Spoiala a fost a doua piesă pe care am scris-o pentru Agora lui Dorin Tudoran în România lui Ceaușescu, dar care a fost publicată nu în Agora, ci de Emil Brumaru în Convorbiri literare de la Iași, imediat după revoluție.

Spoiala este istoria — experimentată teatral — a unui viol comis de trei milițieni în Mausoleul de la Mărășești.

Invățătoarea avortează în plină vizită a Mausoleului cu clasa ei… Avortul era atunci ilegal. Milițienii o violează – ea moare. Cortina.

Teatralizarea ororii absolute, prin trio-ul de milițieni conduși de sinistrul Minoiu, al cărui nume ne trimite la Minos, corespondentul său antic, regele ambiguu și violent care a ordonat construirea Labirintului, capcana morbidă a sexului interzis.

Descântecele din piesă sunt reale, culese de mine în regiunea Buzăului.

In Agora am publicat însă atunci Rămăieni, peisa anti-protocronistă, care s-a dovedit profetică, dacă e să ne luăm după deriva sectară de astăzi cu dacii și strămoșii:

RĂMĂIENI (dramă în cinci acte)

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/11/03/ramaieni-drama-in-cinci-acte/

Piesele mi-au fost publicate de Luca Pițu în volumul comun Lumea ca Spoială și Împovărare (Editura Opera Magna, Iasi, 2013).

—

SPOIALA

Feerie în 7 tablouri :

• Închinarea Magilor

• Labirint

• Caloianul

• Spoiala

• Cadmus

• Căldarea Căldărilor

• Don Juan (şi Comandorul)

“ La poarta mea sînt santinele superbe. ”

Eminescu, Geniu pustiu

PERSOANELE SPOIELII :

Minoiu

Oancea             miliţieni

Dominte

O Învăţătoare

Tizu, un tînăr oarecare

Bustul lui Labiş, un cou-de-jatte

Pionieri

AVERTISMENT

1) Autorul prezentei lucrări poetico-dramatice îşi cere iertăciune pentru eventualele inexactităţi strecurate în reconstituirea arhitecturii interioare a Mausoleului de la Mărăşeşti. Astfel, el nu poate afirma cu toată certitudinea că în cripta fetiţei Maria Ion Zaharia se poate intra cu tot atîta uşurinţă ca în sarcofagul maiorului Grigore Ignat. Cercetările sale pe teren, efectuate în taină în vremea dictaturii, nu au putut fi duse pînă la capăt din pricina excesivei rezonanţe a murilor lăcaşului.

2) Ritualul îngropării Caloianului este redat aşa cum încă se mai practica în copilăria autorului, pe cîmpia Bărăganului, în anii ‘60.

3) Autorul a asistat personal la nenumărate cazuri de agalmato-flatulenţă. Cu această ocazie, el insistă şi asupra tainicei înrudiri dintre carmen, -inis (cîntare, prorocire, glas) şi adjectivul carminativ.

Interiorul întortocheat al Mausoleului de la Mărăşeşti. În mijloc, un bust al lui Labiş de care e sprijinit un bucium. Muzică populară. Cei trei miliţieni joacă o sîrbă ţinîndu-se de umeri. Dansează izbind tare cu cizmele, chiuitori : “Hopa-şa ! Hop-şa-şa !” Se opresc asudaţi.

MINOIU

(încruntat)

La faza pe judeţ luăm sigur.

Ceilalţi doi protestează cu modestie.

MINOIU

(categoric)

Ba da, ba da.

Înşfacă buciumul şi suflă în el îndelung, apoi recită extatic, cu ochii închişi.

MINOIU

Vă văd, vă aud… sondelor…

Sonde ca nişte buciume…

Înfipte în sînul lăptos al Patriei,

Sugîndu-i în triluri armonioase

Laptele negru, gros.

Suflă iar în bucium. Ceilalţi doi aplaudă frenetic.

OANCEA

(cu căldură)

Bravo, Minoiu! (spre Dominte) Te mişcă.

MINOIU

(încruntat)

Pentru mine nu există decît arta.

DOMINTE

Mm ! Nu e bine. Nici chiar aşa.

OANCEA

Sigur. Nu te mărgini, Minoiu. Nu-ţi fă o limită din artă.

MINOIU

(încruntat)

Nu, nu mă puteţi împiedica. Mie arta îmi asemuieşte sonda cu un bucium, mie arta îmi arată că sonda este un bucium ce aruncă afară fără încetare negreala gîlgîitoare a petrolului, prefăcînd-o în purpuriul tricolorului. (arată spre bust) Aşa zice şi Labiş : sîntem efigiile timpului. Trăim în miezul unui ev ştiţi cum. Sîntem o rană unsă cu tinctura artei. (cade pe gînduri)

OANCEA

Ai grijă. Prea multă atenţie dată artei te îndepărtează de viaţă.

DOMINTE

Noi trebuie să vindecăm prin artă, nu să ne închinăm vindecării.

Se prinde de umeri cu Dominte.

DOMINTE şi OANCEA

(sar pe loc)

Hopa-şa !

MINOIU

Da, aveţi dreptate. Uneori îmi cam dau drumul. Bun. Haideţi, partea a doua, că acuş vin pionierii.

Minoiu suflă în bucium. Miliţienii vin spre public cu paşi înceţi, ţinînd mîinile la şold şi degetele mari înfipte în centiroane.

TOŢI TREI

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

               etc.

Unu-i moldovean,

Unu-i ungurean …

Se opresc şi se privesc nehotărîţi.

MINOIU

(se scarpină)

Mda. Eu zic mai bine să schimbăm aicea, să rămînă numa’ ungureanu ticălos.

OANCEA

(se învoieşte)

Schimbăm.

DOMINTE

Nici eu nu cred să fi răpus vrînceanu pe moldovean.

OANCEA

Ba mie, dacă vreţi să ştiţi, cea mai antipatică îmi e oaia. Nu ştiu de ce. Poate pentru că-i pîrîtoare. Mai bine se puneau toţi pe ea.

MINOIU

Aşa e. Aşa era mai bine compoziţional. Ca să fie tragic trebuie să piară cel mai slab. Cum face Labiş în Moartea căprioarei.

Se uită cu amor la bust. Chibzuiesc.

Deodată intră năvală pionierii, purtînd măşti fără chip, ori cu feţe umbrite, de Lemuri, şi Învăţătoarea. Pionierii se împrăştie prin Mausoleu, chirăind înăbuşit.

MINOIU

Bine aţi venit, măi pricolicilor. Bine aţi venit în acest măreţ osuar. (către Învăţătoare) Lăsaţi, lăsaţi că le arătăm noi monumentul. Le punem şi-un film cu luptele. (blînd, proteguitor) Aici, dragi vlăstărele, se odihnesc bunicii voştri. (mîngîie zidul) Pereţii aceştia sînt burduşiţi de negrele lor oseminte. Aici, în acest labirint născocit de-un Mare Arhitect, mai mare chiar ca Apolodor din Damasc, aici e păstrată fetiţa erou Maria Ion Zaharia, ucisă de fascişti. Era de vîrsta voastră. Ca voi. (oftează) Mă rog. (spre Oancea şi Dominte) Hai, montaţi aparatul.

Pionierii aplaudă şi ţopăie.

OANCEA

(recită din Labiş, în timp ce instalează cu Dominte un aparat de proiecţie în faţa scenei)

Nicicînd durerea-n timp nu se îngroapă.

La Mărăşeşti, sub ploaia ca un plîns,

În şanţul plin cu sînge şi cu apă,

Bunicul meu privirile şi-a stîns.

DOMINTE

Vestit-au surda-i trecere în moarte

Obuzele nemţeşti cu foc păgîn,

Şi foc păgîn şi schije iuţi şi sparte

I-au înfundat obuzele-n plămîn.

MINOIU

Vi-i cunoscut — Germania mai are

Destui copii născuţi spre a trăi.

Doriţi distrugerea îngrozitoare,

Pămîntu-n plîns şi scrum a potopi ?

PIONIERII

(în cor, spre sală, scrîşnind din dinţi):

Vă blestemăm în numele durerii

Ce-a ros în noi cu asprii ei acizi:

Vă pălmuiască mînecile goale,

Zbătute-n vînt, a mii de invalizi,

Bucatele vă sîngereze-n gură

Şi groaza să vă ciocănească-n uşi !

Să vă frămînte visele, cu ură,

Scheletele flăcăilor răpuşi !

MINOIU

Pionieri ! Luptele purtate în iulie-august 1917 la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz întru apărarea fruntariilor se înscriu în lungul şir al eforturilor poporului nostru pentru salvgardarea libertăţii şi independenţei.

Se aud explozii, împuşcături, răcnete. Pionierii, dispuşi în semicerc, privesc încordaţi spre sală.

MINOIU

(pregătind proiectorul)

Acum, mlădiţe dragi, vă vom arăta cum a fost în acele zile de jale şi speranţă.

UN PIONIER

Pe ce perete îl proiectaţi ?

MINOIU

(arată spre sală)

Pe ăsta.

UN PIONIER

Nu stingeţi lumina ?

MINOIU

Nu. Noi proiectăm un negativ.

Porneşte aparatul. Fasciculul puternic, orbitor, va fi permanent îndreptat spre sală, măturînd feţele spectatorilor, pînă aproape de sfîrşitul piesei.

MINOIU

(brusc, cu braţul întins spre spectatori)

Priviţi năvala noastră asupra cotropitorului. (desface braţele spre sală) Oo, neam eroic ! Suflete neîmblînzite ! (zîmbeşte înduioşat) Au fost eroi. Şi nici nu-şi ştiau vitejia. Nimeni nu le-a spus că sînt eroi. Nimeni nu le-a promis vreo răsplată. Şi-au suflecat mînecile şi au pornit-o la atac. Aşa, simplu. (rîde îngăduitor) Poate i-au şi înjurat pe nemţi. Tot aşa, simplu… nu cu răutate… ci din năduf. Dar cu severitate.

OANCEA

“Seceta ucisese orice boare de vînt.”

MINOIU

Şi-au suflecat mînecile şi au pornit-o la atac, îmbărbătîndu-se cu strigăte, fără a-şi feri piepturile.

DOMINTE

Piepturi de tot felul.

MINOIU

Late, de hamal … Ori scobite, de învăţător… Piepturi supte, de poet.

OANCEA

Docheri.

DOMINTE

Tipografi.

MINOIU

Cădeau seceraţi. Rînduri-rînduri.

DOMINTE

Atunci a fost doborîtă şi fetiţa erou de 12 ani Maria Ion Zaharia.

MINOIU

(încă odată cu braţele spre sală)

Neasemuiţilor!

OANCEA

Nu trandafiri aveau în păr, ci flori de cîmp prăfuite.

MINOIU

(rîde blînd)

Unii aveau chiar scaieţi. Deh!

DOMINTE

(spre pionieri)

Iar fetiţa avea în păr… Cine ştie?

UN PIONIER

Nalbă.

ALT PIONIER

Brînduşă.

DOMINTE

Da! Bravo! Brînduşă.

MINOIU

Şi cîţi n-au fost ucişi! Cîţi n-au fost spîrcuiţi de barbari! Pînă unde vedeai cu ochii era un cîmp de cinabru.

OANCEA

Iar la 6 august a căzut fetiţa Maria Ion Zaharia.

DOMINTE

O fetiţă … ca argintul viu.

MINOIU

“Fetiţa de Mercur” i se spunea. (îmbrăţişează Bustul lui Labiş) Ooo, de ce n-ai cunoscut-o tu? Să ne-o fi lăsat-o în versurile tale! (spre pionieri) Uitaţi-vă aici: Labiş! Pucioasă îi sînt ochii, iar poezia lui e sulf arzînd.

(Sărută Bustul. Bubuiturile se înteţesc.)

DOMINTE

Fasciştii dau înapoi.

(Pionierii pufnesc.)

UN PIONIER

Nenea, nemţii ăştia nu sînt fascişti.

(Miliţienii se încordează ca loviţi.)

MINOIU

(îngrozit)

Ba da, plămadă mică. Ba da. Cum să nu fie, dacă ne-au cotropit ?

UN PIONIER

Nouă tovarăşa ne-a zis că nu.

MINOIU

Cum să nu, măi nerecunoscătorule ? Cum, dacă ne-au luat glia? Cînd partidul … (Pionierii rîd) Ce te rîzi, mă ? …

UN PIONIER

Pe noi ne-a învăţat tovarăşa că Partidu a fost după aia. Ăştia-s soldaţi din regimul moşieresc.

MINOIU

(categoric)

Majoritatea erau comunişti. Ca Labiş. Labiş a murit aici în mii de trupuri.

PIONIERII

(încăpăţînaţi)

Ba nu erau.

MINOIU

Da ce erau, mă? Ha? Ce erau? Ia, unde-i tovarăşa asta a voastră? S-o vedem. Vă-nvaţă Mioriţa? Sau vă pune să ţineţi cu ungureanu?

O caută în jur.

UN PIONIER

(vine alergînd)

Nenea, nenea, tovarăşa i-e rău !

MINOIU

I-e rău ? La minte poate. Unde-i ?

Pionierii arată cu mîna spre unul din culoarele ce se desfac simetric. Cei trei miliţieni se reped în direcţia indicată. Se aud exclamaţii de oroare. Apar ducînd-o pe Învăţătoare de mîini şi de picioare. În urmă rămîne o dîră de sînge. Miliţienii depun corpul femeii în mijlocul scenei şi o privesc nehotărîţi, cu mîinile în şold. Pionierii se înghesuie chiţăind. Se aud răcnetele unui atac, şuierături de şrapnel, detonaţii.

OANCEA

Ce-are, mă Minoiu, asta ?

Învăţătoarea geme şi se zbate cu mîinile pe pîntec.

DOMINTE

O fi mîncat ceva stricat.

Învăţătoarea horcăie şi mai tare, apoi încetează brusc. În acelaşi timp, cu o pocnitură se stinge cea mai puternică dintre lumini. Cei trei privesc în sus nedumeriţi.

OANCEA

A filat becul.

UN PIONIER

Tovarăşa a născut!

Miliţienii rămîn înmărmuriţi, privind în jos, între picioarele desfăcute ale Învăţătoarei, o moviliţă purpurie.

OANCEA

(cu voce egală)

Mă Minoiu, asta a lepădat.

Învăţătoarea reîncepe să geamă ritmic. Cei trei miliţieni formează în jurul ei un tablou vivant care aduce cu Închinarea Magilor.

UN PIONIER

Moare.

Dominte se apleacă şi culege, dintre picioarele Învăţătoarei, un tub de cauciuc.

OANCEA

(îngrozit)

O sondă!

MINOIU

Fată, ai încurcat-o.

UN PIONIER

Moare.

ALT PIONIER

Duceţi-o la spital.

MINOIU

Ce spital? Asta? Asta-i de spital? Stai să spună mai întîi cine i-a pus sonda.

OANCEA

Păi asta merită spital? (se apleacă şi o zgîlţîie) Ia zi, zgripţuroaico, cine ţi-a pus asta ?

MINOIU

(indignat)

Ia-uite, haita! Vă minte că eroii patriei nu erau comunişti, şi ea avortează !

OANCEA

Cine ţi-a pus-o, fă? Ha?

MINOIU

(sumbru)

Ai suguşat un pionier.

DOMINTE

Ai ucis o mlădiţă.

MINOIU

(o zgîlţîie)

Moroaico. (spre Pionieri) Ia, vlăstărei, care-i mai tare la aritmetică?

UN PIONIER

(ridică mîna)

Eu.

MINOIU

(îi întinde tubul)

Ia du-te tu şi spală asta.

Pionierul ia sonda şi iese alergînd.

DOMINTE

Zic Pionierii că pe-asta o aşteaptă unul afară.

MINOIU

Repede. Aduceţi-l încoa.

Oancea şi Dominte ies în goană. Trece un minut, timp în care Minoiu mîngîie cîţiva Pionieri.

MINOIU

Păi asta-i femeie? Voi credeţi că aşa fac femeile adevărate? Ce, Ecaterina Teodoroiu s-ar fi scobit aşa neomeneşte? Sau fetiţa Maria Ion Zaharia ?

Reintră Oancea şi Dominte, trăgîndu-l după ei pe Tizu.

OANCEA

Uite-l. Ăsta-i care-a avortat.

MINOIU

(îl măsoară)

Hm. Ia apropie-te măi. Ia apropie-te, măi casapule. Ai mamă? Ai?

OANCEA

Mai bine-l lepăda mă-sa, să nu se mai nască din ăştia.

DOMINTE

Nu vorbeşti?

Pionierul aduce sonda curată. Minoiu o ia şi i-o vîră lui Tizu sub nas.

MINOIU

Măi monstrule. Am să te gîtui cu ea.

Tizu tace. Oancea îl înghionteşte în spinare.

MINOIU

Halal de tine! Hal-lal! (spre Pionieri) Păi ce să vorbesc eu cu el ? Ăsta nu-i ca noi. Ăsta nu e om. Unu care omoară aşa, fără remuşcări… păi ăsta (se apropie de Tizu), ăsta cred că n-a citit o poezie în viaţa lui. Mă! Ia ascultă aici:

“Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi

În flăcările noastre se destramă.”

Cine-a scris asta, mă ? (Tizu ridică din umeri) Nu ştii ? Trăim în miezul unui ev, hm ? Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă ? Seceta a ucis…? Nu ştii? Vai de capul tău. Mi-e milă de tine, mă. Om sărac la suflet. (spre Pionieri) Noi, vlăstărei, ţineţi minte că trebuie să ocrotim viaţa. Uitaţi-vă la el şi ţineţi minte. (spre Tizu) Arta şi viaţa, pe care unii le distrug. Vrem să vă-nvăţăm să trăiţi, mă. Viaţa voastră să fie o operă de artă. Înţelegi ? Iar moartea să vă fie o capodoperă.

Tizu bîguie nearticulat. Oancea ascultă atent, apoi îi traduce lui Minoiu.

OANCEA

Cică lui nu-i trebuie să moară ca artistul.

MINOIU

Sfidezi! (loveşte cu pumnul în perete) Uite-te, mă, la morţii ăştia. (Îl ia de ceafă şi îl izbeşte cu faţa în zid.) Uite-te. Aşa se moare artistic. Ca ăştia. Asta-i artă ! Ştii tu ce vedeau ei ? Vedeau cum din sîngele lor încolţesc maci. (spre Pionieri) Şi au crescut maci. Iar din trupul fetiţei Maria Ion Zaharia, murind, s-a înălţat acest Mausoleu. (lui Tizu) Da’ din trupul fetiţei tale ce-o să se înalţe, măi călăule? Miresme? (arată spre sală, în direcţia în care se proiectează filmul) Ia uite-acolo! Tu eşti fascist de-ăla cu monoclu. (face un pas înapoi şi calcă pe Învăţătoarea alungită) Pardon.

Cîteva clipe de nehotărîre. O parte din Pionieri privesc la film sau la Tizu, ceilalţi încep să fojgăie de colo-colo.

MINOIU

(către ceilalţi doi şi făcînd semn cu bărbia spre Tizu)

Ia, pînă una-alta să-l închidem aici în criptă la fetiţa erou, că acuşi mai omoară şi vreun Pionier.

OANCEA

(caută în jur, nu găseşte, după care o împinge cu piciorul pe Învăţătoare)

Da unde-i corpul delict? Ăsta… copilul. Sau mă rog.

DOMINTE

(îşi bate porthartul)

Aici. L-am pus bine. (face gestul că ar vrea să-l scoată)

MINOIU

Lasă, lasă. Nu scoate. Nu scotea.

DOMINTE

Şi eu ce să fac cu el?

MINOIU

I-l dai lui în criptă, unde-l închidem acuşicuţa.

DOMINTE

Cum să i-l dau în criptă? Îl aruncă, infractorul.

OANCEA

Cum să-l arunce ? Aşa mă ? Îl arunci ? Mă, dacă-l dai încolo te las la Minoiu să te rupă.

MINOIU

(spre Tizu, cu degetele răşchirate)

Îîîh !

Îl tîrăsc pe Tizu spre zid, de unde trag o lespede şi îl împing înăuntru.

MINOIU

(către Pionieri)

Ştiţi ce le-aş face eu la ăştia ? Eu nu le-aş face nimica. Decît că le-aş găuri dinţii şi le-aş băga înăuntru mercur. Cum se lasă frigul, să le cadă mercurul în gură. I-ai folosi ca termometru. Cînd îi vezi că mor pe stradă, otrăviţi cu mercur, zici: hopa ! minus şapte grade.

Cei trei închid mormîntul, trîntind lespedea peste Tizu. Între timp, Pionierii şi-au găsit un nou joc. Îşi înmoaie palmele în băltoacele de sînge şi le aplică pe zid, care începe să semene cu pereţii pictaţi ai cavernelor preistorice.

OANCEA

Ia, dragi Pionieri, să ne-nchipuim noi că ăsta-i un labirint. Împrăştiaţi-vă voi acum şi încercaţi să-l găsiţi pe Minoiu, care stă aici în mijloc. Da? Ia, fuguţa, degajaţi.

Bate din palme. Pionierii se împrăştie pe culoare cu ţipete ascuţite. Dominte deschide porthartul şi scoate ghemotocul înfăşurat într-o batistă plină de sînge. Cei trei îşi apropie capetele şi îl privesc.

OANCEA

Băiat.

MINOIU

(lăcrimînd)

Are părul roş.

Îl duc, ştergîndu-şi ochii, spre aceeaşi lespede sub care e închis Tizu.

MINOIU

Caloiene-iene

Du-te-n cer şi cere

Scuipat de ploaie

Luna să mi-o taie

Sudoare de rouă

Pe din două.

OANCEA

Te-a făcut mă-ta

În pădurea deasă

Cu inima arsă

Şi te-a bocit

Caloiene-iene

Prin pădurea deasă

Cu inima arsă.

Tustrei izbucnesc în ţipete de bocitoare.

DOMINTE

Şi te-a căutat

Cu inima amară

Adînc te-a-ngropat

Cu jale te-a strigat.

MINOIU

Iene-caloiene

Du-te-n cer şi cere

Scuipat de ploaie

Luna să mi-o taie

Sudoare de rouă

Pe din două.

TOŢI ÎN COR

Deschide porţile

Să curgă ploiţele.

Ridică lespedea şi introduc ghemotocul cu grijă în criptă. Tizu vrea să iasă, dar cei trei îl împing la loc. Apoi se şterg pe mîini şi vin în faţa scenei. Privesc în sală, ascultînd împuşcăturile şi, spuprapuse, ţipetele îndepărtate ale Pionierilor. Învăţătoarea se ridică încet, sprijinindu-se de Labiş.

MINOIU

Se scoală păpăruda.

Se lasă o linişte adîncă, întretăiată din cînd în cînd de rafale de împuşcături şi ţipete de Pionieri prin labirint. Cei trei o înconjoară pe Învăţătoarea. O mîngîie pe păr.

MINOIU

Stai cumincioară.

OANCEA

Uite, sărăcuţa, se teme.

DOMINTE

Ce te temi? Nu tremura.

MINOIU

Uite, parcă-i o mieluşea.

Dominte vine pe la spate şi o prinde de mijloc. Învăţătoarea se zbate.

DOMINTE

Măi, ce şoricel nebun, măi !

OANCEA

S-a speriat, biata.

MINOIU

(suav)

S-a speriat ? (cu consternare) Oo, da. Aşa e. Da’ nu-ţi facem nimic. De ce te temi ?

OANCEA

Uite. Noi spunem poezii, dansăm. (se prinde de umeri cu Dominte) Hopa-şa !

MINOIU

(ridică buciumul)

Mai şi cîntăm. Uite.

Suflă o vreme în bucium cu ochii închişi, transportat . Apoi coboară buciumul.

MINOIU

Vezi? Şi-acum să ne dai plata: trei sărutări.

Învăţătoarea se zbate.

DOMINTE şi OANCEA

(ţinîndu-se de umeri)

“Dar uite felul ei :

Stă-n drum şi se socoate,

Şi-mi spune cîte toate

Că-i scump, că ea nu poate,

Că prea sînt multe trei.”

Dinspre criptă încep să se audă bătăi în perete, care se vor înteţi pînă la sfîrşitul tabloului, amestecîndu-se cu împuşcăturile. Ţinîndu-se de mîini, miliţienii merg în cerc în jurul Învăţătoarei.

TOŢI TREI

Nu fugi. Vom sculpta în tine o poveste. Vom ciopli în tine o taină. Nu fugi.

MINOIU

Îţi deschidem mintea. Intrăm în bălăceala gîndurilor tale, copilă. Intrăm în gîndurile tale de culoarea lacătului. Nu te mai feri. Nu-ţi mai feri trupul pămîntos.

OANCEA

Uuu, pe tine culegem lăptucii groşi ai nopţii.

MINOIU

(în genunchi)

Dincolo de tine e nimicul. Nu pot săruta alte mîini decît ale tale. (îi sărută mîinile)

DOMINTE

Ai frunze sub pleoape. Ai frunze sub rană.

OANCEA

O rană sapă pe alta. O rană sapă pe alta şi o rană sapă pe alta.

MINOIU

(strîngînd buciumul în braţe)

Prin bucium Labiş se scurge în fetiţa Zaharia. Prin bucium Labiş o împroaşcă fierbinte pe fetiţa Maria Ion Zaharia. Şi eu cînt! Cînt scurgerea noastră fierbinte, demnă!

DOMINTE

(către Minoiu)

Opreşte-te! Opreşte-te! Asta-i risipă de extaz, Minoiu!

MINOIU

Şoaptele mele tăinuite îmi ard buzele, şoaptele mele tăinuite îmi ard buzele, dar tu nu le auzi, tăcuto.

DOMINTE

Ai frunze în ochi. Ai frunze în găvana ochiului şi eu ţi le astup cu pleoapa dorinţei.

MINOIU

Ţi-am strîns privirea între gene, urcînd, urlînd, şi am pictat cu ea pe apă. (ceilalţi doi aprobă, gravi)

OANCEA

Atoli, atoli ţi-am pictat pe trup cu cenuşa gîndurilor, atoli ţi-am pictat.

MINOIU

(cu violenţă)

Fărîme de gînduri! Le-am strivit în pumii plini de lacrimi şi ţi le-am presărat în păr.

Face gestul de a presăra ceva deasupra ei, păşind mărunt, pe vîrfuri, ca un balerin. Învăţătoarea fuge greoi, dar cei trei o prind cu gingăşie.

MINOIU

(mîhnit)

Te temi de noi. Fugi? Te temi că-ţi facem rău?   Ho-ho! Teme-te de cine-ţi vrea binele. (spre sală) Temeţi-vă de cine vă vrea binele! Şi credeţi în cei ce vă împart extazul de-o clipă. Vor şti să o mai facă odată, şi încă odată, şi încă… (Învăţătoarei) Dragostea e suferinţă şi lacrimi şi umilinţă şi întuneric…(o izbeşte peste gură) şi umilinţă… şi-ntuneric. Vino, şi te voi crea încă odată, vom merge în ţara unde se împletesc gînduri şi mîini şi unde din noi cresc maci.

O înşfacă de păr şi o tîrăşte în jurul scenei.

DOMINTE

Se spune că e pe undeva un tărîm mustind de desfătare, departe, departe… (urlă) Eu îţi zic că e aici în mineee… Unde tu eşti eu şi eu … (se îneacă)… sînt tuuuuu.

MINOIU

Muşcăm din soare şi muşcăm … pînă ne săturăm, iar tu rîzi cu gura plină şi alergi şi cînţi şi mîngîi copacii scrijeliţi cu inimi. Inimi fără iniţiale, fiindcă nu avem nume, ne asemuim şi ne confundăm.

DOMINTE şi OANCEA

N-avem nume, sîntem doar doi: Labiş şi Zaharia! Sulfura şi mercurul!

MINOIU

(o loveşte peste gură)

Şi tu rîzi cu gura plină de soare!

DOMINTE şi OANCEA

Iar oamenii, privindu-ne cum ardem, strigă : “Soarele a murit! Trăiască soarele!”

MINOIU

Şi lasă cenuşa să se facă vînt.

DOMINTE şi OANCEA

(suspină)

Şi lasă cenuşa să se facă vînt.

Plîng tustrei; o bat cu picioarele.

MINOIU

Soarele: cărbune pentru viitoarele cuptoare ce vor turna pîinea zdravănă a clopotelor. Clopote ce vor suna pîinea zdravănă a soarelui. Pîine ce va trage clopotele însorite ale rănii.

DOMINTE şi OANCEA

O rană sapă pe alta. O rană sapă pe alta şi o rană sapă pe alta.

Ţopăie în jurul Învăţătoarei cu mînile ca nişte lăbuţe strînse la piept.

DOMINTE şi OANCEA

O lume de iepuraşi. Toţi iepuraşii lumii strigă: ”Extaz”. Şi mai strigă: “Pace”. “Extaz” şi “Pace”!

MINOIU

Aarrh ! Plînge în mine un iepuraş nemîngîiat.

Se aruncă pe Învăţătoare şi o muşcă de spinare, apoi o trînteşte dincolo de Bustul lui Labiş, ascunsă de privirile spectatorilor. Minoiu şi Oancea dispar la rîndul lor în spatele lui Labiş; se aud gemete şi bufnituri.

DOMINTE

(rămas în faţă, îl îmbrăţişează strîns pe Labiş)

Mă despart de tine clipe. Mult prea multe clipe! Poate că unele au să moară în drum spre mine, poate că altele mă vor ocoli. Dar rămîn destule care trebuiesc umplute, cît mai repede, să scap de ele, să le uit. (îşi lipeşte obrazul de al lui Labiş) Prea multe clipee ! Prea multe momente inutile. Unele trag să moară. Mor ! (îşi holbează ochii) Cum o fi spitalul orelor ? (îngrozit, răcneşte) Cum o fi, Minoiu, spitalul orelor ? Cum zac ele în paturi albe, învelite, cu comprese pe frunţile lor boţite. Ore, minute cu fălci mari şi secunde pirpirii şi viclene. Iar printre paturi se plimbă ceasuri, clepsidre, cronometre, ornice cu mustăţi ascuţite şi măşti de tifon. Şi toate ticăie în mii de feluri, pisîndu-mi nervii, pisîndu-mi nervii, Minoiu, şi uite-mă şi pe mine în pat, mă zvîrcolesc şi răcnesc şi-mi astup urechile şi am capul bu-tu-că-nos de-atîta clănţănit.

Se repede în spatele lui Labiş, de unde nu mai ies decît membre zvîrcolindu-se. Se aud gemetele nearticulate ale Învăţătoarei.

VOCEA LUI MINOIU

Unde eşti, fetiţă Maria Ion Zaharia ?

VOCEA LUI DOMINTE

Te căutăm prin meandrele cărnii.

Gemetele Învăţătoarei se înteţesc.

MINOIU

(apare indignat de după Labiş)

Ştiţi ce face asta? Asta guiţă!

Apar şi ceilalţi doi.

OANCEA

Ce-are de-a murit aşa ? Ce-are de-a murit aşa din senin ?

Dinspre criptă răsună din ce în ce mai frenetic darabana în perete a lui Tizu.

MINOIU

I-auzi cum mai bate. I-auzi cum mai bate animalu. I-auzi-l cum mai bate animalu nenorocit să vezi cum îl nimiceeesc.

Se repede la criptă şi ridică lespedea. Stă un timp încremenit, apoi se întoarce spre cei doi, răsuflînd greu.

MINOIU

A distrus fetiţa erou.

Oancea şi Dominte se sprijină de Labiş, slăbiţi. Minoiu deschide cu totul cripta.

MINOIU

Ieşi .

Tizu iese, clipind năuc.

MINOIU

(se aruncă pe el)

Hai, distruge-l şi pe Labiş ! (îl trage lîngă statuie) Hai ! Ia-ne tot, mă !

Întreaga scenă ce urmează va fi jucată ca un fragment dintr-o commedia dell’arte, cu gesturi exagerate, bîţîieli şi hohote cu mîinile pe pîntec. În vreme ce Minoiu urlă la Tizu şi Oancea ascultă, strîmbîndu-se de concentrare, cu mîna pîlnie la ureche, Dominte, în spatele lui Tizu, îi va trage acestuia largi picioare în fund, după care va fugi chicotind. Cum Tizu nu reacţionează, Dominte va înlocui chicotelile prin ridicări din ce în ce mai nedumerite din umeri spre sală.

MINOIU

(răcnind la Tizu)

Ce înţelegi tu, mă, din artă ?

Tizu se bîlbîie ininteligibil. Oancea ascultă atent şi traduce.

OANCEA

Cică lui nu-i trebuie artă.

MINOIU

Aşa, mă? (îl ia de piept) Ucigaşule! De două ori ucigaş! Acum ne omori şi speranţa.

DOMINTE

(cu dispreţ)

Cred că hainul se gîndeşte la Platon, cum a fugărit poeţii.

MINOIU

Aşa, mă ? Aşa te gîndeşti tu?

Tizu bolboroseşte.

OANCEA

(maimuţărindu-se)

Zice că arta noastră… i-o mînjeală, numai o spoială a vieţii. Că ne împiedică, uitîndu-ne la viaţă, să-i vedem urîţenia, să-i vedem sînii căzuţi peste centiron.

DOMINTE

Vezi? Platon!

MINOIU

Nu-i nimic. Lasă-l aşa. Noi, întreaga Miliţie, sîntem contra lui. Noi sîntem pentru eidos, pentru idee. Noi ne împotrivim materialismului grosolan, sîntem pentru exultare şi extaz.

OANCEA

(ascultă atent la Tizu)

Zice că astea-s văpsitorii, că ne împopoţonăm cu piei goale, că arta noastră e pentru viaţă ce-au fost alea şapte vaci uscate pentru şeptelul lui Faraon. Asta ar vrea să spună, de-ar fi mai articulat.

MINOIU

(mînios)

Păi ăsta vrea să ne-mbîcsim, să trăim iar ca în vremea cînd ne încălecau beizadelele din Pera. Dar asta ne trebuie nouă, să ne mărginim? (spre sală) Eroilor! Drăguţilor! Vericilor! Nouă ne trebuiesc momente unice, nouă ne trebuie exuberanţă (îi ia de umeri pe ceilalţi doi) şi întru împlinirea acestei bogate dezmoşteniri fi-vom şi noi hăitaşi. (se apropie de Tizu şi îi suflă înăbuşit) Tu n-ai suflet, mă.

OANCEA

(traduce)

Auzi, să-l mai slăbeşti cu sufletul. Că şi sufletul e tot o mînjeală. Pictură pe nimic. Îl strîngi şi-ţi intră degetele în el.

MINOIU

Uite-l cum îşi dă arama pe faţă. (strînge pumnii) Păi de ce, mă? (începe să-l lovească) Păi… de… ce … măăă?

DOMINTE

Auziţi, strigă “săriiiţi”!

MINOIU

Cine, mă, să sară? Cine, mă, să sară? Măi… puşlama, tu-ţi grijania mă-ti de mooort!

DOMINTE

Păi tu eşti bărbat, mă? Aşa răcneşti tu?

OANCEA

Cică el nu vrea moarte eroică. Aşa vrea el, ca un cîine, aşa îi place lui, să lingă pămîntul.

MINOIU

(îl bate plîngînd)

Unde-i, omule, iubirea ta de frumos?

DOMINTE

Unde-i setea ta de iubire?

MINOIU

Nu, mă, nu te lăsăm să alungi frumosul din tine. Şi tu ai o floare în suflet.

OANCEA şi DOMINTE

“Într-o grădină

Lîngă-o tulpină

Zării o floare

Ca o lumină.

MINOIU

(se apropie de Tizu cu dgetele răşchirate ca spre a-l sugruma)

“S-o tai se strică (spre ceilalţi doi)

S-o las mi-e frică

Că vine altul

Şi mi-o ridică.”

Îl loveşte pe Tizu peste faţă. Toţi trei fug în labirint, côté cour. Reapar brusc côté jardin.

TUSTREI

Cucu! Iată-ne!

Îl izbesc în plin.

MINOIU

Aah! Mi-am sucit încheietura!

OANCEA

(cu reproş)

Minoiu! Eşti subiectiv. De cîte ori ţi-am spus să nu mai fii subiectiv ?

Apucînd buciumul de un capăt, ca pe un ciomag, Minoiu îl izbeşte cu putere pe Tizu peste faţă. Tizu cade lat, pe spate, răsturnînd aparatul de proiecţie care se stinge. Pionierii intră chiuind şi călcînd totul în picioare.

OANCEA

Ia adunaţi voi, căluţilor, dinţişorii aştia şi

semănaţi-i, să crească din ei războinici.

Pionierii adună dinţii lui Tizu şi îi aruncă în sală. Singur în mijlocul scenei, Minoiu îşi umezeşte buzele şi le întredeschide spre a primi între ele buciumul. Suflă îndelung, după care îl coboară şi declamă:

MINOIU

Veniţi să vă ungem cu tinctura artei. Din două e făcută: din poezie şi din eroism, din Labiş, foc nestins, şi din fetiţa Zaharia; iar sublimarea, Marea Operă, se face aici, în Mausoleu, în trupul ei. Aici e alambicul, căldare a căldărilor. Fetiţă chinuită, din trupşorul tău e pietrăria asta, din pieptul tău necrescut. (ridică braţele spre tavan) Iar voi, oşteni, voi vă topiţi în împreunarea noastră roditoare, cu oasele voastre negre ca mărul ochiului, cu oasele voastre albe ca un… scuipat de lună. Iată, fetiţa Zaharia îi cîntă lui Labiş (cu voce subţire) :

“Sărută-mă cu sărutările gurii tale ! Că sărutările gurii tale sînt mai bune decît vinul.”

Ceilalţi doi miliţieni se prind cu Pionierii într-o horă lentă în jurul lui Labiş. Minoiu îmbrăţişează bustul şi îl sărută pasionat.

MINOIU

(subţire)

Adormisem, dar inima îmi veghea… (îşi strînge pieptul) Este glasul iubitului meu, care bate (gros): “Deschide-mi, soro, iubito, porumbiţo, neprihănito! Căci capul îmi este plin de rouă, cîrlionţii îmi sînt plini de picurii nopţii.” (continuă piţigăiat) Mi-am scos haina subţire, cum să mă îmbrac iarăşi? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iarăşi? Dar iubitul meu a vîrît mîna pe gaura zăvorului şi mi-a fost milă de el. M-am sculat să deschid iubitului meu, iar de pe mîinile mele picura smirnă, de pe degetele mele curgea cea mai aleasă smirnă — pe mînerul zăvorului. Am deschis iubitului meu; iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut. Aaaaaaaaah… (se apucă de păr) Înnebuneam cînd îmi vorbea. L-am căutat, dar nu l-am găsit. L-am strigat, dar nu mi-a răspuns.

O vreme plînge în hohote în faţa bustului, apoi:

MINOIU

(spre Labiş, subţire, ascuţit)

Fetiţa Zaharia, băiţa de mercur, îţi spune: “Acolo mă voi da ţie, bădie, acolo în vie, ca o vulpe.”

Rămîne în extaz, ţinînd buciumul deasupra capului cu amîndouă mîinile, aţintindu-l pe Labiş. Toţi sînt transportaţi. Dinspre statuie se aude un crepitus ventris răsunător. Toţi au încremenit. Tăcere deplină. Minoiu, tremurător, întinde mîna spre Labiş.

MINOIU

Ce e? Ce-i, suflete?

Se aude aceeaşi pîrîitură odorantă; în cazul în care sala posedă olfactăi, mirosuri pestilenţiale vor coborî asupra spectatorilor.

MINOIU

Cum? Ăsta ţi-e oracolul?

O pîrîitură şi mai puternică, repetată ca un hohot de rîs. Minoiu duce mîna la gît. Se sufocă. Pîrîiturile continuă. Toţi cei de pe scenă îşi astupă nările. Minoiu frînge buciumul pe genunchi şi se prăbuşeşte zvîrcolindu-se. Urlă ca un cîine. Horcăie şi linge podeaua. Se zbate scoţînd sunete nearticulate, apoi rămîne liniştit.

DOMINTE şi OANCEA

Şi iată cum extazul îl răpi pe Minoiu. Iar acum? Acum ? Ce vorbe, oare, ce vocabule ne mai rezervă viitorul ?

(Apucîndu-l de mîini şi de picioare îl scot din scenă psalmodiind.)

O rană sapă pe alta, o rană sapă pe alta …

CORTINA