Ce este islamul turc și cum îl distruge Erdoğan (cu extrase video, ceremonii sufi și multă transă)…

Fotografiile și clipurile video din text sunt ale mele, captate de-a lungul anilor în Turcia, Balcani și Caucaz.

Islamul lui Erdoğan nu este islamul turc tradițional, iar ceea ce se joacă acum în Turcia este statutul laicității. Turcia e o țară laică prin Constituție, una din puținele țări declarate laice de pe planetă, alături de Franța, o țară unde religia nu are ce căuta în sfera publică.

Așa cum în Franța dacă ești funcționar public (polițist, profesor, toantă la ghișeul de la impozite) nu ai voie cu cruciuliță la gât, la fel în Turcia nu ai voie cu batic sau barbă ostentativă.

Asta se joacă acum acolo, laicitatea, nu soarta unui dictator obsedat de religie și glorie otomană apusă.

Erdoğan este un mare dușman nu doar al laicității, dar și al islamului turc tradițional, pe care, dacă vrem să-l înțelegem, trebuie să ne uităm la islamul balcanic, așa cum a fost practicat sub Tito și până astăzi.

Privit din afară, e drept, ar părea că piosul și autoritarul președinte turc Erdoğan caută să restaureze grandoarea trecută a religiozității otomane, din vremurile când sultanul turc era și Calif al tuturor musulmanilor (al musulmanilor sunniți, se înțelege, șiismul putând practic fi considerat o altă religie, în măsura în care nu există decât prin opoziție și rivalitate cu sunnismul).

Islamul turc și otoman

In realitate, islamul arid și intolerant practicat de Erdoğan și pe care el și apropiații lui ar dori să-l introducă în Constituție, rupând cu laicitatea impusă de Atatürk, se situează foarte departe de islamul otoman. Imperiul otoman era tolerant religios, în ciuda a ceea ce ne spun manualele de istorie și miturile naționale din Balcani. El a continuat să fie practicat în Balcani după introducerea prin masacre a valorilor republicane de către Atatürk, în special în Iugoslavia lui Tito. Tito, pentru a impresiona marile țări musulmane “nealiniate” cu care el coopera, Egiptul lui Nasser si Indonezia lui Suharto, a permis perpetuarea în Iugoslavia a sectelor și confreriilor sufi, moștenire otomană, care și-au păstrat locurile de cult, dinastiile de șeici, ritualurile și cimitirele. In Sarajevo, Skopje sau Prizren, în Bosnia, Macedonia și Kosovo, confreriile sufi, dervișii, au continuat să-și practice ritualurile sub comunism, în vreme ce erau interzise în Turcia (cf. videouri mai jos, precum și un film complet).

Intrucât e vorba de dinastii de derviși, mulți șeici de confrerii în Balcani sunt și astăzi etnici turci, în Macedonia, Kosovo sau Bosnia, în vreme ce majoritatea discipolilor sunt albanezi, torbeși (slavi convertiți) sau țigani.

Islamul practicat de Inalta Poartă era așadar de natură sufi, pietistă și contemplativă. El avea de altfel solide elemente șiite, iar majoritatea confreriilor sufi din Balcani sunt și astăzi cripto-șiite, așa cum sunt cripto-șiiți și acei alevi, aleviții din Turcia, care formează probabil cam un sfert din populație (majoritatea fiind kurzi). Până la răspândirea, cu sprijin occidental, inițial britanic, a islamului wahabit, cel care a dat fundația ideologică a Arabiei Saudite, întreaga lume islamică era penetrată de sufism. Chair și convertirea unei părți a albanezilor și slavilor balcanici la islam s-a făcut nu cu forța, ci în urma activității misionare a unor predicatori sufi precum acel Sari Saltuk, despre care se crede că ar fi îngropat la Babadag.

Așa cum a scris-o bunul meu prieten Thierry Zarcone (de la EHESS în Paris, el s-a spăecializat doctoral prin arhivele din Istanbul, eu am rămas la stadiul de Master’s Degree cu un studiu despre sufismul cecen) în cartea sa Mystiques, philosophes et francs-maçons en islam, sultanii turci erau în mod automat membrii ai unei confrerii de derviși, ai unei tariqat, dar majoritatea au făcut parte chiar din mai multe în același timp. Sultanii erau automat membri ai unei confrerii de derviși după cum erau inițiați și în franc-masonerie. Ceremoniile de transă colectivă ale dervișilor erau frecvente și banale în palatul Topkapi al sultanilor.

Ba chiar, în imperiul otoman au luat naștere unele confrerii sufi cu specific turc. Una, cea fondată de afganul Jalaluddin Rumi, care fugise de invazia mongolă până în sultanatul turc de la Konya, a devenit, deși bazată pe texte în limba persană (așa-numitul Mathnawi al lui Rumi), o confrerie pur turcă: cea a dervișilor învârtitori, Mevlevia. Fiind o confrerie pusă pe poezie, muzică și arte, mulți sultani au făcut parte din ea.

Călătorul și turistul poate vizita și astăzi loja dervișilor învârtitori, în vârful dealului Galata din Istanbul, acolo unde începe bulevardul Istiklal. Loja (tekke) e acum un muzeu, pentru că ateul Atatürk a interzis confreriile de derviși, așa cum a interzis și partidul comunist sau francmasonii sau orice formă de asociere care nu poate fi controlată.

O a doua confrerie fondată în imperiul otoman a fost cea a ordinului Bektași, care era ideologia corpului de elită al armatei otomane: ienicerii. Un sincretism între sunnism și șiism, ba chiar cu elemente creștine, bektașismul a devenit practic o religie națională albaneză, deoarece spre sfârșitul Imperiului o majoritate a ienicerilor erau albanezi. După interzicerea ordinului Bektași de către Atatürk membrii confreriei s-au refugiat în Albania, unde sunt și astăzi prosperi și influenți.

Elemente sufi au și învățăturile predicatorului Fethullah Gülen, cel mai mare dușman al lui Erdoğan, refugiat în SUA, și pe care Erdoğan ar dori să-l vadă extrădat, deoarece îl acuză că ar fi fost la originea puciului eșuat.

In schimb, islamul practicat de Erdoğan, care a ajuns în școli și care începe să domine astăzi prin moschei, este un soi de neo-salafism diluat, o versiune edulcorată a aridei doctrine saudite care, ajutată de petrodolari și de pasivitatea politică generală în occident a ajuns să se identifice cu esența însăși a islamului, când la origine era doar doctrina unei obscure secte și a unui trib de pe lângă Mecca pe care britanicii l-au finanțat și încurajat să se răzvrătească împotriva… Imperiului Otoman.

Este o mare ironie, așadar, că atât Atatürk odinioară, cât și astăzi Erdoğan au persecutat islamul tradițional de tip sufi al Turciei, primul din motive politice de modernism impus, cel de-al doilea din motive religioase, anacronice, în numele unei doctrine importate.

Coda: cum funcționează sufismul astăzi

Sufismul exista peste tot in Islam. Iata aici o ceremonie de transa colectivă pe care am filmat-o in Cecenia in anii 1990 :

Sufismul balcanic

In afara de chestiunea identitară a bosniacilor, care nu sint altceva, istoric, decât sârbi islamizați, Islamul nu a jucat nici un rol ideologic in Balcani. Niciun rol, de pildă, in Albania sau in mersul kosovarilor spre independenta. Identitatea albanezilor nu a fost nicicând de natura religioasa, iar miscarile lor nationaliste nu au luat niciodata in seama factorul religios.

Desigur, majoritatea kosovarilor sunt musulmani. In realitate, cei mai multi dintre ei, precum si albanezii din Macedonia sau din Albania propriu-zisa, apartin acelei branse tolerante a Islamului care se numeste sufism. In sate, majoritatea barbatilor albanezi intra inca foarte de tineri intr-una sau alta din confreriile sufi mostenite din timpul imperiului otoman.

sheik582408_510263185674191_1289782773_n

Islamul practicat de majoritatea albanezilor, si care este cel care a fost incurajat intotdeauna de catre sultanii otomani, este asadar un islam contemplativ si tolerant. Șeicii locuiesc in general intr-un soi de manastire musulmană, care poarta numele de teqe in albaneza (teke in restul Balcanilor).

Mormant sufi in Babadag, Dobrogea

—

Asemenea manastire este in acelasi timp un loc de pelerinaj. In curtea manastirii sunt ingropati mai- marii confreriei. Fiecare confrerie are propria sa manastire, dar majoritatea localitatilor poseda mai multe asemenea teqe, al caror numar poate urca pana la 10-12, cum e cazul in orasele cu vechi traditii cum sunt Prizren, Gjakova si Peja (toate trei in Kosovo).

Ritualul transei colective pe care il practica acesti sufi, sau dervisi, cum li se mai spune traditional, difera foarte mult de la o confrerie la alta. Unele confrerii practica un ritual muzical, altele pun accentul pe posturi corporale care nu difera de cele adoptate in anumite variante de yoga. Ritualul poate de asemenea implica dansul, sau diferite miscari ritmice si tehnici de folosire a respiratiei (ajungandu-se la fenomenul cunoscut in medicina drept “hiperventilatie”) si o cunoastere aprofundata a anatomiei si fiziologiei umane.

Departe de a fi niste fundamentalisti islamici, membrii confreriilor sunt deseori respinsi de musulmanii care adera la cultul musulman oficial. In functie de confrerie, discipolii sufi impartasesc un Islam mai putin rigid decât cel al lui Erdogan sau difuzat în Turcia de astăzi si care nu aplica multe din preceptele fundamentale ale Coranului si ale practicii islamice. Ei nu se simt obligati sa faca cele cinci rugaciuni cotidiene, pot bea alcool, ba chiar pot consuma alimente interzise in Islam.

Dervisii nu merg la moschee, ba pana si pelerinajul la Mecca este deseori pentru ei mai putin important decat pelerinajul la mormantul fondatorului confreriei lor.

Departe de a exercita o influenta nefasta asupra guvernului noului Kosovo independent, confreriile musulmane de tip sufi reprezinta, dimpotriva, o garantie impotriva implantarii in Kosovo a Islamului fundamentalist, de tip wahabit sau salafit. Invers, o dovada si mai clara a faptului ca Islamul nu a jucat niciun rol in independenta Kosovo este si faptul ca atunci cand albanezii insisi au jucat rolul opresorilor, fortand de exemplu zeci de mii de romi sa-si paraseasca locuintele si sa emigreze, asta s-a petrecut in ciuda faptului ca totalitatea romilor din Kosovo au fost, si raman, musulmani de rit sufi.

Ritual

Confreria cu ritualul cel mai impresionant este fara indoiala Rifaiya. Aceasta confrerie, prezenta peste tot in Kosovo si in Macedonia, ceva mai putin in Albania, foloseste un ritual care impresioneaza prin aparenta sa violență :

Dupa o etapa in care are loc pregatirea psihologica a discipolilor, prin cantece in cor si miscari ritmice, dervisii incep sa se strapunga cu arme ritualice, care poarta nume metaforice (“rubin”, “tacâm” etc.). Este vorba de sabii, cutite, piroane si multe alte unelte taioase si decorate cu clopotei. Ceea ce este socant in acest ritual, asemanator in aparenta celui practicat de musulmanii siiti, este faptul ca in ciuda dimensiunilor impresionante ale lamelor si celorlalte instrumente folosite in timpul ceremoniei, aceasta are loc fara ca discipolii care practica strapungerile sa arate vreo suferinta, ba chiar fara ca ranile lor sa sangereze.

Absenta sângelui, chiar si in cazurile in care lamele sunt introduse prin organe extrem de irigate sanguin (strapungerea limbii, de pilda), indica o lunga cunoastere a acestor tehnici, transmise in taina, din tata in fiu. Dervisii Rifai au vazut intotdeauna in ritualul lor un mijloc de convertire, de propaganda pasnica, de raspandire a propriei lor confrerii in detrimentul celorlalte si in detrimentul islamului oficial, al Islamului moscheilor.

Concluzia rămâne cea de mai sus: este o mare ironie că atât Atatürk odinioară, cât și astăzi Erdoğan au persecutat islamul tradițional de tip sufi al Turciei, primul din motive politice de modernism impus, cel de-al doilea, Erdoğan, din motive religioase, anacronice, în numele unei doctrine importate.

—–

PS. Nu creștinismul ne-a salvat de islam

Celor care tot ii dau cu religia – esența neamului și cum religia a salvat Țările Române de otomani trebuie să le răspundem că zic o tâmpenie cât Patriarhia de mare.

Puteam să fim cu toții islamizați de secole și tot ne-am fi războit cu turcii. Cuceririle turcilor nu se duceau in vederea răspândirii islamului, ci erau hrăpărețe ocupații militare și invazii pentru putere și bogății.

Au ocupat otomanii regatul musulman al Egiptului? L-au ocupat. Până in sec. XX. Țară musulmană, ca a lor, da?

S-au măcelărit turcii sunniți ai lui Baiazid cu turcii sunniți ai lui Tamerlan (Timur Lenk)? Da, s-au măcelărit… Și unii și alții de aceeași credință.

Cu cine s-au hăcuit turcii vreme de secole, in asa măsură că au fost cei mai mari dușmani și au rămas până azi? Cu Persia, cu Imperiul vecin al Iranului.

Fără ostilitatea permanentă cu Iranul, s-ar fi extins turcii până in Afganistan și India.

Au ocupat turcii locurile sfinte si au oprimat triburile arabe sunnite, de aceeași religie, până in sec. XX? Da, le-au ocupat. De aceea s-au infiltrat acolo britanicii, prin T. E. Lawrence, spionul orientalist, aventurierul care a scris “Seven Pillars of Wisdom” (1922), și care e unul din cei vinovați de actualul dezastru planetar. Pentru a stârni o revoltă împotriva Imperiului Otoman în 1916–18, Anglia a încurajat și finanțat cele mai obscure și sectare triburi de la Mecca, mai întâi Hașemiții, ca mai târziu Occidentul să împingă tribul Saud, cel cu doctrina sectară wahhabită devenită azi planetară, dar care pe atunci era doar crezul extremist al unui obscur și reacționar trib din deșert, departe de exuberanța și toleranța otomană.

Complicitatea occidentului, felul în care a fost lăsat să se răspândească wahabismul până astăzi, toate acestea au modificat definitiv fața islamului, fărâmițat de altfel la fel de definitiv, după ce Califatul a fost abolit… tot de Ataturk și de Turcia republicană. ISIS, Statul Islamic (Daesh) e o consecință directă a acelei iresponsabilități criminale

Dar, pentru a încheia cu legenda că virtuțile creștine ne-au salvat de islam, merită amintit doar ce scria Cantemir despre moldoveni:

”Numai osebita si nemarginita pronie cereasca a facut ca Împărăția mare a turcilor nu a silit un norod atat de prost si fara putere.”
(Descrierea Moldovei, cap. XVI)

Filmul Howling for God

In filmul meu Howling for God analizam funcționarea (uneori chiar pe o notă ludică) a unei confrerii sufi de inspirație otomană din Balcani astăzi.

Iată ce spune fișa filmului (turnat de altfel în peliculă, Super 16 mm:

„Iubiţii Domnului” (fr. Les Amoureux de Dieu / engl. Howling for God, 1999, 63 min.) abordează Islamul şi funcţionarea sacrului, în general, într-o manieră originală: regizorul Dan Alexe se implică personal, interacţionând cu personajele. Decorul este Macedonia de după destrămarea Iugoslaviei, o Macedonie subterană, nebănuită: cea a confreriilor de dervişi, mistici musulmani cu ritualuri colective şi tehnici arhaice ale extazului. Dervişii Rifai, în a căror confrerie se petrece filmul, practică un fel de yoga islamică, însă o yoga violentă, în care practicanţii îşi străpung corpul şi faţa cu săbii, cuţite şi cuie, fără să curgă vreo picătură de sânge. Regizorul, care a frecventat de-a lungul anilor 1990 această comunitate, învăţând limbile locale, construieşte o parabolă a sacrului modern. Conflictul dintre cei doi şeici care îşi dispută supremaţia asupra confreriei este prezentat cu mult umor – un ingredient rar în filmele documentare.

—