Pe ulița armenească trece-o șatră țigănească…
Cum o remarca foarte judicios Iorga in Istoria românilor prin cãlãtori, “şatre se numeau corturile oştirii; şatrã, la început, n-avea nici un sens ţigãnesc; la curţile domnilor români, acela dintre dregãtori care se ingrijea de corturi se numea şãtrar.”
Iorga avea perfectã dreptate. Şatrã e de altfel un cuvînt care nici nu existã in graiurile tiganilor. Tiganii NU au acest cuvânt în limba lor și nu îl folosesc. Si e si firesc: şatrã, termen cultural migratoriu, nu e altceva decît persanul “tchador“, învelitoarea, acoperitoarea, cearşaful care pus pe nişte ţãruşi devine cort, iar pus pe o femeie devine… hainã învãluitoare de toate zilele.
Turcii l-au luat din persanã cu sensul unic de “cort” = çador, de unde a trecut in limbile slavilor din Balcani (sîrbã šator = cort). Românii l-au luat de la turci, probabil prin intermediul sîrbilor.
Şatre a fost de-a lungul intregului sec. XVII-XVIII denumirea româneasca a corturilor, de unde acel dregãtor amintit de Iorga: şãtrarul. Abia tîrziu, la o data imprecisã, a început cuvintul sa li se aplice corturilor tiganilor, ca mai apoi sa desemneze exclusiv o adunare sau clan tiganesc, fara a proveni insa din limba acestora. A spune ca “trece o şatrã” este asadar etimologic cu totul impropriu, dat fiind ca în turca si sîrbã termenul desemneaza, static, cortul instalat si fix.
Termenul este insa revelator pentru cultura reprezentata de limba de origine: persana. Intelegem din el, foarte grafic, ca o femeie nu e alceva decit un cort umblãtor. Abia cînd umblã o femeie se poate spune ca… trece o şatrã.
