.
1) “Deci la început Dumnezeu a fãcut cerul si pământul.
.
Deci pământul era netocmit și gol și deci întuneric era deasupra adâncului.“
(deci: Facerea, I, 1-2)
Măi neam românesc, mãi, de ce-ți începi fiecare a doua frază prin “deci“, căci ti-ai făcut Dumnezeul deciuitor, în loc de legiuitor…
2) (Dialog, în Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, intre narator si tânta voluptoasa):
“Si-a asezat putin o perina sub ea, intoarsa spre mine, cu mijlocul sucit, accentuand o dunga de carne plina, oblica peste coaste, in dreptul coatelor, caci siretul camasutei ii lunecase de pe umar pana jos, pe brat.
- Un tip pe care nu-l cunosti. Era putin cam haloimãs, dar era simpatic.
Surade strâmb. Eu:
- Ce e haloimãs?
- Nu stii, serios?
- Nu stiu. Spune-mi!
- Nu stiu cum sa-ti spun… Se zice de cineva care e asaaa… (Si, gandindu-se, cu buza scurta): Cum sa-ti zic? (Si hotarat): “Haloimãs, na! asaaa, cu figuri.“
In afară de deci, care începe fiecare a doua frază, mai remarc că românii nu prea mai stiu multe cuvinte…
Am avut aceasta cutremuratoare revelatie trecind zilele astea prin niste articole din presa nationala, atit cea tiparita, cit si pe internet… si am ramas inmarmurit, dindu-mi seama ca de multe ori nici nu intelegeam sensul unor formule lemnoase pe care degetele necugetatoare ale ziaristilor le batusera acolo in speranta ca vor acoperi un gînd caznit… Romanii nu mai stiu cuvinte, si atunci vorbesc si scriu in expresii si golãnisme gata facute, caramidute golite de sens si intersanjabile…
Vezi titluri în presã precum: “Legea invatamantului: Bãse o dã cotitã” !… Hai sa trecem peste “Bãse”, care prin repetare si-a pierdut nuanta de zeflemea, dar daca autorul ar fi de fata, in genunchi de preferinta, ti-ar veni sa-l bati cu salbaticie, pocnindu-l cu claviatura peste gura si racnindu-i: “Ce-ai vrut sa spui, tîmpitule, cã “o dã cotitã”? Ai vrut sa spui cã amînã?… Cã tergiverseaza? Ca ezitã?… “De ce zici mã: “o dã cotitã”?… De ce? De ce?… si sa-i infunzi mausul in cel mai apropiat orificiu, cãznindu-l pîna reuseste sa spuna ce voia, in cuvinte cu sens… nu cu haloimãs…
Nici macar cînd insultã nu pot fi originali, ocara politica cea mai folosita fiind neimaginativul si mortul “pupincurist”… iar cei care simt totusi ca e aici o problema, nu reusesc sa o faca decît in mod amorf, pentru ca… nu mai stiu destule cuvinte…
O tanti se plangea deunazi intr-un bilet de opinie cu sintaxa sovaielnica de “ciumpalacizarea culturii române”… De ce vorbesti asa, tanti? Nu stii sa-ti formulezi indignarea in vorbe cu înteles? “Ciumpalacizare”?!… Pe urma va prefaceti ca va bateti joc de “cocalari”… Macar aia nu au pretentia ca stiu sa scrie…
Naşpa, bãi, cultura lu WTF…
—————-
