S-a tot vorbit și se vorbește despre moartea presei pe hârtie, cea imprimată, pe care o cumperi de la chioșc și o citești la terasă. Ni s-a tot spus că ea ar fi pe cale de dispariție. Evident, la fel s-a spus și că digitalul și gadgeturile precum Kindle vor distruge cartea pe hârtie… Ce prostie!
Cultura cafenelei (sau mai degrabă absența ei la români)
Vedem, desigur, dezastrul presei scrise în România, cum au dispărut chioșcurile, cum s-au împuținat ziarele pe hârtie. „Românii nu citesc ziare la terasă.” Remarca mi-a fost făcută de un prieten, ziarist croat, care călătorește des in Romania si care revine întotdeauna cu observații foarte candide. „Ba nu citesc ziarul nici măcar in metrou”, a adăugat. „Prefera sa se balangane privind in gol…”
Am vrut mai intai sa-l contrazic, insa am stat sa chibzuiesc. Cotidianul din Zagreb pentru care lucrează acest om, Jutarnji List (Ziarul de Dimineata) se vinde zilnic, inclusiv duminica, in peste 200.000 de exemplare (pentru o tara cu patru milioane de locuitori), si cam tot atatea vinde si principalul său rival, Večernji List (Ziarul de Seara) si, desigur, mai sunt si alte si alte ziare.
In Romania, niciun cotidian nu scoate măcar jumătate de atât, iar cifra vânzarilor e ținută confidențială, deci se știe ca sunt zile in care unele ziare nationale abia daca vand 5.000 de exemplare, intr-o tara cu cică 20 de milioane de locuitori.
Am vrut sa-i spun ca de vina e Internetul, dar mi-am dat seama ca as fi trântit o prostie, ca doar si croații au auzit de Internet. Si-apoi, mi-am amintit ca si in vremea lui Ceaușescu era la fel, practic nimeni nu mergea la crâșmă ca sa citească ziarul.
In Croatia, ca de altfel in toata Europa centrala, MittelEuropa, domneste acea cultura a cafenelei, moștenire solidă a epocii austro-ungare. La intrarea crâșmei, sau la terasă, stau ziarele, fie teanc, fie agate fiecare individual de câte-un băț. Ii vezi pe unii cum citesc nu doar un ziar, ci doua-trei, luandu-le la rand si comparand articolele pe aceeasi temă si scriitură, sau credibilitatea comentariilor din ziare opuse ideologic.
Evident, parte din aceeași cultură a statului la terasă e si faptul ca poti zace acolo cu orele, chelnerii n-au sa vina sa te goneasca sau sa te intrebe insistent daca „mai serviți ceva”.
Imi amintesc si ca atunci cand lucram la Romania Libera si mai treceam, venind de la Bruxelles, prin redacția de pe Nerva Traian, coboram in fiecare zi in cafeneaua de la parter si lasam pe coltul tejghelei un mic teanc de exemplare gratuite din ediția zilei… Seara le găseam tot acolo, întreg teancul de ziare, neatinse…
Si totusi, nu a fost intotdeauna asa, daca ne gândim că lumea lui Caragiale se invarte in jurul teraselor, iar in perioada interbelica trecerea printr-o cafenea literara era la fel de obligatorie pentru a deveni adult ca mersul la bordel. Ar trebui vazut de când a disparut aceasta plăcută cultură urbană si a fost înlocuită de sălile cu neon si boxele cu Tayor Swift și Dua Lipa… Probabil de când nu se mai face nicăieri cafea la ibric…
Eșecul trecerii de la un radio la o pagină web, fără sunet emis pe unde: exemplul dezastrului Europei Libere
Lucrez de aproape doi ani, cu mândrie, pentru radio și TV Moldova 1 de la Chișinău (părăsind fără regrete Europa Liberă (RFE), care nu a păstrat nimic din ceea ce era odinioară acest radio al libertății și al cărui birou de la București a devenit o simplă filială a PNL, condusă de soția eternului panglicar și cerșetor avid de putere Stelian Tănas… mai rar așa sinistră ironie: fostul ideolog al puciului parlamentar eșuat din 2012, criticat atunci de mulți și de mine în permanență la vechea Europă Liberă pentru oportunism și prostia lui hrăpăreață — vezi în linkuri unul din textele mele de atunci, din timpul puciului: «Bună dimineața împuciților»)، devine deodată șef la Europa Liberă (prin nevastă): Acest “vopsitor de limbrici”, specialist în “bolile viermilor intestinali” a pus cărămida finală (și ciobită) pe mormântul Europei Libere. I-am și scris atunci, și lui lui Rogozanu, din partea “stăngii habotnice”, ca să fie echilibru, cât un «Mic tratat de invectivă», de găsit aici, generoasă lecție care însă n-a servit la nimic, cei doi scriind la fel de prost in continuare.
Chiar întrebasem profetic: oare câți țechini pot intra în cutele feselor acestui veninos impostor, a cărui consoartă a fost plasată “călăiță” sau “călaie” (limba română nu are feminin la călău, cum are franceza; bourreau – bourrelle), dar totuși bourrella lui Tănase a f*tut administrativ (adică a tot afară), pe toți cei ca mine, Tismăneanu, NC Munteanu, care rămăseseră din Europa liberă clasică, cu care eu am colaborat 35 de ani până să vină cuplul ăsta de moroi, dintre care partea feminină a ascultat de la stafiditul de bărbac-su să-i dea afara pe-ăia care știu ce teapă este el și să angajeze tineret molcuț la minte, care crede că lucreaƶă la Europa liberă, dar de fapt bâțâie de frică în fața unei Miss Diesel nesurâzătoare și seacă.
Primul gest administrativ al nevestei lui Tănase ajunsă șefă prin dumnezeu știe ce combinații cu ambasada SUA de la București a fost așadar să ne zboare pe loc din grila radioului pe mine și pe Tismăneanu, pe cei mai vechi și cunoscuți, cărora Stelian Tănase, cu respirația lui încărcată, transpirația dizgrațioasă și burta cu falduri păroase ne poartă o dușmănie eternă.
De fapt mă bucur că am scăpat de așa gloată tristă, care continuă să-și zică uzurpator Europa Liberă, mai ales că-i închide curând chiar idolul lor Elon Musk, iar eu sunt dintre cei care se bucură sincer când un ticălos calcă pe greblă și și-o ia în botul boit și ipocrit. Cum e cazul lor. (Nu și cazul, desigur, al celor de la “Svoboda”, secția în limba rusă, sau “Azadi” pentru Afganistan, ori “Farda”; unii din aceștia chiar își riscă viețile și sunt jurnaliști adevărați, nu trântori precum compilatorii de la București care ajunseseră să-mi cenzureze revista presei și tăiau din ea, fără să-mi spună, tot ce, în presa străină, ar fi aruncat o lumină negativă asupra lui Trump.)
Marea greșeală a secțiilor vorbitoare de română a fost însă că au acceptat insistența patronilor americani de a transforma Radio Europa Liberă într-o simplă pagină web, fără a mai căuta licențe pentru lungimi de undă, de parcă țăranul moldovean sau taximetristul bucureștean, clienți obișnuiți ai radioului, stau să consulte pagini web cu știri pe iPhoane, când știu că seara vor da drumul la TV sau radio și dă-i încolo pe-ăia cu analizele lor traduse rău din engleză pe o pagină web.
La radio și TV Moldova 1 de la Chișinău sunt însă liniștit și “cool”, am colegi minunați și fac treabă poate surprinzător de cuminte, dorind ca Moldova să intre în UE, fac analize și interviuri precum de exemplu ăsta cu Pierre-Romain Thionnet, europarlamentar și “eminența cenușie” (ideologul, spin-doctor) al grupului parlamentar al lui Le Pen.
Europa Liberă (nume astăzi uzurpat) nu are nimic de genul ăsta, ba chiar a rămas cu o revistă a presei de trei parale, nu ca cea pe care am făcut-o eu cu amor și devoțiune vreme de cinci-șase ani, compilând noaptea până în zori din mai toate limbile pământului.
Viitorul presei scrise
Și așa ajungem la poza de aici, unde eu am întins ziarele pe masa de la terasă, la crâșma lui Giuseppe. Ce vreau să spun cu asta? Sigur, cum am văzut toată lumea știe de “jurnalismul web”, însă ce vedeți în poză sunt cele mai bune săptămânale politice și cultural-sarcastice de pe planetă, care trăiesc și se vând bine… pe hârtie…
Le-am cumpărat azi, ele apărând între miercuri (Charlie Hebdo, Le Canard) și vineri (The Economist). Fiind săptămânale, nu cauți știri în ele (ceea ce nu înseamnă că ele nu vin cu scoop-uri uriașe: «Le Canard enchaîné», l-a făcut să cadă pe fostul candidat prezidențial filo-putinist de dreapta François Fillon, deși au fost ajutați și de altă parte din presă, vezi aici coperta din «Libération» de la alegerile din aprilie 2017), însă găsești în ele cele mai elegante și complexe analize politice.
În realitate, însă, dacă ne uităm la publicații cum este săptămânalul satirico-politic francez Le Canard enchaîné, vedem că el are particularități unice. Cu un grafism niciodată schimbat încă de la prima apariție în 1915, acum mai bine de un secol, Le Canard (cel din poză) oferă, săptămână după săptămână, un jurnalism de cea mai mare calitate, cum greu găsim în alte țări.
Chiar și numele publicației, Le Canard enchaîné, “Rața înlănțuită”, este un joc de cuvinte pe “canard”, care în argou francez înseamnă “ziar”, termen care desemnează de fapt orice publicație tipărită (însă doar in Franța, nu și în Belgia sau Elveția), iar „lanțurile” din numele ziarului trimit la cenzura de care a suferit Le Canard de-a lungul veacului său de existență deseori singuratică.
Le Canard enchaîné, nu este însă singura publicație de acest tip în Franța. Mai avem acolo și Charlie Hebdo. Este vorba de reviste care nu au publicitate în paginile lor tipărite, și nici pe site, care trăiesc așadar doar din vânzările concrete ale conținutului pe hârtie, lucru din ce în ce mai rar astăzi.
Le Canard, publicație centenară, este o instituție franceză aproape unică, împreună cu Charlie Hebdo, două din puținele publicații din lume care trăiesc exclusiv din vânzările la chioșc, pe hârtie, și din abonamente (site-ul lor conține doar îndemnul de a merge la chioșc), dar care, în același timp, sunt poate publicațiile cele mai citite din Franța, prin felul în care au acces la informații confidențiale și publică unele din cele mai documentate și mai temute anchete, în special cum am spus, în domeniul militar și al serviciilor secrete. De aceea majoritatea oamenilor politici francezi și-au creat o platoșă care îi face indiferență față de ridicol și sarcasm
Lipsește din poza achizițiilor din vârf, din topul meu al perfecțiunii jurnalistice, doar «The Observer», cel mai vechi săptămânal duminical din lume, lansat în 1791, și care mai recent a fuzionat cu «The Guardian».
«Viitorul presei pe hârtie»
Am și scris nu demult un text foarte optimist și care pare oarecum retrograd și împotriva curentului planetar despre «Viitorul presei pe hârtie»… (e pe platforma G4Media). Sigur, oricine știe că nu se poate compara plăcerea citirii presei la terasă, frunzărind analize complexe sau prezentate cu umor (Charlie Hebdo) și sorbind un vin alb cu citirea rapidă a titlurilor știrilor pe telefon, în metrou. Sunt planete cognitive diferite.
Deja apariția televiziunii, acum aproape un secol, părea că anunță moartea presei scrise. Cei care credeau că ziarele — tipărite întotdeauna în titlul nopții — nu mai au ce să-ți spună nou, căci ai auzit deja știrile seara la TV și dimineața la radio, unele știri care nici nu apar în ziar, deoarece s-au petrecut noaptea, când ziarul, deja scris și “pus în pagină”, era la tipografie. (Excepție făcând aici Le Monde, unul din puținele ziare din lume — dacă nu singurul — care apare pe la prânz, ajungând în chioșcuri pe la orele 13.00 și purtând întotdeauna data de a doua zi, căci îl vei citi până mâine la prânz).
Fiecare din aceste săptămânale (mă rog, «Le Monde Diplomatique», fără legătură cu cotidianul Le Monde, este de fapt lunar, iar numărul ăsta nou pe aprilie are un splendid dosar de analize despre funcționarea și viitorul armatei europene, în cazul dispariției NATO). Sigur că unele sunt clar orientate politic. «Le Monde Diplo» e biblia lunară a stăngii intelectuale franceze; săptămânalul britanic «The Economist», unul din cele mai vechi din lume, este în schimb de dreapta (ca și, în Franța, Le Canard, de pildă) și-a obișnuit cititorii cu scoop-uri jurnalistice și interviuri neconvenționale.
«The Economist» e considerat “cea mai influentă publicație din lume”, e de tendință liberală, de dreapta, market-oriented și e citit de toți bancherii din City, cartierul finanțelor din Londra, la fel cum miercuri dimineața, când apare «Le Canard enchaîné» în Paris, chioșcurile sunt luate cu asalt (“crâncena redută”) de trimiși ai tuturor ministerelor, ca să vadă ce ticăloșie mai e revelată acolo și cine e victima zilei («Le Canard» e publicația franceză cu cele mai solide competențe în tot ce este armată și serviciile secrete, unde au “cârtițe” atotștiutoare).
Tot așa, a lucra pentru «The Economist» este echivalentul unui titlu de noblețe pentru orice jurnalist… doar că numeni nu va ști asta, în afara familiei tale, deoarece… The Economist este singura publicație importantă din lume în care articolele și analizele și toate textele publicate… nu sunt semnate. “Cea mai influentă publicație din lume” nu oferă cititorului decât articole anonime. Asta da clasă și originalitate britanică!
Cititorul avid, care urmărește toate aceste publicații de încredere, indiferent de tendința lor politică, doar pentru calitatea stilului jurnalistic, va savura cu atât mai mult ciocnirile dintre aceste publicații, ca atunci când (în noiembrie 2019), «Le Monde Diplomatique» (stânga franceză) a publicat un întreg dosar foarte răutăcios împotriva săptămânalul The Economist, fondat în 1843 la Londra, pentru că a urmărit și aprobat ascensiunea (și apoi a deplâns decăderea) imperiului britanic.
„A fost avocatul editorial al tuturor operațiunilor militare occidentale”, scrie Le Monde Diplo despre The Economist, „după ce aprobase cuceririle coloniale cele mai sângeroase ale Angliei.”
Până și numele publicațiilor, The Economist și Le Monde Diplomatique, sunt simbolice pentru două atitudini și abordări opuse. Pentru The Economist, vectorul civilizației a fost și a rămas liberul-schimb, în orice situație, susținut pe un ton de dogmă religioasă. Dintotdeauna, ideologia revistei liberale britanice a fost că săracii sunt singuri responsabili de sărăcia lor, în vreme ce Le Monde Diplomatique, prins în permanenta luptă dusă de stânga franceză cu neoliberalismul anglo-saxon, promovează de pildă cărțile econoclastului Thomas Piketty.
Le Monde Diplo a scris astfel cu reproș că după fondare, în sec. XIX, The Economist a sprijinit războiul opiului, dus de Anglia împotriva Imperiului Chinei, și a aprobat frenetic sălbatica reprimare a “revoltei spahiilor” (Sepoyes sau Cipayes) din India Britanică. Nici nu e de mirare, scrie Le Monde Diplo, că fondatorul revistei, James Wilson, a devenit financial member of the Council of India (echivalentul ministrului de finanțe al posesiunilor indiene ale Coroanei britanice). Din jurnalist – sălbatic culegător de taxe cu japca.
Este genul de înfruntări intelectuale cum am dori să vedem mai des.
«Currier International» acum (pitit în poză lângă pahar) este un alt săptămânal extrem de util, pentru că apare în fiecare joi conținând cele mai importante și influente articole din întreaga presă mondială (cam cum era Revista Presei pe care o făceam eu zilnic pentru Europa Liberă), articole strânse pe teme în săptămâna scursă și la care nu ai avea altfel niciodată acces, articole traduse din chineză, arabă, rusă, maghiară, swahili sau hindi-urdu…
Am lăsat la urmă publicația asta utilă pentru că am totuși oarecari rezerve personale privind calitatea unor traduceri. Acum ceva ani mi-a fost tradus din română, în «Courrier» un articol în care explicam cât de nefirească a fost “monstruoasa coaliție dintre “socialiștii lui Dragnea și liberalii lui Antonescu”… ca să descopăr cu oroare că biata traducătoare româncă dăduse termenului românesc de “liberal” (în sensul european de adept al ideilor dreptei moderate și al pieței libere, cum s-ar dori cei din PNL) îi dăduse sensul american de “stângist” (“Liberals”, cum scrâșnește Trump când se gândește la alde Chomsky sau Bernie Sanders), așa că traducerea în franceză a textului meu spunea ceva fără sens: că socialiștii lui Dragnea făcuseră o alianță împotriva firii cu “stângiștii lui Antonescu”. Pas de-a mai pricepe ce-a vrut autorul.
Să mai spunem că cei de la «Charlie Hebdo» sunt excelenți și în tot ceea ce privește reportajele, realizate foarte serios, deseori prin locuri ciudate, chit că le ilustrează cu caricaturi: eu colaborez cu ei, ba chiar mai și scriu în «Charlie Hebdo» (vis din copilărie împlinit) și pun aici mai jos special în primele comentarii reportajele realizate la Tanacu, pe urmele părintelui fatal-exorcist de la mănăstirea de acolo, pe care l-am și întâlnit; pun ambele variante: reportajul scris de mine, dar și cel apărut în «Charlie», scris de Antonio Fischetti care m-a însoțit, dorind special să-l întâlnească pe călugărul exorcist. (Fischetti este jurnalistul de la Charlie H. care, scriind cronica filmului meu «Cabală la Kabul» a găsit cea mai frumoasă formulă: “Iată în sfârșit un film în care afganii ne fac să râdem!”)
Tot așa, am pus într-un insert din imaginea principală cu ziarele poza volumului (epuizat) prin care Charlie și-a sărbătorit 50 de ani de existență și apariție neîntreruptă, volum în care e preluat si un text de-al meu, «Je ne suis pas Charlie Halep», cel în care analizam reacțiile isterice din România în urma publicării caricaturii cu Simona Halep (pentru cei care nu știu, citiți articolul complet în comentarii. Mai găsiți acolo și articolul meu, în română și franceză, despre prima vizită a lui Trump la NATO).
ȘI, în sfârșit, în dreapta jos, coperta superbului număr din «The Economist» (articole nesemnate, să nu uităm, de cei care lucrează acolo cu devoțiune jurnalistică, număr dedicat ascensiunii ideologiei “Make China Great Again”… ceea ce francezul Alain Peyrefitte ghicise încă din 1973 în cartea sa: «Quand la Chine s’éveillera… le monde tremblera» (Când China se va trezi… universul o să tremure).
De obicei rezervat și neo-liberal, The Economist face chiar și un minunat joc de cuvinte, “Liberation Day”, ziua declarării unui război economic întregii planete: “Ruination Day”
Atât de bine se trezește China acum și atât de propice îi este haosul politic mondial actual, încât curând Pekinul o să facă și economii, nemaitrebuind să plătească unor trândavi și grotești adoratori ai răposatului Deng Xiaoping și ai cumplitului masacru din piața Tienanmen, precum mizerabilul salahor al scrisului neîngrijit Adi Schiop, care dacă s-ar fi aflat în primul tanc al coloanei nu făcea atâtea nazuri ca să-l ocolească pe enervantul om cu plasa de cumpărături.
Este oare presa majoritar «de stânga»?
Hazardul face că tot Le Canard, care este de tendință neo-liberală de centru-dreapta, a oferit odată o analiză detaliată a întregii prese franceze, pornind de la obsesia conservatoare care e aceea că întreaga presă mondială (și implicit, sau mai ales, cea din Franța) ar fi dominată de o ideologie stângistă.
Cum o scrie Le Canard, în Franța, cotidianul Le Monde, care reprezintă centrul perfect și jurnalismul cel mai neutru, este considerat “de stânga” de către oamenii de dreapta și “de dreapta” de către militanții stângiști.
Aflăm astfel că Le Monde vinde 424.000 de exemplare pe zi. Le Figaro, cotidianul care este limpede de dreapta, ziarul dreptei catolice bine-cugetătoare, vinde 339.000 de exemplare pe zi. Dar Libération, autenticul cotidian al stângii intelectuale pariziene, nu reușește sa vândă decât 83.000 de exemplare pe zi.
Unde ar fi atunci dominarea presei de către ideologia de stânga? când Le Figaro vinde de patru ori mai mult decât Libération, iar cel mai privit canal de televiziune este TF1, al gigantului cimentului și telecomunicațiilor Bouygues, greu de bănuit de cripto-bolșevism și care ocupă 50% din piață, altfel zis e o televiziune privită zilnic de jumătate din francezi. Orizontul presei franceze nu pare astfel câtuși de puțin roșu.
Ce este presa în realitate, văzută ca surogat social
Cum o spune economista și feminista (și accesoriu soția econoclastului Thomas Piketty) Julia Cagé:
„Odată cu Internetul – și criza economică din 2008 – consecințele concurenței din presă asupra pieței publicității n-au încetat să se agraveze, cu atât mai mult cu cât majoritatea presei a crezut că publicitatea va reveni, ignorând faptul că în procente din PIB scăderea veniturilor din publicitate în presă începuse încă de la sfârșitul anilor 1950. Neînțelegerea în fața a ceea ce se petrecea în realitate a fost însoțită de eroarea istorică, al cărei preț e plătit azi, de a pune online conținutul ziarelor în mod gratuit. Pariind pe faptul că publicitatea va fi suficientă pentru a monetiza asta. Dar pariul s-a dovedit dublu eronat. Pe de o parte, a dus la devalorizarea informației: cum să-i mai faci pe cetățeni să priceapă că informația pe care o consumă are un preț chiar dacă le-o oferi gratis?”
Gratuitatea informației
Continuă însă să existe ziare care funcționează și pe hârtie, dar care încă oferă întregul conținut în mod gratuit. Un asemenea ziar este The Guardian, în Marea Britanie.
Pentru a rezuma, așadar, Internetul nu pare gata să înlăture definitiv ziarele tradiționale. Asta – în ciuda faptului că până și cineva ca Donald Trump și-a lansat propria sa rețea socială, pe Internet, botezată “Truth Social”. V-am dat aici linkul spre profilul meu de pe rețeaua Truth a lui Trump, chiar dacă, deși am început-o ca pe un experiment, încă n-am followers și comentarii, mai ales că acolo va trebui să postez doar în engleză.
Cum se vede, viitorul presei rămâne complex, însă este limpede că cea pe hârtie nu se pregătește deloc să dispară. Site-ul
