Verbul “a merge” a consituit intotdeauna o enigma pentru romanisti. Din punct de vedere formal, verbul, cu intreaga sa conjugare moderna româneasca, corespunde perfect latinescului mergo, mergere… care inseamna insa “a se (s)cufunda”. Nu exista niciun dubiu aici, iar verbul latinesc si toate derivatele lui nu au avut niciodata un alt sens: de la immergo, immersio, pina la emergo si submergo, totul are de-a face cu intratul in apa. “Aves quae se in mari mergunt” scrie Cicero: “pasari care se arunca in mare”. Intreaga flexiune corespunde in toate punctele de detaliu: de la perfectul (ego) mersi, care corespunde românescului (eu) mersei, pina la participii si la supinul mersum, care corespund mersului românesc. In latina, insa, e vorba intotdeauna de o (im)mersiune.
Din punctul de vedere al mecanismului evolutiei limbilor romane, asadar, nu intra indoiala: avem de-a face cu acelasi verb… numai ca e imposibil de conciliat sensul latinesc al verbului cu cel românesc. La o adica, verbul latin mergo, mergere a mai avut si sensul figurat al unei disparitii, precum in “caelum mergens sidera“, “stelele care dispar in cer”, numai ca pista e inselatoare, pentru ca si acolo avem o imagine de disparitie in apa… stelele sint inghitite de negrul cerului, plonjeaza in eter… Nici asa nu putem ajunge la sensul banal de “a merge”…
Asta a dat nastere, in cele doua secole de lingvistica româneasca uneori cam subreda citorva din cele mai fanteziste “explicatii” culturale. Au fost lingvisti exaltati care au vazut in asta o dovada a faptului ca românii ar fi trait refugiati in munte: un calator care coboara spre vale… dispare treptat in ceata vaii, in care scufunda, din punctul de vedere al privitorului ramas pe pisc, ca si cum ar intra in apa.
Odata trecut hohotul de rîs, putem aborda problema intr-un mod elementar de simplu. Desigur, explicatia pe care o voi da aici nu constituie o dovada. E mai degraba o remarca de ordin cultural decit o “demonstratie”. Chiar si in latina, verbul care desemna locomotia, vado, insemna de fapt “a traversa o apa” !… Atit prezentul latin al verbului neregulat andare : vado, cit si grecescul βαίνω, baino, a merge, inseamna etimologic “a traversa apa prin vad“… “Vado” in latina vine de la “vadum“, vad – si la fel grecescul βαίνω, baino, care a suferit o evolutie fonetica proprie limbii grecesti ce nu are relevanta pentru discutia de fata.
“Vado” de la “vadum“, traversarea apei prin… vad (!) a fost persoana I a verbului in latina si asa a ramas pina in italiana de astazi. In româna, vado a disparut, ramanand sub forma atrofiata doar in expresia “ca mai va“, iar verbul a fost inlocuit cu cel care avea sensul imediat apropiat: mergo, mergere, tot a “intra in apa”… a trece prin vad (acesta din urma ramanand intact ca substantiv).
vado = mergo… tot o traversare prin apă, prin vad !…
————-
