“Dau cu zaru 6-5,
N-am nevoie de servici
Dau cu zaru 6-6
Iau femeia care-mi place.”
(Cristian Rizescu: Barbutul e viața mea)
Ca un adevărat coțcar (în sens etimologic-istoric, căci coțca = kocka = zar în sârbește, așa încât coțcarul e jucătorul de zaruri, trișor prin definiție), Cristian Rizescu ne informează aici care sunt combinațiile câștigătoare la barbut: 6-5 sau 6-6 (la care se mai adaugă 3–3, 5–5, căci cu oricare altele pierzi).
Acum, barbutul nu este câtuși de puțin un joc țigănesc, deși e atotprezent în manele. El ne vine din turcă, unde e tot barbut, iar în turcă vine cel mai probabil… din venețiană!
Asta e cel puțin teoria lingviștilor turci. Turca epocii de aur a Imperiului Otoman a fost foarte influențată de venețiană, Serenissima Republică întreținând relații speciale cu Poarta (de unde și situația permanent privilegiată a Dubrovnikului, Ragusa), lăsat în pace întotdeauna de turci și bombardat pentru prima oară într-un mileniu de existență de către sârbi în 1991 (generalului sârb Ratko Mladici, care comanda, i se atribuie fraza, atunci când i s-a atras atenția că bombardează un superb oraș vechi: – „O să construim unul și mai frumos, și mai vechi.”).
Or, mercenarii venețieni sunt cei care, conform lingviștilor turci, au lăsat otomanilor acest joc de zaruri, numit barbut de la început, deoarece coifurile lor erau numite astfel, coifuri venețiene de tip barbuta, croite pentru a lăsa fața dezgolită, sau cel puțin loc pentru barbă.
Coif venețian de tip barbuta.
Nu avem motive să ne îndoim de etimologia turcească, întrucât prin turcă ne-au mai venit cuvinte venețiene: furtuna, de exemplu, stihiile de pe mare. Furtuna românească nu este câtuși de puțin descendentă din latinescul Fortuna (=șansa divinizată), și nici din italianul fortuna (= șansă, noroc), ci e turcescul fırtına, turca avându-l la rândul ei din venețiană. În venețiană, ca și în franceza veche, ambivalentul fortune începuse sa se specializeze în sensul de dezlănțuire aleatorie a stihiilor, a elementelor marine, după cum dă norocul: “Leurs vaisseaux eurent si grande fortune sur mer, que plusieurs nefs furent perdues.” (Froissart). De aceea si astăzi în franceză pânza ce poate fi lăsată ridicată pe vreme de stihii e numita “voile de fortune”, fırtına yelkeni, cum se zice în turcă: velă de furtună.
Pentru ce însă numele coifului, barbuta, a ajuns să desemneze jocul de zaruri al soldaților? Zarurile se amestecau oare într-un coif?
“Alea jacta est.”
Fapt e că acei marinari mercenari venețieni care le-au lăsat turcilor furtuna, le-au lăsat și barbutul, cuvânt care etimologic e format ca bărbatul nostru, și acela un bărbos la origine, dacă nu un barbone.
Știam toate acestea încă de când am lucrat, în adolescență în România, la volumul, apărut în 1986, Arte Poetice: Renașterea (Univers, 1986), unde, pe lângă traduceri din Erasmus din Rotterdam și ceva italieni ai Renașterii, m-am ocupat de minunata cultură slavo-venețiană a Renașterii din Dubrovnik. Ei bine, barbuta era și acolo, în Dubrovnik, coiful mercenarilor, în acea cultură de limbă croată din Dubrovnik, influențată de venețiană, în care au scris Mavro Vetranović, Marko Marulić sau Marin Držić. (Din primul am și tradus atunci poemul Lanci Alemani, cântecul mercenarilor germani… Ezra Pound a făcut ceva similar în Winter is icummen in)
Paranteza vlahă
Încă de atunci, ocupându-mă de acea frumoasă limbă croato-venețiană din Dubrovnik și Split, unde mercenarii purtau barbuta și jucau barbut, m-a uimit absența totală în texte a oricăror referințe la vlahi, la aromâni, sau lipsa oricărui contact lingvistic vizibil între coasta croată și vlahii din interior. Asta e cu atât mai surprinzător, cu cât multă vreme am crezut că termenul din Split care desemnează un localnic, cineva născut între zidurile orașului: „Splitska faca” (citit: fața) și însemnând chiar față, o „înaltă față”, un om din Split, am crezut că vine din aromânescul „fatsã”. Asta pentru că vlahii, aromânii, au trăit dintotdeauna în munții din jurul Splitului. Dar nu, așa cum aveam să o descopăr, termenul e de fapt tot din venețiană: faça.
Zilele astea, pentru a mă lămuri totuși dacă există cea mai mică mențiune a vlahilor într-un text cum este de pildă masiva piesă de teatru a dramaturgului raguzan Marin Držić: Dundo Maroje (1551), am recitit nu doar piesa, dar întreaga ediție critică (Komedije od Pometa) a bunului amic, filozof și dramaturg Matko Sršen, care a lucrat acolo nu doar la lexicul piesei, dar a identificat tot vocabularul vechi, întrucât croații de pe coastă ai anului 1551 vorbeau un amestec neverosimil de slavă și venețiană.
Ei bine, sunt acolo în lexic nenumărate venețianisme și turcisme, inclusiv un alea jacta balcanic: “vrgao sam dzar”, cum strigă servitorul Popiva: am zvârlit cu zarul! Vrgao sam dzar! De remarcat că zarul intrase deja din turcă în croata din Dubrovnik în 1551 și că piesa respectivă a lui Marin Držić, care e de nivelul celor mai bune piese ale venețianului Goldoni… e scrisă cu două secole înainte de Goldoni… dar nimic, absolut nimic despre existența vlahilor, a aromânilor.
Coțca e sârbească, iar zarul turco-arăbesc
Și așa ajungem la zar, fără de care n-am avea barbut. Nu e o întâmplare că în “hazard” avem “zar”. “Hazardul” ne vine din franceză, pe când “zarul” din turcă, dar ambele au aceeași origine arabă: zahr, zar, ,زهر sau, cu articol: الزهر. Altfel zis: zahr, al-zahr, care e de fapt pronunțat: az-zaar. Acest azzaar arăbesc (spaniolă: azar), a fost scris fantezist în franceză: “hasard”.
I s-a adăugat un h- la început pentru a indica faptul că nu se face legătura, acea liaison franceză ca în “l’amour” sau “l’enfant”, ci că se spune: “le hasard”, cu pauză între articol și cuvânt: le-azar. S-a mai scris un -d pur grafic la urmă, care nu se pronunță, prin analogie cu alte cuvinte care au în franceză un -d grafic în final: dard, lard sau fard, așa că: hasard.
Când limbi ca engleza sau româna au împrumutat acest “hazard”, vorbitorii au pronunțat tot, inclusiv literele mute h- inițial și -d final. Așa ne-am trezit cu “hazardul”. Dar zahr (sau zaar) singur ne-a ajuns în paralel din arabă, prin turcă, pentru a desemna osciorul cu șase fețe folosit la jocurile de… hazard. 
“Zar” simplu ne-a venit așadar din turcă (“zarlar” la plural). Așa că avem zarul o dată din turcă, dar îl mai avem și în “hazard”, care păstrează forma arabă cu articol (az-zar), numai că scrisă fantezist de francezi (hasard).
Dacă n-am fi luat zarul din turcă, l-am fi împrumutat atunci de la sârbi, unde zar e: kocka (pronunțat: coțca = oscior). De la acele kocka, pl. kocke sârbești ne-a rămas în schimb, cum am zis, foarte sugestivul “coțcar”, la origine cineva care te păcălește cu zarurile, făcându-te să crezi că ar exista hazard sau ceva aleatoriu.
Bulgarii și sîrbii au găsit definiția manelelor…
https://cabalinkabul.com/2013/03/31/bulgarii-si-sirbii-au-gasit-definitia-manelelor/
„Dușmanul” și teologia românească a „urii”
https://cabalinkabul.com/2020/04/19/dusmanul-si-teologia-romaneasca-a-urii/
Cum se scămoșește mistica musulmană în manele trecând de la Azis la Florin Salam
Teologia panaramelor – Lino Golden: “Vreau să-mi iau un Panamera”
https://cabalinkabul.com/2020/02/14/teologia-panaramelor-lino-golden-vreau-sa-mi-iau-un-panamera/