“Am făcut un sondaj reprezentativ printre 1.000 de cretini luați la întâmplare, cerându-le avizul în legătură cu viitoarea noastră linie editorială, iar acum vom face exact contrariul rezultatului sondajului“… era anunțul care deschidea relansarea lui Charlie Hebdo, în 1992, după o pauză de 10 ani.

De data asta au închis doar șase săptămâni, și iată că cei de la Charlie au reintrat în ritmul lor normal, decimarea echipei editoriale nesimțindu-se, așa cum nu s-a simțit în muzica lui Django faptul că pierduse câteva degete de la o mână.

Numărul 1179, din 25 febr. așadar, al treilea pe anul ăsta:

Performanța lor de astă dată este de a fi scos un număr cu totul obișnuit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Au revenit la sănătoasa lor zeflemea de tot și toate în spiritul francez de frondă și sarcasm atât de rău înțeles de pompoșii moraliști de pretutindeni, inclusiv la noi de alianța ad-hoc a unor precum CTP și Pleșu, care în privința libertății presei și a tragediei Charlie Hebdo s-au regăsit ținând același discurs, cerând explicit limitarea libertății de expresie (cum arătat în Trădarea clericului Pleșu)…

Cum o scrie Libération, în cele șase săptămâni care s-au scurs de atunci, supraviețuitorii au tot discutat dacă să închidă, să abandoneze definitiv. Primul număr de după masacru, cel admirabil cu Mahomed care iartă, a fost făcut în doar trei zile… supraviețuitorii fiind prinși în ceea ce criticul literar de la Charlie Jean-Baptiste Thoret numește o euforie funebră… Apoi a venit adevăratul șoc post-traumatic.

… ca să nu mai vorbim de faptul că este strivitor și paralizant să lucrezi în asemenea condiții, când o planetă întreagă stă cu ochii și vizorul pe tine.

Nu are rost să îl mai prezint pagină cu pagină, așa cum am făcut cu numărul din ziua masacrului și cu cel scos în mod uluitor doar o săptămână mai târziu, cel cu Mahomed în lacrimi.

Acesta e un număr obișnuit pentru că, așa cum vedem pe copertă, cea pe fond sângeriu, ei rîd iarăși de toată lumea, inclusiv de cei care au manifestat fățarnic pentru ei în Paris. Le Pen, Sarkozy, Papa, rabini, mollahi, bancheri – toată lumea care s-a solidarizat cu ei de fațadă este de fapt anti-Charlie. Ah, Charlie recrutează acum desenatori și artiști, iar primul nou venit este caricaturistul algerian Ali Dilem.

Numărul ăsta e mai degrabă politico-economic. Syriza e viitorul Europei ne anunță un editorial… Charlie are un interviu cu carismaticul ministru grec de finanțe Yanis Varufakis (cf. aici portretul pe care i l-am făcut recent) care spune, cu acel sens al formulei pe care i-l știm: “Europa prescrie austeritatea așa cum doftorii din trecut prescriau vărsări de sânge” (des saignées, fie prin lipitori, fie cu lanțeta).

Și, în sfârșit, o cronică foarte pozitivă a filmului lui Clint Eastwood American Sniper.

Dar mai ales această decriptare a situației politice actuale în Europa:

Europa de azi continuă în linie dreaptă dogma germană a anilor 1950, adoptată de toate țările care intră în UE, de la membrii fondatori la fostele țări comuniste, care confundă nătâng piață liberă și libertate, democrație și politică monetară, Europa și liberalismul. Alegeri, da, democrație, da, dar nu mai mult decât pot să absoarbă piețele. Această politică a fost instalată lent și solid de către Germania, după război, mai întâi prin Ludwig Erhard, minstru de finanțe și cancelar până în 1966, care, printr-o singură frază anunța deja atunci coșmarul pe care îl trăiește astăzi Grecia: “Piața este singurul criteriu democratic.”

—

Cf. si: