Cărțile te fac sexy (mai ales în Vamă)…

Ce poate fi mai frumos și tulburător decât o femeie care citește la terasă? Câte o rupturoasă sofisticată cu Chomsky la vedere, sau, hai, Pokorny și ceva lingvistică indo-europeană, cu craci design (bronzata tatuată, nu Chomsky) și probabil străpunsă cu tije metalice prin locuri nebănuite și încă inaccesibile ție.

De ce Chomsky și nu Alain de Botton? Pentru că în Vamă îl urâm pe Alain de Botton, așa cum îl urâm sănătos și pe Octavian Paler, sau, în muzică, specia lui André Rieu.

Iată ce morfolit scrie Alain de Botton:

— “Am recunoscut in ea femeia pe care o cautasem cu stangacie toata viata, o fiinta ale carei calitati mi se prefigurasera in vise, al carei zambet si ai carei ochi, al carei simt al umorului si al carei gust in materie de carti, ale carei spaime si a carei inteligenta se potriveau perfect cu idealul meu. ”
(Alain de Botton, Eseuri de indragostit)

Un tâmpit mohorât autentic, un guru pompos pentru farmaciste. Concentrat ascetic pe meșteșugul căznit al scriiturii lui (traducătorul a vârât din răutate acolo și un “mi se prefiguraseră”), omul nu-si dã seama cã a terminat-o definitiv cu alea mai șleampete, care au țîțele floppy, neștiind să le ridice prin bluză cand le e frig, alea deștepte care tremură nervos când aud siropoșenii în genul: “idealul meu”.

Se vede că arătarea cu Visa cadmium n-a mai fost de mult cu o femeie adevărată.

Alain de Botton e doar un chelios la modă, mai insipid și decât Paler, pe care femeile inteligente știu să-l evite. Rafturile din librării cu cărțile lui sunt radioactive.

In Vamă, acolo la Șoni, de pildă, lumea citește lucruri adevărate. Chiar și chelnerițele aleea unguroaiece, de care nu te poți apropia, problema lor fiind că sunt frumoase. A doua problemă e ca daca lucrează la bar sînt automat deștepte. Majoritatea au diplomă de psihologie, doctorat si sunt actrițe si poetese, ceea ce nu le folosește la mare lucru, căci pe limba lor, nu-i așa?, na…

Ah, spuneam de André Rieu… Il urâm și pe pe André Rieu, da.

Generația mamei mele l-a avut pe Richard Clayderman pentru vomat în lift, pianistul care dădea amețeli la supermarket… Generația de azi a ieșit însă cu André Rieu, ciborgul olandez cu valsuri pentru cucoane.

Orice revoltă e binevenită în fața unui asemenea asalt, inclusiv recursul la manele. Măcar maneaua stârnește ură reală, pe când kitschul vienez al lui André Rieu e bun doar ca pedeapsă de difuzat în celula lui Breivik, asasinul manierat…

Apoi: Octavian Paler.

Am părăsit toate femeile pe care le-am surprins citind Paler.

Unele nu se pot opri și o fac în ascuns, precum alcoolicii gravi… într-atât e de nociv acel omuleț, chiar și după neinteresanta sa moarte.

Nici măcar fermitatea pedepsei nu folosește, lectura lui e ca drogul ăla rusesc ce roade pe dinăuntru, krakadil… Alea care citesc Paler, acel Kahlil Gibran chel, dar mai fad, se cred ființe normale, însă trecătorul le vede oasele și interiorul creierului cu șănțulețe anapoda.

In povestirea Chomsky la sciapozi din Miros de roșcată amară am următoarea scenă de seducție prin cărți, la terasă:

Anorexică arătare, sugerând grație agasantă și creier doldora. Cine-a mai văzut muiere să citească Chomsky? Melissa zăcea zilnic la terasa talciocului citind ostentativ, neuitându-se la mine, deși vedeam că nu-i scapă nimic împrejur. Când mânca ceva, mesteca exasperant de sonor și solemn. Luase literalmente principiul yoga potrivit căruia, atunci când – din păcate – ești obligat să mănânci, trebuie să rumegi până ajungi să-ți bei alimentele și, tot așa, să-ți mesteci apa.

Odată am numărat că a mușcat de treizeci de ori dintr-un măr, rupând lent cu dinții din față carnea fructului, care crăpa sfâșiată umed-crocant. La sfârșit a ronțăit tacticos și cotorul, după care, preț de vreun sfert de ceas, s-a holbat în gol cu codița verde între buze.

Când citea, Melissa lăsa să-i cadă sandalele și își freca picioarele goale. Avea nasul mare, buze rele și călcâiele fisurate, globuri cu cartografii din falii fine, obscene, indicând demonstrativ că umbla mult desculță, ca o bacantă etruscă.

În ziua aia s-a nimerit lângă mine, la masa din dreapta, iar eu adusesem dinadins o carte din alea într-un alfabet prelins și nevocalizat, de citit de la dreapta la stânga. Coperțile se sfidau una pe alta, a mea spre dreapta – a ei invers.

În cele din urmă, s-a scuturat brusc și a aruncat o privire scurtă spre cartea mea.

— Nizami, am informat-o prompt. Nizami din Ganja, „orașul comorii“, ăla care a scris Majnun și Laila. Asta-i o Alixăndrie în 10 000 de distihuri, hăhă.

M-a măsurat dând o pagină, deși nu o terminase pe precedenta, și mi-a întors profilul, băgându-și nasul mare în carte. A dat altă pagină și am remarcat cu satisfacție rea că își umezește buricul degetului. Ador femeile cu imperfecțiuni.

— Am cumpărat cartea asta chiar acolo în Ganja, în Caucaz, unde începe Daghestanul, am urmat vorbind visător, fără s-o privesc. Am fost prin văile alea unde și în Antichitate se vorbea un regiment de limbi, de spune Strabon că romanii, când le venise în cap să verifice dacă în creierii munților mai existau porțile de aramă ale lui Alexandru, aveau nevoie de 70 de tălmaci.

Am depus cartea și am lăsat Logosul să mă traverseze: — 70 de tălmaci, mai mulți decât numărul bucătarilor și femeilor ușoare ce veneau în urma armatei cu bagajele și cățelușii de companie pe care un trântor de sclav creștin îi botezase, nu se știe de ce, Gog și Magog; tălmaci utili pentru ca oștirea să se poată tocmi de la o vale la alta pentru poame, nuci, rodii, dar și surcele de încălzit cazanul consulului, care cazan servea când pentru supa oștirii, când pentru baia ibovnicelor trimisului împărătesc cu inel pe care scria SPQR…

Își închisese și ea cartea și privea drept înainte.

— Deseori întâlneau tabere de sciapozi, creaturi umanoide din deșert, cu un singur picior cu laba enormă, picior-umbrelă care, atunci când ei avansează țopăind, îi ajută să nu se scufunde în nisip, iar când e prea cald dumnealor se întind pe spate și-și ridică deasupra laba cu degetele rășchirate, făcându-și astfel umbră, de unde le și vine în greacă numele de scia-pozi, „umbră cu piciorul“…

.

Am mai tras un gât de bere și am urmat:

.

— Au înfățișare umană și cântă duios, iar carnea lor e foarte prețuită de nomazii turcomani, care, atunci când nu-i consumă ori nu-i siluiesc, îi obligă să piardă la șah.

A început să râdă, s-a întors spre mine și mi-a zis să comand ceva de băut.

.

Când ne-au venit cele două whiskey-uri duble, am ciocnit și mi-a spus că urăște bătrânii.

.

— Ai părul cam alb și mă temeam. De mică am dușmănit bătrânii găunoși și pretențioși a căror înțelepciune se reduce la: „Păzește-te de anturaj“ sau: „Din bucata mea de pâine / Am hrănit un om și-un câine…“ Ori: „Cine n-are bătrâni să și-i cumpere“…— Așa e, da, i-am spus grăbit. Adevărata apocalipsă chinuitoare ar fi să te trezești supraviețuind lepădat printre vampiri molfăitori din ăștia, care se hrănesc din „respectul“ tău… un fel de Planeta Momâilor condusă de clone ale lui Chomsky.

M-a privit cu un reproș rănit ce merita pupat.
— Colegii mei de generație din presă încep să devină așa anoști cum spui, da, am completat. Se mai miră lumea că am ajuns să beau…
— Ești drăguț, mi-a zâmbit plat. Dar suntem amândoi de-o sofisticăreală atât de mare, că nu prea avem ce ne spune. Ca să nu mai zic de-o împerechere.

— Ne-o tragem mut, i-am propus. Ne futem tăcut.

— Nu-mi plac bărbații, mi-a spus calmă.

— Sunt un bărbat special, am asigurat-o. Pot să stau în cap… Știu turcește. Am degete comice la picioare și unghii cu versete gravate în limbi încă neinventate. Pot să pronunț cinci feluri de h, plus cel etrusc…

…și am mai comandat două whiskey-uri. Am tras un gât mare, pentru curaj, și i-am spus:

— Dacă vrei, mergem împreună la femei.

 

PS 2. Apropo, am văzut un text sinistru care circulă, preluat hulpav de pe blogul unui Paler al zilelor noastre, despre “femeile misto” (fără diacritice)…

Textul spune: “Femeia misto nu se plictiseste in cuplu! De ce? Pentru ca stie sa-si aleaga un barbat misto.”

Etc. Femeia misto isi alege barbat misto. Ca lumea și mergi pe burtă.

Femeile misto care preiau stupizenia asta trebuie să fie în primul rând foarte proaste.

Misto va fi consolarea creierului lor nașpa.
—

Cultura pe mâna unui moralist vedetă: Alain de Botton și muzeul din Amsterdam…