Când am întânit-o prima oară pe Marla Ruzicka, în pompos-numitul Hotel Mustafa din Kabul, la colț cu faimoasa Chicken Street, în 2002, imediat după fuga talibanilor și ocuparea orașului de către americani, cineva mi-a șoptit să stau departe de ea, că e nebună.
Nebună nu era, doar că trebuie să știi de la început că plictisul unei asemenea femei va fi din vina ta. Nasul ei prea mare, țâțele căzute sunt pentru că nu i-a dat Dumnezeu un bărbat ca lumea; toate astea sunt din vina ta.
Tehnicile ei de supraviețuire afectivă depășesc de departe tot ce ți-ai închipuit tu vreodată ca fiind posibil în manualul torționarului. Dacă vă certați, iar ea își izbește fața în zid și face gestul că și-ar smulge dinții din ură, iar telefonul sună, ea va răspunde pe un ton absolut banal, în vreme ce cu cealaltă mână ține cuțitul de bucătărie cu care pretinde că se apără de violența pe care ți-o reproșează permanent, de care tu știi că nu ești capabil.
E drept, normalitatea nu avea un mare sens în Kabul în acel moment. În alveolele de beton neîncălzit care formau Hotel Mustafa beau și intrigau și visau nenumărați activiști străini veniți după aventură sau împinși de idealism inconștient. Mai era acolo un jurnalist american ratat ce lucra pentru „Cat Fancy Magazine”, o revistă despre animalele de companie și care venise să salveze o pisică, despre care a scris un reportaj emoționant (cum a reușit el să scoată din Afganistan mâța numită Queen Soraya); un italian înalt de vreo doi metri, inginer pentru Fiat, trimis la Kabul de șeful său sub pretextul transparent de a prospecta piața afgana, dar în realitate pentru a-l îndepărta de o femeie; Peter Arnett, îmbufnat și arțăgos, care avea curând să fie dat afară de CNN pentru că era îmbufnat și arțăgos; și foarte mulți civili americani cu ochelari negri de la firma de securitate privată Blackwater.
În tot acel decor de Casablanca combinată cu Mad Max, Marla Ruzicka ar fi trecut neobservată, dacă nu ar fi insistat cu obsesia ei idealistă: voia să strângă, pentru împrietenire și conversații fructuoase, rude ale victimelor din atentatele de la New York cu rude ale victimelor bombardamentelor americane din Afganistan împotriva talibanilor.
Oficialii americani fugeau de ea, restul presei și cei din Blackwater o considerau țicnită.
Întreaga ei dezinvoltură blondă părea într-adevăr nelalocul ei. Dimineața făcea jogging. Fugea prin Kabul într-un trening fosforescent, cu colanți rozalii, un iPod în pumn și căști la ureche. Prin fereastra mea de la strada principală puteam vedea șocul trecătorilor: bătrâni cu măgăruși și roabe de pepeni, copii în drum spre școală, femei-abajur învelite din cap pînă în picioare, toți se opreau cîteva clipe să se uite după arătarea gâfâindă care fugea prin Kabul scuturând din cap.
Cu bani de la nu știu ce fundație a reușit, într-adevăr, să aducă în acea primăvară în Kabul un grup de americani panicați care s-au întâlnit cu câțiva afgani. Au manifestat în fața ambasadei americane. Erau acolo un pastor, cîțiva hispanici, un băiat mare și tatuat, o negresă enormă care credea că se află în Arabia (convingere impartășită si de mulți din cei de la Blackwater, de altfel).
După plecarea lor și-a reînceput jogging-ul. — „Marla, ai să sfîrșești într-o zi violată într-o rigolă lăturalnică“, i-a aruncat acru un instructor de la Blackwater.
–„Abia atunci ar fi apropriat termenul de victimă co-laterală“, i-a răspuns suav Marla, abia ridicându-și un pic căștile.
Ne-a explicat că are întotdeauna totul balizat și că nu fuge decât pe traseul pe unde trec sistematic patrulele occidentale. Unii i-au explicat că tocmai asta trebuie evitat, trupele occidentale fiind permanent o țintă potențială pentru atentate. În mod absolut logic, ne învățaserăm cu toții să stăm departe de patrulele occidentale afară în stradă.
A murit la câteva luni în Bagdad, unde își mutase depresia vizibilă pentru a organiza operațiuni similare de înfrățire cu localnicii. A fost împrăștiată în bucăți în atentatul împotriva unui convoi militar pe lângă care fugea. Sean Penn a mers la înmormântarea ei.
În Kabul, a lăsat ca modă printre fete mersul rapid cu căști pe urechi. Mulți din noi nu lăsam nici măcar așa urmă.
—
Filed under: Cinema, Linguistics, Paraphernalia, Rituri noi
