Rusescul luna (astrul, nu perioada de timp) oferă un exemplu instructiv de etimologie acceptată de peste un secol de toți lingviștii dar care are toate șansele să fie falsă.

Luna e dat ca un termen slavon vechi, identic ca sens si morfologie cu latinescul luna. Nimic nu pare mai firesc, ambele, rusa și latina, fiind limbi indo-europene și prezentănd un foarte mare fond lexical comun

Luna e prezentă in textele vechi slavone, care, cum se știe, reprezintă slavona balcanică veche (bulgara veche, deși mai precis ar fi să se spună macedoneana veche, sfinții Chiril și Metodiu venind din zona Salonicului și a Ohridei). Toate traducerile vechi ale Bibliei în slavona de biserică conțin luna (luna i dzvѣzdy, luna și stelele, in Ps. 8:3).

Astăzi luna a ieșit din uz în limbile balcanice, sau în cehă, ceea ce este o dovadă indirectă că în vechea limbă luna era un termen de împrumut, livresc. In afară de rusă, a supraviețuit curent doar în bulgară și slovenă, aceasta din urmă fiind o limbă extrem de conservatoare. Peste tot, slavonul mesec și-a reluat locul pentru a desemna, așa cum o făcuse întotdeauna, astrul nocturn.

Luna nu poate însă fi un slavonism, in ciuda autorității dicționarelor, și trebuie să fi fost împrumutat în slavona de biserică (bulgara veche) din lexicul latinității balcanice din motive fonologice foarte simple:

In latină termenul luna e deja erodat, fiind păstrat în forma sa completă doar în dialectul din Praeneste, unde o oglindă de tip etrusc ne-o arată pe zeița lunii purtând numele de Losna. Termenul provine din aceeași rădăcină indo-europeană din care avem armeanul lusin (=luna), iar in prusiană, limbă baltică astăzi dispărută, s-a păstrat in texte lauxnos = stelele, luminătorii nopții.

Latinul vechi losna (lună), armeanul lusin (lună) și prusianul lauxnos (stele la acuzativ) sînt in mod evidente înrudite și provin de la o formă reconstituită *louks-na, de la binecunoscuta rădăcină *louk-, prezentă în toate limbile indo-europene, ba chiar și in latină în lux, lucem, sau lucus (luminiș în pădure).

Asta ne arată că și forma din Praeneste, losna, era deja erodată și că forma inițială a trebuit să fie *locsna, cum ne-o arată prusianul lauxnos (=stele).

Până aici, tot ce spun concordă cu cele găsite in dicționare.

Faptul că *locsna sau *losna a dat luna in latină e imediat explicabil prin tendința latinei de a elimina -s- din grupuri consonantice. Așa se explică de ce *nisdus (=cuib) a dat nidus (de comparat cu germanicul (și englezescul) nest, sau slavonul gnezdo – în aceste limbi, slavonă și germanică, -s- rămâne in grupuri consonantice. La fel, de la rădăcina *pisd- , de unde avem slavonul pizda, latina are ped-ere, a trage vînturi, -s- dispărând din pronunție. (cf. despre pizdă link mai jos)

Exemplele pot continua la nesfârșit, tendința continuand în limbile romane moderne. De aici francezul école ( < eschola), sau, in spaniola din Chile, unde -s- cade în toate grupurile, pecao ( < pescado, pește), sau Etaos Unios (Estados Unidos).

Atât *loucsna, cât și losna (forma atestata la Praeneste) nu puteau așadar da în latina din Roma decât *lona, devenit în latina clasică lūna, cu ū lung cauzat de dispariția lui -s-.

In slavă, insă, in toate limbile slave, fără excepție, acel termen ar fi trebuit să fie *losna, sau *lohna, iar in niciun caz *luna !… Cum o arata exemplele date: gnezdo (lat. nidus), pizda (lat. pedo-pedere), sau indiferent ce alt termen din vocabularul de baza, precum zvezda (stea), vedem că -s- (uneori intărit în -z-) rămâne în slavă, sau deseori se spirantizează in -h-. Orice altă formă ar fi fost de așteptat, de la *lohna și *luhna, până la *loșna sau chiar și *lujna, dar în niciun caz luna, care nu corespunde spiritului limbilor slave.

Concluzia nu poate fi decât una singură: etimologia (inexplicabilă de altfel) din dicționare, preluată mecanic de un secol incoace, e falsă, iar luna e pur și simplu un împrumut din latina balcanică. Rusa e profund impregnată de termeni și turnuri din slavona balcanică, iar luna e un termen care a migrat, prin activitatea misionară a slavilor din sud și prin textele sfinte, toate scrise în slavonă balcanică. Ulterior, termenul -nefiresc- a fost reînlocuit prin naturalul mesec in toate limbile, cu excepția rusei, bulgarei și slovenei. E probabil de altfel că mesec continuase să fie folosit de populațiile slave chiar și atunci când textele sfinte, pe care încă le mai înțelegeau, le spuneau la biserică luna.

Acea latină balcanică de unde au luat slavii luna era, desigur, cea din care avea să iasă româna.

—

Cf. și: