„Vote for Me!”, sau arta sloganului electoral. Sloganul trebuie să fie să fie scurt, să fie percutant, să fie de neuitat.
Dar nici un happening, care pune în scenă candidatul într-o lumină favorabilă, nu de dat încolo, cum se vede că a încercat Dăncilă.
Anunța Mediafax cu titlu mare că: “Viorica Dăncilă a acordat primul ajutor unui bărbat căruia i s-a făcut rău la mitingul PSD!”
Am zis atunci pe loc că e bun trucul ăsta cu primul ajutor în sală, spre deosebire de ce face nepăsătorul Iohannis, dar că nu trebuie repetat prea des.
Publicitarul francez Jacques Séguéla a povestit cum atunci când a fost angajat să coordoneze prima campanie electorală a lui Lech Walesa, a mers cu electricianul sindicalist din oraș în oraș al Poloniei, iar la primul miting Séguéla a fost plăcut surprins să vadă cum, în momentul în care s-a stricat microfonul și vocea lui Walesa nu se mai auzea, acesta a scos de undeva o șurubelniță și a reparat pe loc microfonul în uralele frenetice ale mulțimii seduse. Adică: — Walesa repară tot.
Când, în aceeași zi, în următorul oraș, Walesa a refăcut sceneta cu microfonul stricat, Séguéla a avut mari probleme să-l convingă pe mustăciosul cu opt copii să nu folosească același truc de fiecare dată, precum plicticoșii care spun mereu aceeași glumă.
Așa c-ar fi bine ca la următorul miting Dăncilă să desfacă o sticlă de bere cu dinții, sau să facă baloane de gumă perfecte, dar să nu mai dea primul ajutor în sală, că bate la ochi.
Nu ne putem imagina, desigur, că Viorica Dăncilă s-a gândit singură la o mizanscenă atât de simplă și cu iz direct uman. Ea mai degrabă ar fi trecut călcând peste figurant și zâmbind imperturbabil. Are acolo în spate un strateg de campanie din specia celor care se laudă c-ar vinde-o eficace și pe mă-sa, chiar dacă el vine de la orfelinat sau e făcut in vitro.
I-ar mai trebui însă și niște sloganuri (slogane, mă rog) bune. E o întreagă artă în găsirea sloganului electoral perfect. O artă și o știință, un amestec de sociologie, politologie și cunoaștere a psihologiei maselor.
Trebuie să fie scurt, să fie percutant, să fie de neuitat. Nu e de mirare că în perioadă pre-electorală sunt angajați scriitori și publicitari, trebuie un pic din ambele, un slogan electoral ține de publicitate, dar și de poezie, de literatură. E ca titlul unui roman. A găsi titlul just al unui roman e uneori la fel de greu ca a-l scrie.
Unul din cele mai bine găsite vreodată a fost cel al lui François Mitterrand în 1981: „Forța liniștită” („La force tranquille”, slogan furat fără jenă in 1992 de Iliescu în România în prima lui campanie electorală). In fața „Forței liniștite” a lui Mitterrand, cei doi contracandidați, Giscard d’Estaing și Jacques Chirac, aveau sloganuri ridicole, plate și aproape identice: „Franța are nevoie de un președinte” pentru primul și „Președintele care ne trebuie” pentru al doilea. „Forța liniștită” i-a strivit pe amândoi. Era un slogan inventat chiar de acel publicitarul francez Séguéla, pe care l-am pomenit în istoria cu Walesa, amic cu Sarkozy și care l-a apărat pe bling-bling Sarko zicând că „cine nu are un Rolex la 50 de ani e un ratat”.
Sigur, e mai greu pentru candidații independenți, care își pot permite să surprindă în marginea convențiilor, sperând să adune ceva procente. Exemple sunt nenumărate, de la acel lord britanic care avea ca simplu mesaj electoral „Vote for Me!”, fără o promisiune, fără un angajament serios sau credibil, până la Partidul Internet din Ucraina, ai cărui membri au candidat la alegerile parlamentare deghizați în personaje din Războiul Stelelor.
Unele sunt extrem de scurte și simple. „Yes, We Can” al lui Obama. Sau, la referendumul care l-a dat jos pe Pinochet, în Chile în 1988, campania publicitară s-a bazat pe un slogan total negativ: „NO!…” Un NU simplu, repetat pe toate tonurile, o campanie negativă bazică ce până la urma l-a dat jos pe dictator. Asta pentru că cei care au conceput campania bazată pe un simplu NO făcuseră o analiză abilă a unui context politic in care bătrânii votează conservator, iar tinerii nu votează din defetism, lipsa de convingeri si plictis depolitizat.
Sloganul cel mai eficace, rămâne însă cel perfect adaptat la persoană sau partid. Așa a fost cu ecologiștii belgieni în 1999, când sloganul lor de campanie electorală era (și au avut mari câștiguri în procente): „Când e verde – demarezi”.
Să ne amintim și savuroasa glumă din 2016, cu inexistentul Partid Liberal Muncitoresc din România, care ar fi avut ca slogan: „Vino în PLM”! să-ți faci un viitor. La starea de inteligență din politica românească, unii ar putea chiar lua în serios un asemenea îndemn. Alde Viorica Dăncilă, de pildă. La o asemenea înălțime a comicului (la el, însă, involuntar) a ajuns și Mihail Neamțu.
Neamțu, cel care se bucura oxi-moronic că odată cu Trump vine “revoluția conservatoare” și în Europa și care a fondat, împreună cu alții, Mișcarea Noua Republică, cu ridicolul și contradictoriul slogan: –“Mișcarea prinde rădăcini”!…
E drept însă că oximoronul –“Mișcarea prinde rădăcini”! are la fel de mult sens ca: “revoluție conservatoare”. Oamenii care inventează sloganuri atât de hilare, în mod clar, nu sunt semi-ologi, ci ologi plini…
De la acea , “mișcare înrădăcinată” s-a ajuns apoi și la PMP, prin afișul cu blugi și cămăși albe care a arătat exact cum nu trebuie făcut în publicitatea electorală:
Ne plac la fel de mult figurile lor și azi, unul câte unul, mai ales văzut cum au evoluat.
Iar despre imaginea de candidat la prezidențiale a lui Mircea Diaconu ce să mai spunem?
Despre Mircea Diaconu și cum își folosește el electoral imaginea de om prost dar cinstit și bun am mai scris aici în engleză și aici în română.
Am putea doar să adăugăm că în ciuda legendei nemeritate, Mircea Diaconu este un actor prost (cum spun într-unul din linkurile de mai sus) nu pentru că a jucat numai roluri de proști, ci fiindcă e convins că pentru a sugera prostia trebuie să-ți pui figură de prost.
