Pitu a numit “sentimentul romanesc al urii de sine”. Or, aici, vaicareala cu nasul pe sus despre cum s-a degradat Vama isi rateaza cu totul tinta. In Vama, macar, vulgaritatea e asumata.
Sub kitschul religios – plaja
Am văzut intelectuali cu cruciuliță. De altfel, n puține locuri vezi o mai mare colectie de cruci si cruciulite pe plaja ca pe litoralul romanesc. Doar bulgarii par a ne depăși la asta. Aici ne semanam foarte mult. in Romania si Bulgaria am zarit cruci la gatul burtosilor care se balaceau in mare si cruci pe pieptul celor dati cu namol. Ba chiar am admirat pe pectoralii unui infulecator de șaorma un autentic si masiv crucifix, care mai era si încrustat.
.
Sigur, nu tot litoralul românesc seamana cu o anticamera a muntelui Athos. Nu in fiecare statiune se vand in bazar icoane de la Prodromou si cὸpii din Cina cea de Taina făcute la traforaj. Am vazut insa chiar si în Vama Veche scăldători care pareau altare ambulante. Si tot acolo am remarcat un domn ce părea ieșit din Cina cea de Taina (varianta la traforaj), dar care si-a lepadat nonsalant cutia de bere pe plaja, intorcand marii spatele tricoului pe care scria „Ortodoxie sau moartea”.
.
In Vamă, printre bacantele care dansează desculțe, vezi cum complezența fata de religie – pe scurt, fata de ortodoxie- a devenit o parte centrala a identitatii fluctuante a romanilor de astazi.
.
Nu e vorba doar de acceptarea obosita a afirmatiei ce prin repetare a capatat consistenta realitatii, si anume ca ortodoxia ar face parte din esenta sufletului romanilor; nu, ceea ce nu pare sa mai surprinda pe multa lume e caracterul formal si ipocrit pe care o ia aceasta complicitate.Politicienii de stanga, ba chiar si fostii activisti de partid, se inchina fara rusine la icoane si merg la hramuri si la sfintiri de cladiri. Pupatorii de maini preotesti au invadat spectrul politic, inchinandu-se pentru a-si puncta discursul cu aceeasi dezinvoltura cu care isi etaleaza crucile de aur pe plaja. Chiar si cei cu simtul critic acceptă acum ortodoxia in bloc.
.
Ma indoiesc ca domnul cu sloganul „Ortodoxie sau moartea” stia ce poarta pe tricou. „Ortodoxie sau moartea” e deviza manastirii schismatice Esphigmenou de la muntele Athos, care a fost excomunicata de catre patriarhul de la Constantinopole (iar manastirea respectiva, la rîndul ei, l-a excomunicat pe patriarh). Motivul rupturii e tentativa de ecumenism schitata de mai multi ani de biserica ortodoxa. Pentru calugarii de la Esphigmenou, ca si pentru o buna parte a bisericii românesti, o apropiere de ereticii papistasi e la fel de condamnabila pe cît ar fi faptul de a cadea direct in erezie.
.
As fi putut sa-i spun astea domnului cu tricoul, in ciuda faptului ca-si zvarlise cutia de bere pe plaja, insa m-am oprit cand i-am vazut si crucea de aur atarnand peste tricou. Era prea mult. Am inteles atunci ca totul trebuie facut cu masura si ca celor care isi cara ortodoxia la mare ar fi bine sa li se spuna doar, pentru inceput, ca a purta bijuterii la plaja nu e „cool”. Bijuteria, fie ea cruciulita, e „nașpa” pe plaja. Dumnezeu iti iarta multe lucruri, insa nici macar atotputernicia lui nu-ti poate ierta prostul gust.————-
Din nou despre pește și absența zâmbetului
Spuneam in textul de azi, despre Vamă, de la Europa Liberă (cf. link mai jos) că cele doua fenomene, nesurîsul si absenta peștelui proaspat de pe litoral, par nelegate intre ele; ele trebuie insa analizate impreuna, intrucat nu se mai intalnesc nicaieri intr-o asemenea combinatie. Pe de o parte, posaceala a devenit un fel de marca faciala nationala.Problema cu zambetul este ca implica in mod inutil atat de multi din muschii fetei.
.
Enciclopediile medicale ne spun ca pentru a produce un surîs folosim nu mai putin de 17 din muschii fetei. Pentru români, care si-au facut din shaorma de pui industrial compresat noua mancare nationala, efortul implicat in zambet (sau in gatitul mancarii bune) e inutil, asa incat comunicarea se petrece in general cu fețele inchise si ofuscate, in vreme ce mancarea se rezuma la umplerea burții cu produse industriale.
.
E adevarat, produsele bune ale marii trebuie pescuite, trase… din mare, iar nu aduse si decongelate de la bulgari sau de la greci. Peștii mâncați la crâșmele de pe litoral provin de la Megaimage, sau aduși congelați din Bulgaria, iar nu din marea clipocitoare sub locurile numite “cherhana” (cf. mai jos un link despre implicațiile culturale ale termenului “cherhana).
.
Până și faimoasa ciorbă de pește este în general doar o zeama în care zac odioase hălci de crap de crescătorie hrănit cu cadmiu și plumb, pește nenatural de gras, care pare a fi plămădit din ceea ce Joyce spunea că dă culoarea mării (cf. link mai jos: “Marea de culoarea mucilor”).
.
Crapul de crescătorie e un pește care dă adicție religioasă. Multe din depresivele care îl consumă se sinucid în mod regulat, in imaginație, uneori chiar foarte creativ.
.
Dar e cu sinuciderea în cap cum e și cu un manuscris pierdut. Poți să spui după aia, cui te crede: “mamă ce tare era ce-am scris acolo. Dar s-a dus.”
.
Si chiar daca nu te crede nimeni, tu tot știi că era tare.
—
Linkuri:
Vama Veche și sociologia clasei de mijloc românești
Vama Veche: the Metaphysical Hangover…
Papa La Șoni – singurul loc de pe litoral unde clientele sint mai arogante decat chelnerițele…
“Marea de culoarea mucilor”!… ( In Pula, Joyce dezleagã secretul lui Homer)…
Arheologia lingvistica la cherhana…
Toe Story : O taxonomie a degetelor de la picioare
Filed under:
Babel,
Bestiariu,
Istoria Șamanismului Românescu,
Joyce-Pound,
Linguistics,
Paraphernalia,
Rituri noi ![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
![]()
