Ceea ce ştim despre evoluţia limbii şi a societăţii româneşti in trecut nu ne ajută cîtuşi de puţin să înţelegem saltul semantic de la latinescul conventum, acord, conventie, adunare, la românescul cuvînt. Un mare lingvist, cum a fost Rosetti, a preferat să nu se ocupe deloc de cuvînt în monumentala sa Istorie a limbii române (1968), mai degrabă decît să umple un gol oferind cine ştie ce explicaţii şubrede.
Dar, totul se limpezeşte pornind din albaneză: latinescul conventum a devenit în albaneză kuvënd, pl. kuvënde, aidoma, în româna veche, lui cuvent-cuvente (în aromână: cuvéndã). Kuvënd desemnează o foarte importantă institiţie albaneză, care a funcţionat din noaptea timpurilor pînă în epoca modernă.
“Pentru lucruri importante, cum e mersul la război împotriva altui clan, se ţinea o adunare generală a bătrînilor clanului; este ceea ce se numea kuvënd (din latinescul conventum).”(Malcolm, Noel. Kosovo. A Short History. London: Papermac, 1998, p. 17)
De aici, de la sensul de “adunare”, s-a trecut la cel de “discuţie în comun”, “dezbatere”, şi, în cele din urmă, “vorbă”, “cuvînt”. Termenul şi-a păstrat cele două sensuri pînă după venirea în Balcani a slavilor, care i-au preluat întregul complex semantic. Vedem asta din faptul că termenul slavon sobor, adunare, a evoluat în Balcani în sensul de “cuvînt”, “vorbă”. (Cf. rus. sobor, sîrbo-croată sabor, dar macedoneană zbor, “cuvînt”, “discurs”, “adunare”, zboruva, “a vorbi”. Este limpede că macedoneana l-a transformat pe sobor, adunare, în zbor, cuvînt, sub influenţa kuvënd-cuvîntului albano-(a)român. Printr-un alt soi de feed-back cultural, aromâna, care poseda deja cuvéndã, a împrumutat şi zbor de la macedoneni, creînd, pe deasupra, verbul zburãscu, “vorbesc”, “a vorbi”, după modelul macedoneanului zboruvam.
Româna nord-dunăreană are la rîndul său a sporovăi, prezentat în dicţionare ca avînd o etimologie necunoscută. (DEX-ul propune, fără convingere, “probabil contaminare între a spori şi a ciorovăi” (sic!). A sporovăi nu e în realitate altceva decît macedoneanul zboruva, “a vorbi”. Mai mult, derivaţiile din kuvënd/cuvînt sînt paralele în română şi în albaneză: kuvendój=a cuvînta, kuvendár=cuvîntător.
Înainte de a fi un exemplu de latinitate şi de “miracol românesc”, cuvînt nu este de fapt decît o dovadă suplimentară dintr-o lungă serie de dovezi ale convieţuirii strînse a românilor în acelaşi spaţiu cu albanezii şi slavii macedoneni din sudul peninsulei balcanice.
————-
