Columna lui Traian: sacrificiu de animale pentru armata romană în campanie. Un început de decriptare a columnei lui Traian, imagine cu imagine, iar nu doar cele câteva glorioase pretinse instantanee care ne sunt arătate întotdeauna, alese grijuliu…
Am mai arătat această imagine din “banda desenată” de propagandă imperială care este columna lui Traian. Am făcut-o atunci pentru a arăta improbabilitatea totală ca verbul “a vătăma” (din latinescul “victimare” = a sacrifica, a transforma în victimă) să fi rămas identic din Maramureș până la aromâna din centrul Greciei, unde “eu vàtãm” are chiar un sens mai arhaic, pentru că în aromână, spre deosebire de română unde “vatăm” înseamnă doar “a răni”, în aromână poate însemna și “a ucide”, a transforma în victimă, “victimare” = “a vătăma”.
De asemenea, meglenita are <vătămari> = a vătăma, dar cu sensul mai restrâns de a bate, a lovi, a pedepsi, fără a implica neapărat o rană. La fel, în meglenită, “vătămătură” este o bătaie primită.
Din perspectiva sensului inițial, așadar, româna (unde vătămarea e practic sinonim cu a răni); meglenita (“vătămari” = a bate, a rupe în bătaie, a răni) și aromâna (eu vàtãm” = eu ucid), aceasta din urmă, aromâna, păstrează sensul cel mai arhaic.
Un exemplu paralel este franțuzescul livresc “immoler” sau, reflexiv, “s’immoler” a (se) ucide, a (se) sacrifica, a se imola, ritualic sau solemn, care, deși credința populară este că ar implica moartea prin foc, vine de fapt de la “mola”, un soi de făină sărată (“mola salsa”) care se presăra pe capul victimei sacrificate (vătămate) > immolare.
Cum spuneam: din perspectiva teoriei “continuității”: care era probabilitatea ca în româna din Maramureș și în cea din Balcani (aromână și meglenită) același termen latinesc reconstituit: *victimare, “a ucide într-un sacrificiu”, a transforma în victimă, să producă verbul “a vătăma”? O probabilitate spre zero, desigur, în trei puncte geografice atât de îndepărtate, termenul fiind de altfel inexistent în celelalte limbi romanice.
Noutatea: potlatch, distrugeri ritualice, sau cum se ajunge prin latina balcanică la românescul “daună”, “a dăuna” și albanezul “dëm”
Dar un alt termen latinesc ce are de-a face cu sacrificiul colectiv se întâlnește doar în Balcani: “damnum” (de unde > “damnare”, cf. Benveniste în bibliografie)!…
“Damnum” este în latina veche corespondentul a ceea ce a fost numit în antropologie “potlatch”. Așa se numește acel concept fundamental în antropologie, care dă peste cap toate teoriile capitalismului vechi și nou. Potlatch este distrugerea ritualică a bogățiilor.
Distrugerea ostentativă a ceea ce posezi, până la a rămâne fără nimic, un sacrificiu pentru prestigiu. Termenul vine din limba indienilor kwakiutl, studiați pentru prima oară de Franz Boas prin anii 1880. Asta a influențat masiv opera lui Marcel Mauss și pe ce a a lui Georges Bataille. Primul a scris l’Essai sur le Don, iar ce de-al doilea La Part Maudite.
Essai sur le Don (cum? dacă nu cumva e scris de Șolohov? Nu.) prezintă funcționarea societăților arhaice bazate pe dar și risipă. Prin potlatch se înțelege cheltuiala nemăsurată (cheltuială fiind un termen de fapt nepotrivit, pentru că banii nu sunt în general inventați în acele societăți), consumul excesiv, sacrificiul colectiv a ceea ce posezi, pentru a impresiona și a dobândi prestigiu.
De aceea în latină “damnum” (cf. Benveniste, mai jos, în bibliografie) a căpătat și sensul de “pierdere”, daună. In potlatch, așa cum vedem de-a lungul nenumăratelor cazuri atestate și descrise de Marcel Mauss, cutare șef indian se ruinează invitând la o masă monstruoasă tot tribul, ba chiar și triburile vecine, si ospătându-i într-un mod atât de grandios, încât in final omul nu mai posedă nimic. Da, dar capătă prestigiul necesar pentru a deveni șef și mai mare, sau îi rămâne numele in epopei, in vreme ce toți ceilalți se simt obligați să dea la rândul lor mese și mai înfiorătoare.
Intreaga economie a acestor societăți e construită în jurul cheltuielii nemăsurate și fără limită. Acumularea — temporară prin definiție — e destinată doar consumului ritualic sau distrugerii ostentative. Mulțumirea vine din pierdere, damnum, daună.
Mai târziu, de la damnum au apărut sensurile moderne, preluate în limbile occidentale la Renaștere, cum ar fi cel de “con-damnare”, a osândi pe cineva… inițial doar la o plată, o amendă, o daună. Tot de la același latinesc “damnum” au evoluat franțuzescul “dommage”, iar de la acesta englezescul “damage”.
În Balcani însă “damnum” a dat în română daună (pl. – daune) și în albaneză dëm (pl. – dëme). Este revelator că “dauna” (dëm), în sensul de “pierdere cauzată” (la origine din pricina unui sacrificiu, dorit sau impus ca penalitate juridică), este total absent din aromână, fiind prezent și funcțional doar în română și albaneză.
Termeni ca “victimare” și “damnum”, ducând la “vătămare” și “daună” (dëm), sunt atât de particulari, de tehnici la origine, încât e limpede că s-au ivit/păstrat într-o arie compactă și coerentă cultural: Balcanii, unde latinitatea a avut la dispoziție multe secole pentru a se consolida și a evolua aparte de restul lumii romanice. Undeva, în centrul Balcanilor, s-a păstrat vreme de secole o tradiție arhaică a sacrificiului latin, cu un întreg vocabular tehnic, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla uniform pe o arie ce acoperă teritoriul atât de fragmentat și lipsit de căi de comunicare, ce merge abrupt, tăiat de Dunăre și Carpați, din Grecia până în Maramureș, cu câmpia expusă a Bărăganului și platourile Moldovei, atât de accesibile nomazilor vorbitori de alte limbi. Încă o dovadă că româna este rezultatul latinității sud-dunărene și că aparenta sa uniformitate din timpuri istorice se datorează unei migrații relativ recente spre nord, după coborârea slavilor în Balcani.
————————————————————
f. Benveniste, Emile, Le vocabulaire des institutions indo-européennes, Vol, II. Pouvoir, droit, religion, pp. 226-229, Paris, Minuit, 1969 (ed. nouă 1993).