Istoria egiptologiei – în care ar trebui să se insereze și cea a studiilor copte – este plină de întorsături și surprize.
Astfel, printre primele incunabule publicate în Italia Renașterii s-a numărat un tom exotic, intitulat «Hieroglyphica», transcris dintr-un manuscris datat de pe la anul 400 d.Hr., descoperit pe insula Andros și semnat de un misterios Horapollo (pseudonim ocult compus, vizibil, din Horus și Apollo).
Textul pretindea că dezvăluie semnificația a 189 de hieroglife egiptene, însă aproape totul era fals, cunoașterea sensului real al hieroglifelor fiind atunci pierdută. Practic, o singură hieroglifă era interpretată corect, cea care figurează o gâscă (sau o rață, cf. foto) 𓅭; Horapollo explica corect semnul gâștei egiptene prin „fiu”, dar motiva că asta se datorează faptului că gâsca ar fi deosebit de devotată puilor ei. De fapt, imaginea gâștei nu are absolut nimic de-a face cu pasărea; “gâscă” în egipteana veche se spunea <sa>, un omofon pentru „fiu”. De aceea apar așa multe gâște prin textele funerare egiptene, în care e foarte des pomenit “fiul”cuiva. Avem de-a face acolo cu o scriere de tip “rebus”.
A urmat tentativa dezastruoasă de descifrare a hieroglifelor a părintelui iezuit Athanasius Kircher, care de asemenea, bazându-se masiv pe Horapollo, nu a reușit să interpreteze corect absolut nimic.
Acum… cine ar fi anticipat ca studiile de egipteană nouă, de coptă, să capete un mare avânt în România contemporană? (Limba coptă este limba — astăzi moartă — a egiptenilor creștini, a cărei cunoaștere i-a permis lui Champollion să descifreze scrierea hieroglifică; a fost scrisă întotdeauna într-un alfabet derivat din cel grec.)
Probabilitatea dezvoltării studiilor copte în România era foarte redusă, desigur. Și totuși, ele au căpătat un mare avânt odată cu Alin Suciu. Avem mai întâi și mai întâi cartea lui (“Monahul și Scribul. Creștinismul egiptean între idealul monahal și cultura scrisă”, editura Spandugino, 2023), o publicație de o rară calitate științifică, dar și grafică și estetică. Volumul reunește zece mari eseuri și traduceri comentate, însoțite de planșe, facsimile și masive fragmente bilingve.
Copta — egipteana nouă — e o limbă importantă chiar și tipologic. Este o verigă între limbile (graiurile) berbere și limbile semitice, arătând de pildă răspândirea areală a lui -t- ca marcă a femininului, evidentă în limbile semitice, dar mai ales în cele kabyl-berbere, unde dentala -t- e folosită chiar la “supranumerar”, marcând uneori și începutul și sfârșitul cuvântului (vezi limba tamazight, t-amazigh-t). Dar copta este mai ales limba textelor creștine egiptene și a rămas vorbită cam până în vremea lui Champollion, când a fost înlocuită total și definitiv de arabă, chiar și în biserici și mănăstiri.
Alin Suciu, docent și cercetător la Academia de Știinţe din Göttingen, este un pur filolog care se ocupă exclusiv de tradiția scripturară, fără a atinge politica (multe texte reproduse în paralel, în volumul respectiv, sunt de altfel în arabă, căci creștinii egipteni vorbesc araba de multe secole încoace). Tradiție fragmentară și incompletă, căci, cum constată Alin Suciu, «spre deosebire de alte ramuri ale creștinismului răsăritean, nu există încă o istorie a literaturii copte». Cele zece studii ale volumului caută să pună fundațiile unei asemenea prezentări istorice.
O astfel de istorie ar trebui să prezinte și o hartă dialectală a Egiptului coptic. Principalul dialect este cel sahidic (iar primul studiu se ocupă de transmiterea Cărții lui Isaia, scrisă în acest dialect).
Urmează studii despre literatura patristică (Sfântul Antonie, cel ispitit în deșert, fusese egiptean, chiar dacă nu s-a păstrat nimic scris direct de el); literatura ascetică; și o secțiune finală dedicată literaturii apocrife.
Merită însă menționat că fără coordonarea lui Alin Suciu n-ar fi apărut nici volumul de la Humanitas «Apoftegmele Părinţilor deșertului; versiunea coptă sahidică sau patericul copt» (2021), ediție critică îngrijită de Ștefan Colceriu. Studiul introductiv al lui Colceriu oferă acolo o explicație succintă, limpede și convingătoare a acestui fenomen istoric și cultural uluitor care a fost convertirea în masă la creștinism a egiptenilor. Fenomen cu atât mai important cu cât a dus la apariția monahismului creștin (din nou St. Antonie) și la o extraordinară efervescență monastică, perpetuată până astăzi.
Confruntați cu studii filologice de o asemenea calitate, nu putem decât să constatăm că peisajul științific și intelectual românesc nu este chiar atât de negru-arid cum ne e prezentat în virtutea acelei tendințe permanente spre auto-flagelare și sentiment românesc al urii de sine.