Româna și franceza au înlocuit, în mod independent, latinescul basiare, a săruta, prin verbe cu transfer metaforic: embrasser și a săruta.

In celelalte limbi neo-latine, basiare a rămas: italiană baciare, cu substantivul bacio, sărut; spaniolă besar și beso; sardă (una din limbile romane cele mai arhaice) basare.

In română nu e atestat, iar în franceză baiser a deviat deja în epoca de după Renaștere spre sensul de a fute. Baiser a devenit treptat foarte vulgar, făcând ca deja la Molière să fie ambiguă fraza : Baiserai-je, mon père? care îi făcea pe toți să râdă pe atunci.

Baiser ca verb a dispărut din limba îngrijită, devenind unul din cele mai vulgare cuvinte din franceză, dar lăsând în urmă. in mod straniu, normalele baiser (substantiv) = sărut, și baisemain = sărutul mâinii. In schimb baise (= futai) e un cuvânt de o violență excepțională… exemplu că oamenii nu au putere asupra limbii și că ea e cea care ne vorbește.

Așa că franceza a înlocuit verbul baiser prin fadul embrasser (literalmente: a îmbrățișa)… Așa e paradoxul, ca limba amorului prin excelență să fie săracă în termeni amoroși și să aibă același verb pentru a săruta și a îmbrățișa, care nu se disting ca sens decât în funcție de context.

Ce a făcut însă româna? Româna are nicio urmă a lui basiare… Are “a săruta”, a cărui etimologie e limpede : toate dictionarele ne spun -corect- ca vine din latinescul “salutare“, a saluta, prin intarirea lui L in R, precum in sol > soare si caelum > cer…

… dar ce surpriza sa descoperim că și în spaniola medievala verbul saludar era pe cale urma o evolutie similara… In Cantar de Mio Cid, Cidul, dupa ce declară credinta regelui Alfonso, se ridica si…

“levos’ en pie e en la boca l’ saludo” !…