O nuvelă a egipteanului Naghib Mahfuz ne aduce o cheie neașteptată de interpretare pentru Hagi Tudose a lui Delavrancea… Sfântul văzut ca un zgârcit odios.
.
Naghib Mahfuz, premiul Nobel de literatură, un Borges egiptean (a și murit orb, ca Borges) și pe care islamiștii au căutat să îl asasineze, ca pe Rushdie, are, în volumul Istoria mahalalei noastre, o povestioară intitulată S-a născut un sfânt (Waldat waliya), in care personajul e un cămătar odios care e de fapt un sfânt: Abu al-Makarem (Tatăl Binefacerilor, poreclă dată în derîdere, desigur).
![Image]()
.
Acum, dacă islamul mainstream, cel sunnit, majoritar pe planetă, nu cunoaște noțiunea de sfințenie (altfel zis de umani care și-au depășit condiția și care devin intercesori între simplii muritori și divinitate), islamul șiit, precum și cel de tip sufi —dervișismul— cunosc o exuberanță de sfinți și o noțiune a sfințeniei care se aseamănă, inclusiv în manifestările ei practice, cu cea din creștinismul ortodox sau catolic.
.
Precum în creștinismul ortodox, în islamul de tip sufi un șef de confrerie de derviși, sau un marabou, un vindecător ajunge să fie considerat un sfânt încă în viață.
.
Vocabularul clasificator și noțional al sfințeniei e mult mai stufos în islam decât la creștini. Musulmanii au, în islamul de tip sufi, diferite grade de sfințenie. De la Ibn Arabi încoace știm că sfinții - walī ولي, plural ʾawliyāʾ’ أولياء… sînt apropiații lui Dumnezeu… dar la fel sînt și profeții : nabi… In clasificarea musulmană, orice nabi (profet) e automat și wali (sfânt), in vreme ce un wali (sfânt) nu e neapărat și profet (nabi). Isus e ambele, de aceea e unul din cei mai mari sfinți și profeți ai islamului. imediat după Mahomed (și după Ali, la șiiți). Tot aici se inserează și acei walī allāh, pe turcește și în sufismul balcanic : evli Ullah, Iubiții Domnului, sfinții autentici.
.
Povestirea lui Naghib Mahfuz este extrem de greu de tradus, chiar dacă e într-o limbă simplă, din pricina dificultății de a reda opoziția dintre cei doi termeni cu care e caracterizat cămătarul, termeni care apar și în scena, ba chiar în fraza finală.
.
Toată lumea îl blesteamă pe Abu al-Makarem (Tatăl Binefacerilor), dar toți au nevoie de el. Intr-o noapte, cămătarul Abu al-Makarem visează că cineva îi ordonă să își ardă averea, până la ultimul bănuț.
.
Tulburat, merge la imamul din cartier (reprezentantul religiei oficiale). Imamul îl întereabă dacă vocea i-a precizat cine era.
.
— Câtuși de puțin.
.
Imamul îi sugerează să împartă averea la săraci, dar cămătarul pleacă nemulțumit.
.
Acasă arde tot. Din averea lui uriașă nu rămâne nimic. Gol pușcă, continuă să trăiască o vreme prin gunoaie, după care moare.
.
Naratorul își întreabă tatăl de ce e considerat Abu al-Makarem un sfânt, nu era mai frumos dacă împărțea săracilor?
.
Tatăl răspunde : — “Atunci ar fi fost doar un binefăcător (muhsina), iar nu un sfânt (wali).”
.
Din această perspectivă, zgârcenia, aparent patologică, a lui Hagi Tudose în nuvela lui Delavrancea, Hagi Tudose care iarna, bolnav în odaia lui neîncălzită, vrea să taie coada pisicii ca să nu stea ușa prea mult deschisă când mâța iese tacticos afară, zgârcenia lui inumană capătă o altă dimensiune… Nu s-a remarcat încă faptul că personajul e numit Hagi pentru că “s-a dus la hagialâc şi s-a întors aghios - “hagiu” – sfânt, dar mai soios de cum plecase.”
.
Dar “hagi” e termenul musulman care îi desemnează pe cei care au efectuat pelerinajul obligatoriu la Mecca, “hagialâcul“, cum bine zice Delavrancea.
.
Hagi Tudose, care lasă un milion după sordida lui moarte, nu era interesat să fie un binefăcător. El era un sfânt… Făcutul de bine este doar o consolare pentru treapta inferioară a perfecțiunii.
.
—
Despre sfinți musulmani prinpărțile noastre, cf. și :
Sfîntul derviș din Babadag…
.
si :
.
“Isarlîk” : Ion Barbu și violența sufismului rătăcitor (sau cum Călinescu nu a înțeles nimic din umorul mistic al lui Barbilian)…
—
Filed under: ISLAM, Linguistics, Paraphernalia
