Exodus, un peplum biblic cu scenariu schizoid…

Acest impresionant peplum biblic reia în realitate structura și scenariul clasicului film de mare succes The Ten Commandments (1956).

In noul și foarte reușitul palpitant remake al lui Ridley Scott, Christian Bale (cel cu faima de Batman), e Moise/Moshe… Se identifica fizic perfect cu Charlton Heston, în vreme ce actorul australian Joel Edgerton e Ramses, jucat în versiunea veche de Yul Brynner.

In roluri mici, Ben Kingsley, Sigourney Weaver, John Turturro. Acțiune cu sufletul la gură de la un capăt la altul. L-am văzut in 3D, desigur, cum trebuie gustate plăgile Egiptului, iar acel tsunami care înghite oastea lui Ramses la trecerea Mării Roșii e într-adevăr impresionant, cum sint si decorurile si toate survolările aeriene ale șantierelor de piramide, sfincși si tot restul. Apoi, Dumnezeu nu poate, desigur, fi bidimensional.

Aici se pune prima problema, primul motiv pentru care filmul a fost deja interzis in Egipt: arată ca piramidele au fost construite de evrei. De sclavi evrei, desigur, dar mâinile lor au ridicat pietrele alea. In Emirate și în Maroc, de asemenea, filmul a fost interzis fără explicații, insa acolo, se știe, e pentru ca Dumnezeu i se arată lui Moise, de-a lungul filmului, sub forma unui copil… un amenințător copil… doar că în islam Dumnezeu nu poate fi reprezentat sub nici o formă.

Filmul pune probleme morale și teologice de sucit mintea celor care o au înceată, sau adolescenților care vor rămâne așa cu ea: de ce îi căznește în așa hal Dumnezeul răzbunător al Israelului, al Vechiului Vestament, pe bieții egipteni de rând doar pentru că stăpânii lor, faraonii, i-au robit pe evrei? Plăgile Egiptului sunt înspăimântătoare, rănile alea scârboase, de lepră, de pe fețe, ploaia de broaște, copiii care mor noaptea… naratorul biblic nu are nici o milă, iar Dumnezeul serial killer ne obligă să ne îndreptăm simpatia spre “poporul ales”. Aici Ramses e foarte convingător, sfâșietor chiar, când îi strigă lui Moise: — “Ce fel de Dumnezeu e ăsta al tău, care ucide copii?”

Filmul a fost interzis în Egipt, deși teoretic nu are nimic care să contrazică narațiunea Coranului, unde Moise (Musa) este unul din marii profeți. Iată de ce: dilema islamului vizavi de figura lui Moise este mult mai mare decât cea a creștinismului fundamentalist. Și islamul, și creștinismul, au trebuit să se poziționeze vizavi de iudeitatea unui mare număr al figurilor lor profetice. Pentru creștini, dilema a fost rezolvată narativ, prin împărțirea între Vechiul și Noul Testament (care nu e altceva decât Torah evreiască, Pentateuhul lui Moise cu mici adaosuri): în Vechiul Testament, Dumnezeu e de partea evreilor. O vedem în film, care e acceptabil atât pentru creștini, cât și pentru evreii pe care îi scoate din Egipt. In Noul Testament, Dumnezeu le întoarce spatele evreilor, pentru că îl dau pe Hristos întru moarte. Dilemă rezolvată. Evreii au fost buni în prima parte, au devenit răi in a doua.

Musulmanii însă trebuie să concilieze faptul că majoritatea figurilor profetice din Coran de dinainte de Mahomed sunt fie evrei, ca Moise (Musa) sau Abraham (Ibrahim), fie creștini: Isus (Isa). Islamul a căutat să rezolve asta spunând că aceia, Moise și Isus, sunt de fapt musulmani avant la lettre, că ei au profețit doar pentru a-l anunța pe Mahomed (exact la fel cum pentru creștini Moshe evreul îl anunța pe Isus).

In cazul egiptenilor, însă, care își revendică și moștenirea antică a faraonilor și piramidelor, scenariul devine total schizoid. Pe de o parte strămoșii egiptenilor erau faraonii, pe de alta profetul lor e Moise (Musa), care pe deasupra mai era și evreu… aha… și evreii, robii faraonilor, au construit piramidele, au pus mâna pe pietrele noastre… atunci mai bine interzicem filmul, ca să nu mai sucim mințile oamenilor simpli.

E pentru același motiv că lingvistica, această fundamentală știință modernă, nu e predată in majoritatea universităților musulmane, sau, cel puțin, dacă se predau, desigur, limbile străine, nu este predată în schimb lingvistica comparativă: ca nu cumva să se insiste pe faptul că araba și ebraica sunt de fapt limbi surori, limbi semitice, alături de aramaică și amharică (etiopiana). Statutul arabei de limbă divină a Coranului nu poate fi pus în cauză. Araba nu poate fi similară și înrudită cu ebraica. Pentru musulmani, Dumnezeu vorbește araba; pentru evrei (ca și pentru creștini până la lingvistica comparată) el vorbește ebraica.

La creștini, între timp a intervenit Luther iar Biblia a fost tradusă în toate limbile. Astăzi, oricum, Dumnezeu vorbește digital iar limbajele de programare sunt bazate pe engleză… Așteptăm încă profetul timpurilor noi. Un Steve Jobs galactic care ne va amenința cu un black out mai inspământător decât cel din Biblie.

Despre Islam am mai scris aici: