In ziua aceea, la Kabul, la terasa restaurantului unde așteptam pe cineva, chelnerul –un oarecare Mahmud– a vrut să-mi aducă spre încercare ceva din invențiile lor culinare îndoielnice.
Când i-am spus că nu doresc să gust, mi-a zis : — Ah, nu vă e foame.
.
Am vrut să-i spun că deși mi-era foame, nu voiam să-mi stric pofta. Așteptam să mănânc cu cineva drag. Brusc mi-am dat seama că nu aveam cum să zic poftă în persană… și nici în paștună sau arabă… există limbi care pur și simplu nu disociază foamea de poftă.
.
Am încercat să-i spun lui Mahmud că îmi este de fapt foame, dar că nu îmi e poftă de aia și de aia, însă nu am reușit…
.
Limba lor nu cunoaște nuanțele astea. Am început atunci să-mi fac o listă : ironie, de pildă… Nu poți spune ironie, și nici sarcasm, ci doar batjocură, insultă, sau să rîzi de cineva, însă nu ironie sau sarcasm.
.
Exotic nu există, ca termen subtil și literar, în niciuna din aceste limbi (pace Edward Said). Poți spune doar străin, sau necunoscut, dar nu există nuanța fantască și onirică de exotic.
.
Intreg vocabularul eterat al filosofiei moderne, de la hyletic la imanent și transcendent e de netradus, sau poate fi redat doar greoi, prin perifraze.
.
Nu e de mirare că poezia persană e așa de frustă, în ciuda legendei romantice, și că textele lor lor sînt dezesperant de repetitive, atît în filosofie, cât și în poezie, după cum m-am mai căznit să arăt :
.
Roasted-hearted melody : The Sufi poets’ obssession with kebab…
și
Baburleaks at the court of the Grand Mughal (the crude language of real diplomacy)…
—-
