—

Derviși din confreria Qadiriya, Ohrid, Macedonia, 1999… Dervișii din Balcani sunt de tendință alevi, cripto-șiită.

Ca să îi pot fotografia a trebuit să răspund la întrebări elementare despre islam… Mai adusesem și ciocolată.

(Nikon, cu film 6400 ASA)

—

Musulmanii sunt întotdeauna surprinși sau iritați, pe bună dreptate, când descoperă că mulți occidentali își închipuie că arab, afgan, turc, iranian ar fi un soi de sinonime.

La fel, în contextul ororilor din Orientul apropiat si al relațiilor tensionate ale Occidentului cu Iranul, cu care occidentalii se regăsesc acum de aceeași parte a baricadei in fața ofensivei jihadiste din Siria si Irak, e regretabil că politicienii și strategii militari occidentali nu au mai limpede in minte diferențele profunde dintre cele două religii vrăjmașe care sunt islamul sunnit și islamul șiit.

Intr-adevăr, de două religii opuse e vorba, nu de două branșe ale aceleiași religii, cum ar fi, la crestini, ortodocșii și catolicii.

Suniții sunt majoritari in islam, in vreme ce șiiții sunt cei din Iran, din cea mai mare parte a Irakului si din cateva alte locuri, unde sunt minorități persecutate.

Faptul că si unii si alții, sunniți și șiiți, folosesc Coranul nu îi face să fie aceeași religie. Ca o analogie, Vechiul Testament al creștinilor nu este altceva decat Tora ebraică cu o serie de capitole adăugate în final. De fapt, analogia cu opozița teologică și metaistorică dintre evrei și creștini e valabilă si în cazul opoziției dintre sunniți și șiiți.

Asa precum, in metaistoria creștină, evreii au ucis figura fondatoare, polul mistic ce era Isus, la fel, pentru șiiți inamicii totali, cu care nu poate exista împăcare, sunt musulmanii sunniți, care au masacrat figurile fondatoare ale șiismului: imamul Ali și fiii săi Hasan și Husein.

Pentru șiiții iranieni și irakieni, așadar, sunniții sunt dușmanii cosmici, care, pentru că i-au ucis pe profeții și stâlpii șiismului – religie a martiriului diferită de sunnismul originar, la fel cum creștinismul este o religie a martiriului în fața iudaismului originar – nu mai poate exista împăcare.

La rândul lor, pentru sunniți – șiiții sunt niște eretici ce trebuie starpiti. Si pentru unii si pentru ceilalți, creștinii si evreii sunt în realitate de preferat branșei musulmane rivale.

Asta nu doar că explică dușmănia de nestins intre Iran și islamul sunnit, dar face cu atat mai rizibile afirmațiile unor politicieni occidentali care merseseră până la a sugera că Iranul ar fi colaborat cu al-Qaeda sunnită și jihadistă.

La fel, în cartea sa Covering Islam (Acoperind Islamul; „acoperind în sens jurnalistic, se înțelege) Edward Said deplângea și ridiculiza faptul că atât de mulți comentatori și „experți” occidentali în Islam sint incapabili sa citească o pagină în arabă. Acolo unde ar fi de neconceput ca o universitate să angajeze un profesor de literatură comparată care nu știe franceză, e încă curent să găsești islamologi a căror cunoaștere a Islamului se bazează doar pe texte traduse.

Desigur, când se ajunge la militari occidentali angajați în operațiuni în țări musulmane, carențele devin ingrijoratoare. Pînă și Obama explica într-un interviu ca faptul ca trupele americane din Afganistan nu au la indemana suficient de multi traducatori e pentru ca respectivii traducatori sunt folositi actualmente in Irak, unde e mare nevoie de ei… părând a fi convins ca in Afganistan se vorbeste araba sau cel putin niste dialecte arabe.

Tot în Afganistan, majoritatea militarilor occidentali pe care i-am intervievat la fața locului nu păreau a face vreo distinctie intre arabi si afgani, de unde se poate deduce ca ei nu stiau nici ca arabii reprezinta doar o minoritate printre musulmanii planetei. Nimeni in Afganistan nu vorbeste araba, cu exceptia mollahilor care au urmat intensive studii coranice, aceeasi fiind situatia si in Iran, Turcia, Pakistan etc. Ignoranta de acest tip nu le este insa proprie doar militarilor occidentali.

Odată, in Kabul, am fost rugat de un ofiter român din grupul celor veniți sa asigure protecția șoselei spre Kandahar sa ii spun „unde se afla cea mai apropiata moschee turceasca”. Când i-am raspuns mirat ca nu cred ca in Kabul sa existe vreo moschee turcească, m-a privit ca pe un lunatic si cu un gest larg mi-a aratat de la fereastră toate minaretele care se ițeau dintre ruinele orașului.

Am înțeles atunci că bunul om era convins ca afganii sunt un fel de turci. Musulmanii sunt intotdeauna extrem de surprinsi sau iritati cand descopera ca multi occidentali isi inchipuie ca termenii de arab, afgan, turc, iranian ar fi un soi de sinonime care pot fi folosite de-a valma, ca si cum ar fi interșanjabile.

Iritare cel putin la fel de mare pe cat e a noastra cand auzim pe cineva confundand Bucurestiul cu Budapesta (sau Bratislava), sau pe cat de mare e iritarea slovacilor si slovenilor cand descopera ca sunt confundati cu dezinvoltura. Atunci insa cand mai-marii lumii dau dovada unei asemenea dezinvolturi, consecintele pot fi dramatice, atat pentru respectivii „arabi” sau „turci”, cat si pentru militarii trimisi sa-i democratizeze.