Pentru urechea neantrenată, limbile semitice, în special ebraica și araba, au aceeași rădăcină pentru ”viu, viață, a trăi“ (Viul find, pentru misticii sufi, ca și pentru kabaliști, unul din numele și atributele de taină ale lui Dumnezeu) — și pentru pronumele personal feminin: ea… In ambele cazuri, rădăcina ar suna /hiii/… Cu alte cuvinte (sau sunete): Dumnezeu este o femeie (și una care suflă șerpește, pe deasupra)!…

Fonologii știu însă că e doar o impresie acustică superficială, pentru că sunetul [h] pe care îl auzim în ambele cazuri nu este același (deși în ebraică ele s-au confundat). 

In arabă, numele lui Dumnezeu Viul, Hayy, e scris  حئ , pe când pronumele feminin ea primește alt h-: هئ.

La fel în ebraică: חיה pentru verbul (și numele secret al lui Dumnezeu) ”a trăi“; dar pronumele feminin ea este: היא.

Aproape același sunet, dar litere diferite. Dumnezeu n-a vrut să fie luat drept femeie, așa încât atunci când vorbim despre El, Viul, H din numele Lui este o ”fricativă faringală surdă“, în vreme ce în pronumele feminin avem o ”fricativă glotală surdă“…

H-ul faringal din numele lui Dumnezeu este ca H-ul viril și cabrat din ”hrană“, de pildă, sau ”hrean“, în vreme ce H-ul glottal al femeii e ca pufăitul rotunjit și moale care se aude când suflăm ca să ne încălzim mâinile iarna, sau când stingem o lumânare.

Asta e singura diferență între Dumnezeu și femeie: o modulare a respirației. Dacă ne gândim bine, doar o femeie putea să inventeze asemenea subtile nuanțe gâfâite. 

—