Privire languroasă și zâmbet mustăcit umed:
— “Patroane… ce-ar fi să construim noi aicea un teleferic?”
O frază (din “Zorba grecul”) care nu doar rezumă cartea și filmul (pitchline), dar valorează cât toate analizele geopolitice despre mentalitatea balcanică, neluarea în serios a dezastrului iminent (vezi drama economică greacă) și nepăsarea noastră afectiv-relațională balcanică.
(Spoiler: era clar de la început că telefericul lui Zorba o să fie de mântuială, că se va prăbuși fizic și metaforic, precum totul în jurul nostru, dar de vină că eu te-am ruinat cu un proiect absurd și irealizabil sunt doar dușmanii. Acum hai să bem.)
Zor, ζόρι, zorba… Și greaca e plină de turcisme, dar grecii nu știu și nu le pasă că acele turcisme erau de fapt iranisme, aduse de turci din Persia, unele rămase în greaca de azi doar ca nume de familie, precum Δουσμάνης (cum ar veni: Dușmanu).
Kazantzakis, cel excomunicat de biserica ortodoxă, se juca însă admirabil cu turcismele și moștenirea otomană, chiar cu un soi de nostalgie, dacă ne gândim la personaje ca micuțul minion Iusufachi, cel hrănit dulce cu rahat-lukum și omorât în somn în “Hristos răstignit a doua oară”. Or, vicleanul Kazantzakis își numise personajul “Zorba” dintr-un motiv precis: căci “zorba”, în turcă, e un tip special de om. Cineva zis “zorba” în turcă este om plin de “zor”, absolut incontrolabil, violent, încăpățânat, rău și mincinos. Zorba e un răzvrătit!
Zorba, în turcă (devenit desuet în greacă) vine de la “zor”, cuvânt banal și în română, dar venit din farsi, trecut prin turcă și încă rămas în toate limbile balcanice: ζόρι în greacă, зор în sârbă, bulgară și română, toate venind, prin turcă, de la persanul: زور, zor = forță!…
زور
Zor, زور, e forța însăși, puterea fizică și sufletească, zor! forța aceea irațională pe care nu ți-o ia nimeni. Cuvântul acesta, “zor”, nu este așadar câtuși de puțin turcesc (sau românesc, sârbesc, grecesc) ci e tot ce poate fi mai iranian. “Zorba”, sau, mai complet: “zorbaz” = cel care joacă dur, a mai rămas în română și sub forma secundar turcizată: “zurbagiu”! dar și “zurliu”!
Zurbagiul este etimologic, un răzvrătit, un om plin de “zorbă”, care a luat, printr-un accident fonetic în română, forma “zurbă”, dar care face parte din întregul complex semantic construit pe “zor”. De aici avem și “zurbaliu”, dar și moldoveneasca “zurbavă” (care nu e altceva decât “zorba” sau “zurba” contaminată cu ucraineanul “zarvă”).
Zorba e un “zurbagiu” așadar, iar știind asta personajul lui Kazantzakis are din start o dimensiune pe care doar cititorul grec sau balcanic o poate gusta, căci cel care în turcă e zis “zorba” sau “zorlu” (de unde și românescul “zurliu”!) nu e cineva care poate fi controlat, oricât ți-ar promite el. Degeaba vrea el să fie sincer și plânge autentic după ce te-a ruinat, tot nu se poate opri: — “Patroane… dă-mi bani să construim noi aicea un teleferic.”
Toate acestea, zorbă, zurliu, zurbagiu vin așadar de la “zor”, زور , forța incontrolabilă!
Că-i “dai zor” cu ceva, că o faci “zor-zor”, în mare grabă, că iei pe cineva “cu zorul”, că-l “zorești”, de “zor-nevoie” sau chiar “îl iei la zor” (îl cerți!); sau înseamnă chiar a insista cu forță, ca la Marin Preda: — “Tata îi da zor că m-a bătut cineva.”
Tot zorul acesta care te face zorba, zurliu și zurbagiu e de fapt زور, z-o-r = forța, puterea, în farsi, în persană. Cuvânt așa important în ideologia iraniană că a fost preluat de toți cei care au intrat în contact cu persanii, cuvântul existând cu acest sens nu doar în turcă și toate limbile balcanice, dar și în hindi-urdu, îl poți auzi în filmele de la Bollywood. Și Raj Kapoor în Vagabondul e zor-gui, زورگوی, [zurgi] și ne putem întreba dacă nu cumva de la acest complex semantic și de la زورگوی, [zurgi], om care se țicnește, ar putea venit și românescul, dat ca de origine necunoscută în dicționare: “zîrghit”.
Zor (pronunțat și [zur], în funcție de dialecte, dar scris la fel: زور, căci sub influență semitică multimilenară persana nu face distincție între O și U) este un cocept fundamental în ideologia iraniană. El e chiar pre-islamic, și există două școli lingvistice diferite în Iran și Afganistan. Cea care face să derive “zor” din “zorvan”, “zurvan”, conceptul fundamental al zoroastrismului, al lui Zarathustra.
Și Mircea Eliade, în toate cărțile sale de istoria religiilor, s-a ocupat pe larg de “Zurvanism”, o branșă principală a zoroastrismului. Problema este că Zurvān, Zruvān or Zarvān, de la care se pare că avem modernul “zor”, forța, ajuns și în română, era mai degrabă pentru Zarathustra o personificare a Timpului.
Aici intervine școala lingvistică iraniană opusă care ar vrea să facă din Zurvan, personificarea zoroastriană a Timpului, strămoșul modernului “zaman” = timp. Problema e că “zaman”, timp, e un împrumut clar din arabă, pentru că-l avem cu sensul de timp nu doar în Coran, dar avem și echivalentul ebraic vechi “zman”, care e “timp” în Torah. Iranienii spun însă că așa cum semiții (evrei, arabi) au luat de la ei conceptul de Paradis (Pardes, Firdous), la fel au luat și “zaman”, timpul de zor al Zurvanismului.
Noi nu intrăm însă în toate astea, căci ne mulțumim cu “zorul” care a ajuns până la noi, sau chiar la sârbi și la croați: zor konja = forța calului!
“La nevoie și la zor,
Sa te-ntreci cu șoimii-n zbor.”
(Toma Alimoș)