Drobul nostru e făcut de toți balcanicii, ba chiar e identic cu o variantă a mâncării naționale a scoțienilor: haggis.
Acel haggis, rege peste tobe, cârnați și caltaboși căruia poetul național al Scoției, Robert Burns, i-a dedicat un imn, Address to a haggis, ce începe așa:
— Frumoasă îți e fața, tu drob al pofticioșilor
Stăpân care ne vii din rasa caltaboșilor!
Peste cârnățărie tu suveran domnești
Iar pe bojoci și foale și tot ce umple mațul,
Senin, de prețuire tu demn te dovedești
Cam cât de lung mi-e brațul.
— Fair fa’ your honest, sonsie face,
Great chieftain o’ the puddin’-race!
Aboon them a’ ye tak yer place,
Painch, tripe, or thairm:
Weel are ye wordy o’ a grace
As lang’s my airm.
În privința delicateselor în care intră măruntaie, nu pot însă să nu menționez franțuzeasca andouillette, un cârnat făcut din mațe și bucăți de intestin de vită și porc.
Fript pe grătar, andouillette miroase ca toaleta de la gara din Mizil. E întânit deja la Rabelais (les andouilles). Cel mai apropiat echivalent ar fi tot haggis la scoțieni, dar la români mai degrabă caltaboșul, cu precizarea că un caltaboș față de andouillette e ca o săgeată boantă față de bomba atomică.
În Franța, Remus Cernea ar fi ghilotinat expeditiv, fără proces. Mațele lui sunt oricum fără valoare.
Ah, iar despre prapurii în care trebuie obligatoriu să stea drobul, membrana aceea, pielița din burta mielului care învăluie stomacul și intestinele, peritoneul, am mai scris aici:
Prapuri, măruntaie si gândire
https://cabalinkabul.wordpress.com/2016/04/30/prapuri-maruntaie-si-gandire/
