Inherent Vice (2014)
De: Paul Thomas Anderson
Cu: Joaquin Phoenix, Josh Brolin, Owen Wilson, Katherine Waterston, Reese Witherspoon, Benicio del Toro
Muzica: Jonny Greenwood (Radiohead)
—
Pariul era greu de ținut, dacă nu chiar imposibil, si iată ca Anderson nu l-a putut ține: să faci un film adevărat, un film care funcționează, dintr-un roman al lui Thomas Pynchon.
.
Romanul Inherent Vice e cel care dă numele filmului, roman la fel de greu de citit pe cat e penibil de urmărit filmul.
.
Pynchon e, cum știu până și cei care nu-l citesc, reîncarnarea lui Joyce, e sociopatul autor american cu romane rare, care nu dă interviuri și care, după Salinger, joacă rolul creatorului misterios, pitit precum Imamul șiiților cel ce va veni gravitând la Judecata de Apoi și care stăpânește si manipulează Logosul.
.
Romanele lui Pynchon nu se citesc ca niște narațiuni obișnuite, ci se sorb și savurează frază cu frază de proză complicată sau copilărească sau violentă, criptică sau înșelător de spumoasă, argotică, erudită în nimicuri, cu umor feroce, tandrețe, nostalgie pentru idealurile pierdute ale Americii, o proză distrugătoare de mitologii dar care crează altele din resturile celor îmbucătățite anterior.
.
Proza lui Pynchon se consumă după tehnica personajului Hector Zuñiga, polițistul viclean, bun și fără scrupule din romanul Vineland: la restaurant, Hector comandă o “vegetarian tostada“, pe care “o desface bucată cu bucată și o remontează până o face să semene cu altceva care părea să aibă sens doar pentru el”.
.
Amintesc de Vineland, pentru că, împreună cu Inherent Vice, sunt romanele lui Pynchon care marchează sfârșitul trist al generației hippie. Sunt apoi romane politice denunțând ludic și erudit felul in care America se schingiuește singură.
.
In Inherent Vice, personajul, detectivul privat Doc Sportello (Joaquin Phoenix), un hippie murdărel și odorant, anchetează tot felul de afaceri cețoase, intr-un decor californian filmat de Anderson în așa fel încât să ne amintească in permanență de China Town al lui Polanski (acolo detectivul e dubiosul Gittes jucat de Jack Nicholson), afaceri din care nu vom înțelege nimic… Nici de ce a dispărut fata, nici cine sunt cei răi, nici de ce polițistul, nemesis a lui Doc Sportello e cronic deprimat (a Renaissance cop, cum e frumos catalogat… Josh Brolin, punctând filmul prin obsesia lui pentru Doc Sportello pe care îl urmărește cu o fixație maniacă la limita amorului). Totul se petrece pe fundalul năruirii visurilor generației Flower Power: personajele pomenesc de Vietnam și de crimele lui Charles Manson, a cărui sectă de nimfomane satanice a măcelărit membrii petrecerii date de nevasta lui Polanski, omorând-o si pe ea, așa gravidă cum era.
.
Deja din roman nu se înțelegea mare lucru, iar la un moment dat cititorul refuză să mai înțeleagă si se lasă doar îmbătat de limbă si de umorul trist. Anderson decide însă ca nici spectatorul filmului să nu priceapã nimic din ce se petrece, numai că, spre deosebire, de roman, in film asta nu mai funcționează. Sigur, nici din Șoimul Maltez spectatorul nu întelege mare lucru, iar la un moment dat uiți cine a urmărit pe cine și ce a dispărut, dar acela e privilegiul clasicilor.
.
Anderson a vrut poate să repete ceea ce a reușit John Huston făcând un film (1987) după povestirea The Dead a lui Joyce… Ceea ce a făcut însă Huston era simplu: doi oameni, o cameră, un amor care pleacă in fâșii.
.
Aici, însă, la Anderson, mitologia e mult prea încărcată. Pentru a păstra și sugera si a impregna spectatorul cu mirosul cleios al hașișului epocii, Joaquin Phoenix e transformat fizic intr-un personaj ce pare rezultat dintr-o împerechere a lui John Lennon cu Peter Fonda in Easy Rider. Toată lumea in film, inclusiv polițistul, e stoned în permanență, însă acolo unde in Easy Rider trip-ul halucinant survine doar în final, în filmul lui Anderson e permanent, devenind obositor, întărit si de artificiul unei naratoare, o povestitoare cu voice over care lipește intre ele diferitele episoade.
.
Filmul e de fapt o lungă (mult prea lungă – două ore și jumătate) succesiune de camee și viniete (Homos et camés, cum ar fi zis Théophile Gautier, dar eu fac glume numai pentru inițiați). Ca si in acel film care mi-a fost întotdeauna odios, The Big Lebowski, are motocicliști naziști, negri trecuți la islam, lesbiene asiatice, dentisti psihopați si mafii asiatice, obsesii cu comunismul (Reagan era atunci guvernatorul Californiei), iar toată lumea pare a fi trecut la un moment dat printr-un grup rock (banda sonoră, splendidă, îi aparține lui Jonny Greenwood de la Radiohead).
.
Doc Sportello însuși amintește in acelasi timp de acel Oblomov modern, Dude din Big Lebowski, căt și de celălalt personaj similar, dintr-un film “mitic” ce mi-a fost întotdeauna la fel de nesuferit ca și Lebowski : Forrest Gump.
.
.
Mitologia și scriitura lui Pynchon sunt însă dincolo de platitudinile din amintitele filme cu faimă ieftină nemeritată (Lebowski și Forrest Gump). Din păcate, Anderson nu le găsește o coeziune cinematografică, iar estetismul lui îngrijit nu e suficient pentru a sugera altceva decât o înșirare de mici tablour. Este un metalimbaj fără limbaj, sau un cod fără mesaj… pentru că dacă filmul se adresează fanilor lui Pynchon, atunci el nu e suficient de sofisticat, iar pentru publicul larg e prea evident codat fără a oferi o cheie, clișeele îngrijite neconstruind aparent nimic. Cu toate astea, cronicile de cinci stele abundă, pentru că cei care le scriu sunt snobi care mai că ar pretinde că l-au întâlnit pe Pynchon. De altfel, deși a fost nominalizat la Oscar pentru cea mai bună adaptare cinematografică, premiul a fost luat de Imitation Game (cf. link mai jos).
.
Paul Thomas Anderson nu are, desigur, nici o legătura cu Wes Anderson, desi amândoi pot fi spuși a practica un soi de baroc cinematografic.
.
A surprins prima oară cu Magnolia, iar mai recent cu There Will Be Blood, film car a luat cinci ani montaj. E un cineast care se situează între Altman (in special cel din Shortcuts) si Terrence Malick (cu tot ce poate avea acesta mai pompos si naiv-demonstrativ).
.
Despre The Master al lui Anderson (un cu totul alt tip de film), tot cu Joaquin Phoenix, am mai scris aici:
“The Master”- o manipulare fără sfarsit…
Tot cu Joaquin Phoenix, magnifica distopie:
‘Her” – o lecție de scenariu… și cum se trișează…
.
Josh Brolin a mai jucat recent în:
Gangster Squad: natural boring killers…
https://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/09/gangster-squad-natural-boring-killers/
și
Sin City 2 – A Dame to Die For… la propriu
https://cabalinkabul.wordpress.com/2014/09/19/sin-city-2-a-dame-to-die-for-la-propriu/
The Imitation Game (2014) – Turing fara asigurare, sau eșecul homosexualității extradiegetice…
și
Oscarul cel mare:
Filed under: Babel, Bestiariu, Cinema, Istoria Șamanismului Românescu, Joyce-Pound, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi Tagged: cinema, Pynchon, Sin City
