Fara speranță, filmul lui Andrei Zviaghințev. Deprimant. Un film in cea mai neagră tradiție a disperării rusești (și est-europene).
Un film la care te duci inițial cu inima cam strânsă. Nu mai poti crede in cronici cinematografice. Stii, desigur, că filmul a primit premiul pentru scenariu la Cannes… dar atâtea orori iau premiu la Cannes. Te mai temi si cand vezi ca e pe muzică de Philippe Glass (in realitate muzica este foarte discretă, abia un pic la inceput si un pic la sfârșit).
Apoi, chiar și metafora din titlu e cam facilă: Leviatan… Hobbes… Omul strivit de mașinăria implacabilă a statului.
Apoi, cand începe filmul, vezi cu inima si mai strânsă că e produs cu sprijinul Ministerului Rus al Culturii… si că începe (muzica lui Philip Glass clipocind in spate) cu niste planuri de faleze siberiene si dezolare extrem-orientală.
Sigur, filmul are cateva goluri si neajunsuri, atat estetice cat si narative… Dar ce mașină implacabilă, denunțătoare, a Rusiei de azi, asa cum a ajuns ea sub Putin (al cărui portret se etalează pe perete în biroul primarului), Putin care nu a facut decat sa perfecționeze mașinăria noii stratificări sociale demarate sub Ielțîn.
In realitate, filmul, chiar daca produs in Rusia cu sprijin oficial, va avea probleme de distribuire la el acasă, căci a fost conceput si lansat si finanțat si turnat cu mult inainte de noua lege care interzice limbajul vulgar la cinema si in presă. Or, tot filmul e vorbit in limba normală, în limba vie, cotidiană, unde primarul târgului, vârât cu mafia si cu politicienii si cu procuratura si cu justiția coruptă, acel primar îi spune din start personajului principal nu doar ca îi confiscă terenul și casa, dar si că îl fute în gură si in toate cutele si pliurile disponibile.
Actorii sint excepționali, primarul absolut odios. Primarul (si actorul care joacă primarul) marchează un jalon actoricesc plasat foarte sus in cinematografia est-europeană. E o performanță actoricească de foarte mare calitate si prin aceea ca pune in paralel problema raportării la alcool, intr-un mod îngrijorător de convingator. In acest film, nu doar că toată lumea bea in permanență (ca în viața reală in Rusia), dar toate personajele sînt intr-o abulie constantă (ca in viața reală în Rusia).
De la personajele pozitive la cele negative, toți se scaldă în sticle și rîuri și talazuri de votcă, alternate cu lacrimi, ceva castraveți si indignare morală sau uneltiri vicioase.
Aici se instalează o mare diferență intr realismul neîngrijit al noului val cinematografic românesc (Mungiu, Porumboiu, Cristi Puiu) si neorealismului estetizant al unuia ca Zviaghințev.
La români, alcoolul e inexistent pe ecran, spre deosebire de viata reală, sau e prezent doar ca accesoriu (ori element narativ clinic-medical, moralizator, ca in Moartea domnului Lazarescu a lui Cristi Puiu). Altminteri, alcoolismul profund al societății e evitat in cinematografia românească. In Aurora lui Cristi Puiu, personajul e chiar un ascet. Viciul lui e o brânzoaică.
La Zviaghințev, votca iese prin pori. Votca, precum și obsesia alcoolicilor cu respectul, despre care am mai scris, zicând că în Europa de est respectul e o obsesie de alcoolici: Numai bețivii, în vreme ce le vorbești rațional, te prind de un nasture și ți-l învârt, fixându-te umed: “Mă, dar tu mă respecți?”
La ruși, când cineva te intreabă “Tы меня уважаешь?” e clar beat și potențial periculos.
La fel, noul val românesc are o atitudine pudică față de religie. Religia e fie absentă, fie prezentă doar in decor, precum carpetele croșetate sau iconițele, ori prezentată solemn-instituțional, confruntată cu propriile ei nefericite derapaje (După dealuri al lui Mungiu) de care ea instituțional nu e responsabilă.
La Zviaghințev, biserica ortodoxă e luată de coarne și prezentată in toată fățărnicia ei distrugătoare de suflete, in egală măsură cu alcoolul. Este o mașinărie de făcut bani, manipulatoare, strivitoare, mănă in mănă cu puterea. O mafie a sufletelor, un storcator de bani și umanitate. Episcopul din film e complice cu odiosul primar, pe care il controlează sufletește si de la care primește țechini. Predica finală a episcopului este un exemplu de duplicitate a bisericii și de odioșenie a unui personaj secundar, din umbră.
Cam asta, altminteri ar trebui să povestesc despre ce e vorba, dar linia narativă e prea fină pentru a o strica dând indicii. Să spun, doar, apropo de cultura alcoolului si de negarea ei, asa cum sint prezentate aici, ca Zviaghințev însuși spune intr-un interviu că atunci când i-a prezentat filmul ministrului culturii, spre aprobare, acesta i-a zis: “Hai, hai, că în Rusia nu se bea totuși chiar așa…”
Despre Aurora lui Cristi Puiu:
Aurora (Cristi Puiu) – oroarea cotidiană…
http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/11/aurora-cristi-puiu-oroarea-cotidiana/
Filed under: Babel, Bestiariu, Cinema, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
