Pentru flamanzi, limba a avut dintotdeauna o dimensiune ontologică și politică, iar nu liantul social al grupurilor umane, sau o prelungire afectivă. Zisul Goropius Becanus (Jan Gerartsen van Gorp) din Antwerpen e probabil primul protocronist atestat. In hilara sa Hortus Linguarum (pe la 1560) el încearcă să dovedească că dialectul flamand din Antwerpen este limba primordială, vorbită de îngeri și de Adam și Eva și că toate limbile se trag din ea (dacopații noștri vor avea argumente adverse).
.
Limba egiptenilor, spune el, cea reprezentată prin hieroglife, nu era altceva decât flamanda din Brabant.
.
Belgia a devenit ulterior țara suprarealismului, desigur, dar chiar și în Belgia se ating uneori extreme exuberante în chestiunile lingvistice, pînă și astăzi. Să luăm tîrgul flamand Menen (Menin in franceza), pe granița Belgiei cu Franța și care își împarte strada principala cu Halluin, de partea cealaltă a frontierei de multă vreme inexistente. Primăria din partea flamandă a orășelului, deci în Belgia, a decis să le impună funcționarilor comunali – cu toții flamanzi, desigur – să evite total să mai răspundă în franceză întrebărilor francezilor sau francofonilor care se prezintă la ghișee.
.
Din 32.000 locuitori, cîți are târgul, 2.000 sint francezi sau belgieni francofoni.
.
Sigur, politica lingvistică flamandă e cunoscută de decenii ca fiind cea mai restrictivă din Europa. Flandra nu recunoaște minoritatea francofonă, folosirea limbii franceze este de altfel pur și simplu interzisă în Flandra, iar din acest motiv Belgia nu a semnat Carta Europeana a Limbilor Regionale si Minoritare a Consiliului Europei; recent, Consiliul Europei chiar a anchetat in Belgia, tara care adaposteste principalele institutii europene, dar in care minoritatea francofona din Flandra intampina probleme juridice si administrative in folosirea limbii franceze.
.
Extrema, însă, a fost atinsă în tîrgul Menen, de pe granița cu Franța, cel care își împarte strada mare cu un sat francez. Acolo, așadar, franceza a fost nu doar total interzisă în contactele administrației comunale cu populația și cu turiștii (deși toată lumea vorbește franceza, măcar ca limbă învățată la școală), dar functionarilor li se impune de acum inainte sa raspunda, in cazul in care cineva li se adreseaza in franceza, doar in trei feluri: prin tăcere, prin pictograme (desene), sau prin gesturi.
.
Cf. pe Europa Liberă :
Naționalismul absurd: Flandra impune limbajul semnelor
.
Ce nu pricepe primăria din Menen, însă, impunînd funcționarilor limbajul semnelor în contact cu vecinii francezi, mai degrabă decât să scoată un “oui” este că limbajul semnelor e diferit de la o cultură lingvistică la alta. Surzii au alt cod gestual in Franța și în Belgia. La fel, chiar și codurile gestuale ale vorbitorilor diferă de la o cultură la alta, cum am mai scris în :
.
.
Despre lingvistica corporală, cea nepredată în școli…
.
Se pare, asadar, ca dupa incurcarea limbilor, cînd cu Turnul Babel, Dumnezeu ne-a mai amestecat si miscarile mainilor, cefei si ale umerilor… ca sa ne oprim doar la madularele vizibile… Gramatica gesturilor ar trebui predata la orele de limbi straine in egala masura cu flexiunea verbelor. La urma urmei, in italiana „vaffanculo” este impronuntabil daca corpul ramane rigid si nu se face gestul acela graitor cu mana dreapta.
.
——
