Trăind aproape cât tot secolul XX (1905 – 2001), scriitorul francez Pierre Klossowski a fost un mare teoretician (sub formă romanescă) a amorului troilist și de tip swing.
Teolog și specialist al operei Marchizului de Sade, el a fost unul dintre cei mai fini intelectuali ai sec. XX și frate al pictorului Balthus, iar tatăl lor, Erich Klossowski de Rola a fost un mare specialist al ocultismului și al istoriei alchimiei.
Pierre Klossowski a tradus în franceză Heidegger și Wittgenstein, Nietzsche, Hölderlin și Kafka, Suetoniu și Eneida lui Virgiliu. Prieten bun cu Georges Bataille și Maurice Blanchot, alți scriitori atipici, pentru a căror degustare e nevoie de un filtru hermeneutic sofisticat, Klossowski a scris și romane de o tehnică cu totul deconcertantă prin complexitatea narațiunilor și amestecul de stiluri.
A scris, printre altele, o trilogie romanescă, Legile ospitalității, fiind vorba de acea ospitalitate, cunoscută în antropologie, care constă în a-ți oferi femeia musafirilor. Evoluăm acolo în cele mai înalte sfere: Octave, în vârstă, este un venerabil profesor de teologie, iar minunata lui soție, Roberte, cea oferită invitaților în virtutea Legilor ospitalității celebre în antropologie, mult mai tânără, este o nobilă, politiciană, care face parte din comisia parlamentară franceză de supraveghere a serviciilor secrete.
Romanele trilogiei Legile ospitalității nu au fost scrise și publicate în ordinea din volumul final, ci în ordinea: 2. Roberte, ce soir (1953)– 1. Revocarea edictului de la Nantes (1959) și 3. Sufleurul (1960), totul legat printr-o minunată Postfață la publicarea trilogiei în 1965.
Scenele de sex sunt delicios narate în vocabular teologic latinizant, cu o delicatețe stilistică apropiată de cea a Marchizului de Sade (nimic de-a face cu vulgaritatea căznită a unui plebeu nădușit cum e Houellebecq).
Personajul, bătrânul teolog și estet Octave, a pus la punct un întreg set de reguli, Legile ospitalității, privind împărțirea soției lui, Roberte, cu fiecare musafir, reguli complexe și stricte, care exclud în primul rând vulgaritatea. Cum o spune el foarte judicios: «Prietenia se dovedește uneori un obstacol. În schimb străinul, necunoscutul, individul altminteri de evitat se se arată mult mai potriviți ocazional.»
Iar romanele lui sunt ilustrate tot de el, Pierre Klossowski desenând în maniera fratelui său, pictorul Balthus.
Iată următorul fragment revelator din volumul Revocarea edictului de la Nantes (1959)
Recent, un tânăr amploaiat de bancă veni să-mi propună o oarecare afacere. Roberte, de obicei absentă la acea oră, își făcea de lucru prin biroul meu. Tăcută, ascultând explicațiile ce-mi erau date, începu să parcurgă cu un aer distrat hârtiile; iată că pune arătătorul pe o cifră și atinge mâna acelui domn; insistă într-un mod cu totul absurd să indice acea cifră. Tânărul o privește fără să priceapă.
Mă întorc cu spatele o clipită pentru a consulta un dosar din dulap. Ridic ochii și remarc că în timp ce el se preface că se apleacă pe coloana de cifre, ea, așezată pe marginea mesei, își sprijină bărbia pe umărul lui, în vreme ce-și strecoară degetul sub palma rășchirată a tânărului. Atunci închid dulapul și, cu un aer detașat, îi cer să rămână să prânzească cu noi; vom discuta despre aceste vânzări și cumpărări de acțiuni în timpul mesei.
La masă tustrei, câteva clipe mai târziu, în salonul cel mare unde în acea zi era agățat pe perete un tablou erotic – iar Roberte, spre marea mea surpriză, hotărâse să prânzească cu noi, dar, pentru a-și da un aer grăbit, păstrase pe cap o magnifică pălărie – îl întreb pe băiat în ce punct al carierei se găsește. Îmi mărturisește că nu e decât stagiar în acea bancă, că ar vrea să profite de diploma lui în Științe politice, că nu s-a prezentat la concursul de stat, dar că ar prefera să fie asistent pe lângă vreun parlamentar.
Prevăd imediat turnura pe care o va lua conversația și, cum privirea lui alunecă spre tablou, îl întreb ce impresie are. Își șterge gura și, înghițind o frunză de lăptuci al cărei verde contrastează cu violetul feței lui, răspunde că « nu-i rău ». Și iată că Roberte îi propune acestui individ, care în mod vizibil nu e din lumea mea – acum strivește miez de pâine cu degetele lui lungi și umede – să-l angajeze ca s-o ajute cu voluminoasa ei corespondență. Ar dori să încerce, pentru început, una sau două săptămâni? El ezită și-i mulțumește foarte timid. Nu se poate spune dacă acceptă; fără îndoială că tenta progresistă pe care o arată Roberte și propria lui dependență față de cine știe ce politicieni centriști joacă un rol în această lipsă de entuziasm.
Eu cel puțin am înțeles că oferta este respinsă politicos, sau pe-aproape. Dar, fie că, așa cum am obiceiul, am interpretat enunțurile, fie că cei doi se înțeleg deja într-un limbaj care îmi e străin, iată că ridicându-se de la masă, Roberte îl conduce spre un cabinet ce comunică cu salonul și în care ea și-a clasat provizoriu o parte a corespondenței electorale, pe arondismente și localități. El pronunță un nume, fără îndoială cel al vreunui donator politic. Cum face oare ea ca să protesteze pe loc, cu vivacitate, de parcă ar fi existat cea mai mică insinuare din partea acestui băiat aparent inofensiv?
Sprijinită de ușorul ușii, ea încrucișează brațele, un picior îndoit înapoi sub fustă, cu tocul sprijinit în perete. El a atins un subiect periculos. Dar ea, păstrând o mână sub braț, o întinde pe cealaltă, cu degetele mai întâi strânse în căușul palmei, apoi le destinde și atinge cravata tânărului. Pierdut, el nu mișcă, dar când ea retrage mâna, el o prinde de încheietură; și într-adevăr ea ține între degete un ac de cravată: « Cum puteți să ieșiți în lume cu oroarea asta! », face ea, învârtind între degete capul acului.
El se holbează, zăpăcit, la unghiile strălucitoare cu care Roberte strânge perla, la acul acela etalat pe epiderma palmei; acest ansamblu e centrul atenției lui; iar ea strânge acul între degete și i-l înfige la loc în cravată, apoi trage de nod și îi îndreaptă gulerul. El îmi aruncă o privire neliniștită. Dar, punându-i și eu mâna pe umăr, îl întreb la ce oră trebuie să se întoarcă la bancă. Îmi răspunde că dacă am niște socoteli să-i dau la verificat, el poate să mai aștepte. Ii spun că este omul cel mai potrivit să mă informeze și, lent, trag perdeaua. Nu mai am decât să privesc în cealaltă parte ca să nu mai văd acest pantalon bleu lipit de piciorul cu ciorapi negri și acest pantof de bărbat împingând tocul pe care se ridicase soția mea, Roberte.
A mă întoarce în penumbra culoarului e gestul cel mai demn. De aici, privirea mea explorează oblic sufrageria până la perdeaua tremurândă a cabinetului. Caută oare să mă consoleze acea ondulare a perdelei? O sonerie răsună din anticameră, atât de timidă încât nu poate fi auzită din cabinet. Culoarul mă neliniștește însă și mă întorc rapid în salon, când deodată soneria mă atacă din nou, de astă dată din spate, venind fără îndoială din cabinet.
Roberte își strecoară vârful pantofului sub franjurile perdelei. Deodată piciorul se ridică, se agață în falduri, o smulge. Și iat-o încălecată pe genunchii lui, iar el o zgâlțâia tăcut, smucind-o doar, mârâind o incantație în timpul căreia cămașa alunecase de pe Roberte. Nu e ciudat că ea, atât de rezervată mai întâi, ba chiar distantă în felul în care-i propusese să-i fie secretar, atât de superioară când îi pusese cu autoritate mâna pe cravată, iat-o acum bâltâcâită de acest fitecine, suportându-i genunchiul între coapse, cu picioarele atârnând, abia atingând podeaua cu vârfurile, ba chiar nemaiatingând-o, cu umerii deja dezgoliți, bretelele sutienului alunecate, iar sutienul desprins precum coaja unui fruct, cupele de dantelă demascând fecundul și palpitândul sân.
Văzând cum caută un sprijin cu mâna, mă gândesc la cât timp i-a trebuit ca să se facă frumoasă, în acea dimineață, frecând și polizând unghiile sidefii în vreme ce-și pregătea intervenția în Parlament, ca acum, cu una din strălucitoarele ei mâini, cu palma larg lipită de fața limbricului, îl împinge, dar mai mult îi provocă tentativa de a-i suge sânul, palma oferindu-i anticiparea gustului pielii ei mătăsoase; în vreme ce, cu cotul pe brațul fotoliului, mâna dreaptă atârnă în gol, inertă. A fost nevoie de soneria telefonului din cabinet ca această mână ce dădea iluzia dezinvolturii să se agite și să înhațe receptorul, ca apoi Roberte să-l ducă la ureche și să îndrăznească să spună în aparat că: da, e aici.
Exact atunci, molusca, cu un zvâcnet insidios al dezgustătoarei sale persoane, reușise să îi tragă sânul la nivelul orificiului său bucal, iar Roberte, văzându-și sânul înghițit de gura aceea fără buze, se cabra, izbind din tocuri, pulpa piciorului drept încordată nervos, celălalt picior schițând un șpagat și smulgând cu totul perdeaua, genunchiul ridicat în așa fel încât godacul de amploaiat, uitând că două ceasuri mai devreme era un total necunoscut în casa noastră, binevoi să mângâie interiorul superbelor coapse cu o incredibilă morgă de parvenit blazat.
E oare posibil ca ea să fi simțit atunci cu o așa mare voluptate înțepătura depravării încât deodată a desfăcut degetele și a lăsat să cadă pe covor receptorul care guița intermitent? A parcurge cei câțiva pași care mă despărțeau de cabinet nu era cine știe ce. Dar cum să profanez acest trist sanctuar; să intervin în această absență de rit, să mă apuc să repar așa dezastru? Sau mai bine: ce-ar fi să sparg deodată acest splendid vas de pe șemineu? să smulg de pe rafturi aceste tomuri? Nici cioburile Chinei, nici bubuitul sec al gândirii nu ar putea să-i atingă – dimpotrivă, soneria, departe de-a-i opri, îi făcea să sară etapele și îmi precipita visul spre ruină. Nu-mi mai păsa că lăsam vocea vărului meu, preotul, să se scurgă pe sol prin meandrele firului, ieșind din receptor și pierzându-se în hăul abominației noastre. Decid totuși să răspund la telefon pe un ton normal și să-l fac pe intrus să-și revină în fire, așa că traversez iarăși cu un pas rapid și ferm salonul, hotărât să opresc comedia.
Am calculat oare rău elanul care mă împinge spre nodul de membre? Receptorul zace sub fotoliul colcăielii lor, iar vocea vărului meu, preotul, repetă neobosit și nazal: — « Roberte, e urgent! ». Ce să fac? Să merg până la a mă pune în genunchi în fața lor? Un curaj rece mă face să mă las in patru labe și să culeg receptorul de sub arcurile fotoliului. Deja primele rafale o trântiseră cu totul pe Roberte pe genunchii stagiarului, în vreme ce el intrase în catalepsie, îmbibat de comorile pe care sunt singur presupus a le cunoaște. Dar când pronunț « Alo! », iată-l că tresare, se ridică și, zvârlind-o pe Roberte în transă cât era de lungă, se rățoiește că l-am făcut să-și piardă timpul… Nici nu ia în seamă că îmi acopăr o ureche pentru a auzi mai bine vocea care mă anunță că am fost dat afară de la facultate, căci fusesem suficient prevenit.
În picioare și ea, Roberte își aranjează acum părul, cu coatele ridicate, subsuorile ei slobozind minunata lor mireasmă naturală; el își suflă nasul, își șterge și-și pune la loc ochelarii și – culmea neobrăzării! – insistă să sun imediat la bancă și să-l anunț pe șeful lui că se află în întârziere din cauza mea, pentru că nu m-am putut hotărî să cumpăr acțiunile alea și că să fac totul ca el să nu aibă probleme! Refuz cât se poate de ferm și îl invit să trecem iarăși prin salon, unde intenționez să-mi iau revanșa.
Oprindu-l iarăși în fața tabloului erotic: « Nu mi-ați spus cum vi se pare » – și sunt gata să mă arunc pe imbecil. Cum ridică din umeri, zicând: « Aduce mult cu femeia dumitale », îi trag o palmă de-i zboară ochelarii. Se împiedică, vrea să-i ia de pe jos: îi strivesc cu călcâiul pantofului. – « Ochi cu care nu vezi, urechi cu care n-auzi », îi zic, dansând în jurul lui. La care el urlă: – « Bătrân scârbos, demn de o curvă! » și îmi pune o piedică de cad în vitrina care conține minunata noastră sticlărie de Veneția.
Sunt plin de cioburi, îmi sclipesc până și în mustață. Auzind de jos țipetele noastre, Justin, majordomul, vine alergând, îl ridică pe agresor ca pe un sac și se pregătește să-l arunce în casa scării, când, țâșnind zgomotos, ca o furie din fundul apartamentului, în cea mai simplă ținută, Roberte îl pălmuiește pe bravul Justin, îi smulge vandalul din brațe și, protejându-l cu nurii ei de neatins, îi șoptește scuzându-se: « … Sunt dezolată, îmi pare foarte-foarte rău », în vreme ce el bocește pe umărul ei gol și – trăgându-l înapoi în cabinet, iată că ne trântește ușa în nas.
Justin își freacă obrazul, mă perie un pic, înlătură cioburile de pe gulerul meu și, mulțumit să vadă că nu sunt tăiat la gât, își freacă iar obrazul și murmură: – « Ce stricată! », iar eu tresar de formă: – « Justin, despre cine vorbești așa? », iar el: – « Despre Madame, desigur! Despre Madame », obrăznicii peste care nu pot decât să trec cu buretele.
