ABC-ul scriiturii literare: Manual de stil – un prim draft de 10 reguli…

– Regula 1. — Cînd un cuvînt, chiar existent în dicționar, nu are sens concret, e de evitat atât în conversațiile umane, cât și pe pagină. “Sublim” e unul din acestea.
Vedeți, de pildă, că un prieten de FB postează: “ploaia asta e sublimă”. Rău…
Foarte rău. “Ploaia e sublimă” nu înseamnă nimic. “Ploaia e sublimă” este egal cu “ploaia e mișto”… Arată o sforțare neizbutită verbal… Sublim = mișto…. Sens – zero.
E echivalent cu “pula mea, imi place ploaia”… Numai că “pula mea” e mai spontan și mai convingător.
Evitați “sublim” și “mișto”…

—

– Regula 2.
Fiecare frază trebuie să conțină o subversiune, fie semantică, fie gramaticală, fie morală.
De pildă: — “Victoria e consolarea şovãielnicilor” oftã Tudose, acceptând provocarea gealatului…“
Tudose o va lua somptuos în bot de la gealat, dar fraza lui susurată resemnat: “Victoria e consolarea şovãielnicilor” îl face din start simpatic cititorului, care știe că Tudose va fi transformat în cârpă umană de către gealat.
… Trucul fin in scriiturã e următorul: după ce ai lansat acest cârlig, cititorul descoperă cu oroare că Tudose este de fapt personajul negativ, asta după ce ți-a devenit simpatic.

—
– Regula 3, excepție la regula 2 – introducerea personajului odios

Dacă odiosul este un  pesonaj minor, nu e nevoie de sofisticăreala din regula 2, el fiind atunci introdus în toată odioșenia lui din prima frază:

“Nu pricep cum poate o femeie aparent normal constituită să ia masa cu un individ care mănâncă și îi vorbește fără să-și scoată urechelnița aia de receptor telefonic ce aduce cu un trabuc permanent vârât în tuba auditivă. O palmă bine administrată i-ar înfige-o definitiv în trompa lui Eustachio (ambivalențele semantice ale verbului “a altoi”)…”
—

– Regula 4, sau limbă de căcat…

Cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/scrieți, măi, de cineva că s-a “făcut de cacao” (sau “de kk”). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. Culo cacare!…
Cu “cacao” și “kk” vă miorlăiți fals pudic. “S-a făcut de căcat” nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. “Cacao” e in schimb un clișeu afectat si obosit.
De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?…

—

– Regula 5 – moarte lui “LA MODUL”

Inainte ca monstruoasa expresie “la modul” să modifice ADN-ul națiunii, mai fac un apel disperat: nu mai ziceți/scrieți “la modul”. E o expresie hâdă, nefirească și inutilă. Cel mai adesea, se poate înlocui elegant prin adverbul corespondent:
Nu –“L-a criticat la modul ironic”, ci –“L-a criticat ironic”. Eventual: “în mod ironic”, deși “în mod” nici mãcar nu e necesar.
De ce “la modul” e o abominație?
Expresiile astea se verifică făcându-le interogative:
— “In ce mod l-a criticat?”
— “Ironic.”
“In ce mod”, așadar… “în mod ironic”.
Ia incercați acum să întrebați inversat scâlcit: “LA CE mod l-a criticat”…
MOARTE LUI “LA MODUL”
—

VODĂ ȘTEFAN: Nimică. Doar că…

DANIIL SIHASTRUL: Doamne…

VODĂ ȘTEFAN: Nu-mi zi așa.

DANIIL SIHASTRUL: Vorbeam cu cel de sus.

VODĂ ȘTEFAN: Ah.

DANIIL SIHASTRUL: Doamne, arată-i-o acestui nevolnic, care încurcă vrednicia cu vrăjmășia.

(Pauză)

DANIIL SIHASTRUL (sever): Ți-a arătat-o?

VODĂ ȘTEFAN (confuz): Nu știu, am văzut, așa…

DANIIL SIHASTRUL: Aia e.

—

– Regula 7 – economie de cuvinte.

Fie următoarea scenă:

EU: — “Dumnezeu are picioarele murdare; am numit Infernul.”
EA: Ce metaforă de doi bani…
EU: Dacă m-ai iubi, m-ai sprijini când scriu, în loc să mă descurajezi așa.
EA: Dacă m-ai iubi, n-ai sta cu spatele la mine bătând tâmpenii la computer.
EU: Așa, fute-mi creativitatea, mai ales când vezi că-mi vine.
EA: Iți vine o sulă. Stai cu spatele, inventând chestii aiurea. Scrie mai bine despre cum nu merge între noi.
EU: Asta fac, tâmpito.
EA: Ah… Drace… Eu credeam că-ți vine natural.

Nici un cuvânt nu e inutil aici. Textul trebuie tăiat și tăiat și iar tăiat… Prima armă a scriitorului creativ e butonul Erase.

Dacă e nevoie de o descriere fizică sau morală (ideal e să o faci în același timp, în cuvinte zgârcite), atunci orice merge, dar trebuie să combini rapid, în două vorbe, o trăsătură morală cu una fizică, de pildă bale și mândrie, sau suliman și invidie etc… Sau descrii femeia cu un joc de cuvinte enervant de inteligent și neașteptat, precum “Suliman Magnifica”.

—

– Regula 8 – micul paragraf filosofic

Nu există reguli absolute, însă dacă ar fi de reținut una este: taie orice filosofie. Du-te prin text și unde vezi filosofie, șterge-o… In schimb, din când în când, pentru a crea o stare în care se anticipează intrarea unui personaj, de pildă un bețiv, îți poți permite o mică digresiune, forfecând însă frazele de cuvinte inutile. De pildă:

EA: Cineva care mă înțelege. N-am pe nimeni. Ce prost ești.

EL: Ai mai spus asta. Cine e?

EA: Tu. Idiotule. Te părăsesc.

EL: Mă lepezi așa, deodată… Cum poți să mă lași, dacă mă iubești?

EA: Pentru că ești un prost și nu-mi spui niciodată că mă iubești și nu înțelegi nimic din mine…

EL: Eu să-nțeleg? Tu singură nu știi ce vrei.

EA: Asta era treaba ta, tâmpitule. Adio.

—

– Regula 10 – sexul… de evitat, afară de circumstanțele expuse mai jos.

Despre sex nu vei scrie decât pe un ton dramatic sau derizoriu. Ambele trăiri — dramaticul și derizoriul— vin din situații, nu din cuvinte.

Iată o ratare magistrală. Fănuș Neagu, gogoașa literară umflată de regimul lui Ceaușescu de parcă ar fi fost un al doilea Panait Istrati, om care făcea parte dintre privilegiatii ce puteau scrie și pune în cărțile lor publicate cuvintele “țîțe” și “cur”, are următoarea scenă “erotică” în Pierdut in Balcania :

“Respins, el îi zdrobi țîțele. Amîndouă sfîrcurile, alcătuire de broboane ca niște țipete mici, neexplodate, trosneau între degetele lui, și ea îndura caznele, răbdătoare, înverșunându-se astfel să-l provoace pînă la deznădejde… Privind-o de pe covorul în care-și îndesase genunchii, mai avea timp să înțeleagă că pulpele și pîntecele ei frigeau în ora 3 după amiază, iar țîțele respirau în răcoarea orei 5 dimineața.”

E chinuitor, monstruos de ratat și pompos. Neputința structurala a scriitorilor români de a stârni un imaginar erotic e dureroasă. Niciunuia din ei nu i-a trecut prin cap că femeilor le mai place si umorul… Altfel, dacă eși guru pompos, le faci cam morocãnoase si după aia nu mai poți să spui că e vina lor.

Dumnealor nu stiu, se vede, ca in realitate ai sedus o femeie cînd îi vorbesti de Heidegger iar ea rîde în hohote. Dupa care schimbi dramatic tonul si îi spui exact aceleasi lucruri din Heidegger, mustrând-o,  iar ea se apucã sa plîngã. Asta e tot…

Și-un ținut de mână în parc.

Acest manual va urma, pînă cand vom atinge  orgasmul literar…