Interjecția turcească ”hay”! a intrat în mod natural și în română: — hai să mergem.
Dicționarele etimologice turcești nu îi dau lui hay, această interjecție monosilabică de îndemn, nici o origine clară, însă cine a asistat la o ceremonie colectivă, populară, a dervișilor știe că unul din strigătele de îndemn și îmbărbătare este: — Hay!… care e și unul din numele lui Dumnezeu în arabă: حي !… Hayy = Cel Viu! (de unde și hayat = viața).
حَيّ
Dincolo de asta, hay are și variante extinse în turcă, limba de origine: hay de > hayde, hade, hadi, hayda. La fel a trecut și în română, unde e indiferent dacă spui: — hai să mergem! sau: — haide să mergem!
Haida, haida! O etapă superioară, prin folosire excesivă, a fost un fel de hipercorectitudine, când vorbitorii au simțit-o ca pe un imperativ verbal de la care ar lipsi ceva, o terminație de plural când e aruncată ca îndemn mai multor persoane, sau când vorbitorul vrea să fie politicos, așa că unii turci au început să zică, mai simandicos; — hadisene, sau: haydiyin, iar românii: — haideți! când e adresat mai multor persoane.
Au simțit așadar că la plural ar lipsi terminația de la vedeți! sau prindeți!… așa că simplul și inanalizabilul hai, haide a căpătat terminație verbală de imperativ: haideți! Ba chiar, dacă e adresat doar grupului propriu, fără altcineva de față, are și forma: haidem!
Că este o tendință universală și inconștientă de uniformizare precisă gramaticală se vede și în rusă, unde imperativul simplu și natural: пойдём! [pajd’jom] (hai să mergem) a căpătat terminația de plural inutilă -те: пойдёмте! [pajd’jomt’ji]… Asta a dus la o situație unică de imperativ care are simultan terminație și de persoana I plural (пойдём) și de a II-a: пойдёмте [pajd’jomt’ji]
Așa s-a ajuns și în română la haideți de la simpla interjecție monosilabică inițială: hay!
Iată doar câteva reflecții pe vreme de carantină. Îngrijiți-vă-ți.
Mi-a pasat Alexandru Mistrețu ceea ce se numește “leapșa muzicală” și, deși fug în general de jocurile de societate, fiind vorba aici de omul care mi-a adus la Bruxelles un sac de dicționare și gramatici de japoneză de la tatăl său exilat, Marius Mistrețu, nu pot refuza o plăcere atât de inocentă.
Pentru mine; albumul-revelație, care m-a marcat estetic și de care nu mă voi sătura niciodată este hibridul și meteoricul Mingus al lui Joni Mitchell.
Poate fi ascultat aici:
Am căzut în transă de la primele acorduri, înainte de a descoperi întreaga construcție din spate și a căuta mai multe despre muzica și personalitatea lui Charles Mingus, care atunci tocmai murise și pentru care albumul este un omagiu, așa cum Mingus însuși (un compozitor și creator de jazz de excepție) o făcuse aducând un omagiu saxofonistului Lester Young (poreclit Pork Pie Hat pentru pălăria lui comică), așa că pe album o avem pe Joni Mitchell cântând pentru Mingus pe piesa lui Mingus dedicată lui Lester Young… și tot atâtea sertare de frumusețe sonoră.
Lester Young (Pork Pie Hat)
Este o bijuterie, un album perfect din toate punctele de vedere: muzical, grafic (cu toate acuarelele lui Joni Mitchell inserate între poeme), liric și conceptual. Este de fapt unul din acele albume-concept ale anilor 1970-1980 care, dincolo de tot ce conțineau, erau și obiecte frumoase în sine. Pătratul acela de carton tare, lucios, cu multe pagini somptuoase înăuntru și felurite despărțituri, totul oferind o plăcere pe care nicio cutie de CD n-a putut să o dea vreodată, ca să nu mai vorbim de muzica aplatizată astăzi în computere.
Albumul m-a fascinat atât de mult prin eleganța simplă a pieselor, încăt am mers atunci mai departe și am căutat autobiografia lui Mingus: “Beneath the Underdog”
Așa am descoperit că versurile lui Joni Mitchell din albumul ei pentru Mingus sunt luate din cartea acestuia și că de aceea cântă ea despre un underdog (care e Mingus însuși) în piesa Goodbye Pork Pie Hat.
Textul autobiografiei lui Mingus e violent, pornografic, rezumă o viață de desfrâu care în epoca noastră din ce în ce mai prudă a izolării și revenirii religiei începe să pară a ficțiune dureroasă.
Acolo am citit și despre căutările religioase ale lui Mingus, de acolo vin acele mantre cântate de Joni Mitchell: He is Three și: God must be a Boogie Man.
Cum singura prezență sonoră a lui Mingus pe disc e dată doar de niște foarte scurte fraze extrase din conversații înregistrate, așa am aflat și de ce vorbea el cu atâta naivitate despre hinduism și Vedanta Society la care pretindea că aderase.
Iar partea muzicală este absolut magică, de o eleganță și o simplitate foarte rar atinse. Chitara lui Joni Mitchell are ceva sec și înspăimântător în același timp în piesa The Wolf That Lives in Lindsey.
Apoi sunt acolo toți marii muzicieni de jazz și rock progresiv ai vremii, John McLaughlin, Jan Hammer, Stanley Clarke, Jaco Pastorius, Wayne Shorter, Herbie Hancock… toți cei care făcuseră istorie sonoră împreună cu Miles Davis, formând apoi Weather Report.
Am căutat după aceea să ascult tot, absolut tot ce există înregistrat de la Mingus, ba chiar i-am completat personalitatea prin filmul acesta halucinant, la rândul lui o bijuterie de documentar, care mi-a marcat mie stilul, atunci când am început să fac documentare precum Howling for God sau Cabală la Kabul.
Mingus: Charlie Mingus 1968 from BPows on Vimeo.
Întotdeauna am căutat să am un personaj real cum este Mingus aici, în noaptea aceea din 1968 când e dat afară din apartament și trebuie să se mute, iar echipa de turnaj stă cu el să îi definească personalitatea prin acest act existențial major care e mutatul. Un film perfect, din care am învățat enorm despre imagine și cadraj și montaj, și care însoțește un disc perfect.
Ceea ce a făcut Joni Mitchell pentru Mingus, după moartea lui, giuvaerul ăsta de disc-obiect-concept este o dovadă de amor din cele care nu se pot simula. Am vrea noi să ne aducă cineva un asemenea omagiu după ce murim, oricât de grațios am face-o.
Cum cânta tot Joni Mitchel: “I could drink a case of you and still be on my feet.”
Charles Mingus performing live at the Five Spot Cafe, NYC, 1958.
François Villon este extrem de greu de tradus, din toate motivele imaginabile. Traducătorul trebuie sa fie el însuși un poet, pentru a putea reda simplitatea înșelătoare a limbii si ritmului. Trebuie sa aibă o cunoaștere profunda a istoriei si evoluției celor doua limbi, atât franceza cât si româna. Trebuie apoi sa caute sa evite arhaizarea excesivă și, mai ales și deasupra tuturor, sa aibă umor.
Umberto Eco, în Mouse or Rat, o carte despre arta traducerii publicată direct în engleză (cf. referință în finalul textului), vorbește despre “traducere ca negociere”. El pornește de la Sfântul Ieronim, traducătorul Bibliei în latină (Vulgata) și patronul tuturor tălmacilor, care spunea că nu trebuie să traducem: verbum e verbo sed sensum de sensu, nu cuvânt cu cuvânt, ci reproducând sensul, uneori chiar prin ceea ce par a fi alte cuvinte decât cele ale originalului.
Am vrut să compar trei traducători ai lui Villon, dintre care primul e decedat: Romulus Vulpescu, Dan DănilășiCindrel Lupe. Pentru asta am luat trei poeme:
1. Ballade des dames du temps jadis
2. Ballade en vieil langage françoys
3. Ballade et oraison
Pentru primul din cele trei poeme, cel mai cunoscut al lui Villon, mai avem și alte variante. Le voi folosi aici. Este poemul cu versul repetat, devenit clișeu : Où sont les neiges d’antan?
Ballade des dames du temps jadis
Dites-moi où, n’en quel pays,
Est Flora la belle Romaine,
Archipiades, ni Thaïs,
Qui fut sa cousine germaine,
Écho parlant quand bruit on mène
Dessus rivière ou sur étang,
Qui beauté eut trop plus qu’humaine
Mais où sont les neiges d’antan?
Aici avem următoarele variante :
Romulus Vulpescu: Balada doamnelor din vremea de odinioară
Spuneți-mi, unde, în ce plai-s
frumoase Floare din râmlene,
Archipiada spun, și Thais,
ce-au fost mlădițe cosânzene?
Echo ce auie-n poiene,
de chemi la iaz au pe tăpșan,
ce-avea frumuseți nepământene?…
Dar unde-i neaua de mai an?
Cindrel Lupe: Balada doamnelor din alte vremi
Spuneţi-mi, oare-n ce hotar,
Flora din Râm mai vieţuieşte,
Archipiada, Thais chiar,
Ce-n al său neam se preţuieşte,
Echo ce vorba ne-o-nmulţeşte
Peste pârâu cu zvon scăzut,
Frumoasă, peste ce-i lumeşte.
Dar unde-i neaua ce-a trecut?.
Dan Dănilă: Balada doamnelor de altădată
Pe unde-s, prin ce țări de vis
Flora, romana-ncântătoare,
Alcibida sau Thais,
Ce fost-au bune verișoare
Echo, dând zvonuri chemătoare,
Pe stânci și ape spre liman,
Frumoasă de pereche n-are?
Dar unde-i neaua din cel an?
Аșа… Acum… Celor trei le adăugăm încă cinci versiuni:
Dan Botta: Balada doamnelor de altădată
Ci spune-mi unde, ‘n-ce cuprins
E flora, râmleanca frumoasă,
Archipiada și Thais,
Și Echo, dintr-un freamăt scoasă,
cântând pe râuri și-ntinsori
dumnezeiește de frumoasă?…
Dar unde-s marile ninsori?
.
Zoe Verbiceanu: Balada doamnelor de altădată
Spuneți-mi spre ce țărm ferice
frumuseți strălucitoare
și-au luat zborul de aice
Undeva mai fi-vor oare,
inimile să-nfioare:
Flora, scump vlăstar roman,
Și Taisa mândra floare ?
Dar zăpada celui an ?
.
Neculai Chirică: Balada doamnelor din alte vremuri
Pe ce meleaguri, unde mi-s
romana Flora, cald încânt
Archipiada și Thais
ce-s vere bune prin orând?
Echo ducând orice cuvânt
spre larg, în zvoană murmurată,
frumoasă coz?… Dar unde sunt
zăpezile de altădată?
.
Al Alexianu: Balada domnițelor de odinioară
Spune-mi unde,-n către țară
sau pe ce ascuns tărâm
e zeița de la Râm,
Flora mândră și fecioară?
Ori vrăjita Echo și Alcibiada…
Spune-mi unde-s ?Dar zăpada
de-astă iarnă unde-o fi?
.
Francisc Păcurariu: Balada domnițelor de odinioară
Cine-mi va spune tainica poveste
a umbrelor cu vremea spulberate :
Domnița din vechime unde este
ce trup de calde lunci înmiresmate?
Unde-i mândria Romei, Flora, unde
îi înflorește coapsa primăvara?
Dar zâna tristă-a sprintenelor unde?
Dar unde-i neaua de odinioară?
Remarcă:
Romulus Vulpescu, nemulțumit de tomul lui ilustrat al traducerilor lui Villon din anii dezghețului comunist, a continuat să lucreze pe texte, polisând și uneori deformând primele lui variante, așa încât înainte de a pleca dintre noi a dat la tipar un alt volum, cu traduceri total diferite de prima variantă și nu întotdeauna în cel mai bun sens. Iată astfel versiunea sa finală din Balada doamnelor:
Baladă a doamnelor din timpul de-odinioară
Spunèți-mi, dar la ce hotar,
E Flora, splèndida romană?
Arcipiada — unde, iar —
Cu Tháis vară cosîngeană?
Echó, ce auie-n poiană
De peste iaz au pe tăpșan,
Cu grația-i nepămînteană?
Dar unde-i neaua de mai an?
Comparație și negociere:
Ei bine, în primul rând trebuie păstrat ritmul, care la un asemenea lanț de enumerări de nume de doamne mitologice e mai important decât conținutul și identitatea doamnelor menționate (doamne trebuie să fie ele, iar nu domnițe, cum avem la ultimii doi traducători).
Romulus Vulpescu e torturat, deja în sintaxa primelor două versuri:
Spuneți-mi, unde, în ce plai-s frumoase Floare din râmlene,
Fraza nu are nimic românesc, or limba unei traduceri din Villon trebuie să fie simplă, cum era a lui.
Varianta finală a lui Vulpescu e chiar de necitit, cu cuvinte și forme verbale accentuate aiurea, vorbe inventate, căznite, fără nimic poetic, lăsând să se simtă dureros efortul de a părea original și erudit, ajungând adică exat la opusul naturaleții lui Villon:
Spunèți-mi, dar la ce hotar, E Flora, splèndida romană? Arcipiada — unde, iar — Cu Tháis vară cosîngeană?
În schimb, Cindrel Lupe și Dan Dănilă se apropie, ambii, cel mai bine de ritmul și spiritul originalului. Ceilalți traducători fie chinuie prea mult sintaxa limbii române, uitând că originalul e simplu, fie pierd parte din nume, pentru că aluziile sunt obscure și ar fi de neînțeles pentru cititor.
Adevărata încercare rămâne însă versul ultim din fiecare strofă, laitmotivul, cum obișnuia sistematic Villon, iar aici e celebrul:
Mais où sont les neiges d’antan? — redat:
Dar unde-i neaua de mai an? (Romulus Vulpescu)
Dar unde-i neaua ce-a trecut? (Cindrel Lupe)
Dar unde-i neaua din cel an? (Dan Dănilă)
Dar unde-s marile ninsori? (Dan Botta)
Celelalte patru variante nu trebuie luate în seamă, pentru că sunt lungi și șleampete.
Antan, în franceza veche, adverb ce nu mai e folosit azi, venea din latină de la ante annum, desigur. Cel an (Dan Dănilă) și mai an (Vulpescu) se potrivesc astfel cel mai bine dintre cele patru reținute. Marile ninsori și neaua ce-a trecut ar avea ritmul bun, dar păcătuiesc prin aceea că nu au –an– în expresie, or formula este atât de încetățenită în franceză și ușor de obținut în română, încât nu poate fi pierdută în traducere. Echivalentul perfect în română ca adverb de timp ar fi fost vechiul, și nemaifolositul azi, anțărț, odinioară. Din latină de la anno tertio. Dar unde-i neaua de anțărț? sună exact ca: Mais où sont les neiges d’antan. Problema este sonoritatea neestetică a adverbului cu doi ț și dificultatea de a găsi o rimă la asta.
In cazul acesta, așadar, din cele opt variante reduse la patru (sau mai degrabă trei), varianta lui Dan Dănilă pare cea mai mulțumitoare:
Balada doamnelor de altădată
Pe unde-s, prin ce țări de vis Flora, romana-ncântătoare, Alcibida sau Thais, Ce fost-au bune verișoare.
Versiunea lui Cindrel Lupe ar fi la fel de bună, însă nu ne-a păstrat verișoarele (căci ele sunt cousines germaines la Villon) și nu avem nici an în versul refrenului. Răposatul Vulpescu, din păcate, se arată tare pompos cu mlădițe cosânzene, sau în varianta finală Tháis vară cosîngeană și altele asemenea.
Ballade en vieil langage françoys
Car, ou soit ly sains appostolles D’aubes vestuz, d’amys coeffez, Qui ne seint fors saintes estolles Dont par le col prent ly mauffez De mal talant tous eschauffez, Aussi bien meurt que filz servans, De ceste vie cy brassez: Autant en emporte ly vens.
Cindrel Lupe: Balada în grai vechi franţuz
Dar unde-s ceia sfinţi umblând
În rantii îmbrăcaţi, pieptănaţi,
Care sfintele mantii purtând
La guler scrobiţi şi curaţi
De rostul lor îngânduraţi,
Temerea de moarte-au purtat,
Din viaţă au fost vânturaţi:
Ci vântul i-au împrăştiat.
Romulus Vulpescu: Balada în vechi grai franţuzesc
Iar, unde-s papii cu tiară,
Felon şi stelă şi stihar,
Cu care demonu-alungară
Şi-i mîntuiră de calvar
Pe pătimaşi – cu mir şi har?
Toţi mor; ori prinţi, ori slugi ce sunt,
Din viaţă ca suflaţi dispar:
La fel sunt spulberaţi de vînt.
Dan Dănilă: Baladă în vechiul grai frâncesc
Dar sfinții-apostoli undi-s oare,
Cu patrahire, strai bogat,
Încinși cu stole și stihare
Ce-l iau de gât pre necurat
Încins de rău și de păcat?
Ca orice om de rând s-au frânt,
Cu toții lumea o-au lăsat:
Ca pleava spulberată-n vânt.
Aici aș spune pe loc că varianta lui Vulpescu e cea mai satisfăcătoare din toate punctele de vedere: eufonic, ritmic, imagistic. La Dan Dănilă avem, din păcate de două ori încins și încinși la două versuri distanță, iar la Cindrel Lupe simțim din start o problemă cu silabele, metrul și ritmul.
În sfârșit, să luăm o alta, care este:
Baladă și orație (Dan Dănilă)
Baladă și rugăciune (Cindrel Lupe)
Père Noé, qui plantastes la vigne; Vous aussi, Loth, qui bustes au rocher, Par tel party qu’Amour, qui gens engigne, De vos filles si vous feit approcher,
Avem:
1. Dan Dănilă
Tata Noe, al viței plantator,
Și tu, Lot care-n peșteri ai băut,
Pe-atât, încât te-a amăgit Amor
Să-ți iei fetele tale-n așternut.
2. Cindrel Lupe
Taică Noe, ce viţa ai sădit;
Loth, ce-n izvorul stâncii-ai adăpat,
Oare de ce amoarea v-a-mboldit,
Cu-a voastre fiice v-aţi alăturat,
Aici aș merge după Cindrel Lupe (2), căci în loc de “Tată Noe, al viței plantator” ca la Dan Dănilă (1) și eu aș fi zis fără ezitare “săditor”, iar nu plantator. Asta și pentru că plantator ne trimite la latifundiarii americani proprietari de sclavi… dar astea sunt nuanțe ușor de reparat, nu dezechilibrează ansamblul.
În schimb, Cindrel Lupe păcătuiește prin inventatul amoare, acolo unde Dan Dănilă spune simplu Amor. La fel, ortografia Loth e nepotrivită, căci noi spunem simplu: Lot, cum este nepotrivit și pluralul voi la Cindrel Lupe, căci reproșul de a se fi împreunat cu fiicele îi este adresat de poet doar lui Lot, nu și lui Noe, care a avut păcatul beției, nu al incestului.
Despre beție, în schimb, ambii traduc bine, mai departe, în același poem, termenul de pyon, care este desigur, doar omofon cu pion, acela fiind un pedestru. El este bețiv la Dan Dănilă, fârtat de chef la Cindrel Lupe. Acolo, la pyon, bețivul (a existat în glumă și un Saint-Pyon al bețivilor), m-am întrebat dacă nu ar avea de-a face cu o rădăcină celtică pierdută *pi- pentru a bea. Bretona de azi nu ne e de ajutor. Dar e mai probabil că era o glumă studențesco-teologică pe rădăcina grecească pino, a bea.
Aici, fără mult efort, am putea combina ambele variante și, redând simplitatea și ritmul originalului, să spunem simplu:
Tătâne Noe, al viței săditor, Dar și tu, Lot, ce-n peșteri ai băut Atât, încât te-a amăgit Amor, De-ți luași chiar fiicele în așternut.
Iată… E doar un început, însă un asemenea demers comparativ, mult mai dezvoltat, desigur, și-ar găsi de minune locul într-un studiul despre arta traducerii la care mă gândesc de ceva vreme.
PS. Cât de periculoase sunt clișeele cu referirea la Villon?
.
— “Où sont les équilibres d’antan?” este titlul unui pachet de cugetări în Dilema Veche despre cumpătare post festum și după Paști.
Iată un exemplu imediat de dizolvare a culturii în superficialitate. Te întrebi mai întâi de ce i-a dat autorul un titlu în franceză. Ah, spuneți voi, o aluzie la Villon, clișeul cu: — “Où sont les neiges d’antan”. Sigur, numai că zăpezile lui Villon, cum am văzut, n-au nimic de-a face cu cumpătarea în consum despre care vorbește autorul din Dilema Veche.
Oh, atunci poate că e o trimitere nostalgică la o vreme trecută a echilibrului în consum, așa cum la rândul lui Villon deplângea gloriile doamnelor de odinioară, în acel poem cu zăpada de anțărț… Dar nu, tot nu se potrivește, pentru că Villon era cel mai destrăbălat dintre oameni, băutor, curvar, coțcar și gibier de potence. Nu știa el de cumpătare.
Atunci poate titlul vrea doar să arate că autorul cunoaște limba franceză și marii ei reprezentanți literari. Bun, bine, dar aici abandonăm, pentru că ne înecăm în plin anacronism: cuvântul “équilibre” îi era necunoscut lui Villon, fiind o refacere renascentistă, mult după moartea tâlharului poet, a unui latinism tehnic și livresc.
Are tot atât de mult sens acolo ca și cum ai spune: — “Où sont les smartphones d’antan?”
De fapt e pus acolo ca să dea bine, aia e.
***
Pentru traduceri am folosit:
— François Villon: Balade (trad. și note Dan Dănilă) editura Hermann, Sibiu 1997
— Micul şi Marele Testament, Baladele, Jargonul şi Flecăreala Măiestrului Villon, traduse de Cindrel Lupe (cartea poate fi comandată pe adresa email garrigue2012@yahoo.fr sau pe mesageria Facebook).
— Romulus Vulpescu și-a refăcut traducerile, modernizându-le și vulgarizându-le într-un mod derutant și dezamăgitor: Villon – Opera Omnia, 3 volume, la editura Semne, 2013
– Umberto Eco, Mouse or Rat?, Translation as Negociation, London, Weidenfeld & Nicolson, 2003. (Experiences in translation e saggi selezionati da Dire quasi la stessa cosa)
Când spunem despre cineva că e un ageamiu, adică un începător, un nepriceput, fraier și cam tâmpițel, nu știm că termenul i-a desemnat vreme de peste un mileniu pe persani, pe iranieni.
La noi, “ageamiu”, “ageami”, e un împrumut din turcă, unde este: “acem” (pronunțat agem), iar turcii l-au luat din arabă: — عجم
În arabă, ‘ajam însemna la origine “mut” și așa i-au numit arabii pe persani, pe iranieni, care, cu încăpățânare, nu se lăsau asimilați și vorbeau o limbă de neînțeles. Iar Iranul a fost pentru arabi si turci Țara ‘Ajam, “țara ageamiilor”.
عجم
Asta vedem aici, pe această hartă veche. Peste Iran scrie: “Belad al-‘Ajam” = Țara Ageamiilor, a Iranienilor.
Este un proces exact identic cu cel care i-a făcut pe slavi să-i numească pe germani: “ne-meț”, adică etimologic tot: “muți”, ne-vorbitori. Așa cum e germanul “mut” pentru slav: neamț – la fel e persanul “mut” pentru arab: ajam, ajami.
Noi le-am luat pe ambele, și ”neamț” de la slavi și “ageami” de la turci, iar dacă mutul “neamț” a rămas neamț și pentru noi, desemnându-i, ca în slavă, pe germani, în schimb ageamiul, venit prin turcă, a păstrat doar sensul de neîndemânatec, de începător în ceva.
Cf. pentru dușman, cioban, cerdac, murdar, cișmea, bostan, cherhana, ghiul, farfurie, pul, șotron, zuluf, chenar, aferim, taraf, viran etc:
De la cronicari, care dădeau vina pentru toate belelele pe „haini”, „neferi” și „neprieteni”, până la moralistul pop Emil Cioran, românul a întreținut o obsesie cu „dușmanii” și „ura” (chiar și de sine, cum o spunea Luca Pițu cercetând amuzat „sentimentul românesc al urii de sine”).
Toate astea într-un mod extrem de serios, existențial, ontologic și teologal, exacerbat azi de expunerea pe internet, de mă întrebam odată ce-ar fi făcut Cioran dacă și-ar fi publicat treptat, pe Facebook sau pe un blog, pesimistele cugetări morale și ar fi fost asaltat în permanență de comentariile răuvoitoare ale trollilor. Le-ar fi zis „dușmani”, desigur.
La cât de pătruns de sine e intelectualul român, nu poți să chicotești despre cineva, că imediat ești acuzat de „ură”. Orice impostor public pe care îl ironizezi un pic se va declara victima unei campanii nedrepte, de „ură”. Dacă râzi de biserică trebuie să fii, de asemenea, plin de „ură”.
Să ne uităm cum flendurosul dandy teologal Teodor Baconschi se plânge că cei care râd de pompozitatea lui elitistă sunt : „persoane schimonosite de răutate, resentiment, ură față de tot ce nu-i ca ele”.
Dar aceasta este gândirea din manele!
Da, asistăm la o manelizare totală a discursului public și a vocabularului politic. Manelizare la propriu, inclusiv conceptual, prin vocabular: acea „ură” de care se plâng toți caraghioșii publici care nu-și văd ridicolul este echivalentul „dușmăniei” din lirica manelelor.
(Vali Vijelie si Adrian Copilu Minune: Dușmanii îmi poartă pică)
Ascultați manele la întâmplare și veți vedea că printre cuvintele cu cea mai mare frecvență sunt: „dușman(i)” și „dușmănie”. Nu loser-ul și impostorul sunt vinovați de eșecul lor social/amoros/creativ, ci “dușmanii” . Adică “ura” celor din jur.
Toți aceștia: Baconschi, Papahagi, Neamțu, Paleologu găsesc că ei sunt “urâți” și “dușmăniți”.
Horia-Roman Patapievici a scris chiar o carte despre asta, cu înspăimântătorul titlu: Anii urii !…
(Dușmanii au ciudă pe mine)
Acuzația de „ură” este, desigur, și resortul gândirii totalitare, care oferă acest paradox că: fiind totalitară, ea e săracă în concepte. La fel este și cea a perdantului. Totul e din vina „dușmanilor”.
Ironia rămâne de neînțeles într-un sistem totalitar, sau în gândirea perdantului lipsit de auto-sarcasm, și atunci ironiei trebuie să i se pună o etichetă care s-o facă să intre în violența internă a gândirii totalitare: este „ura” la politicieni, credincioși, persoane publice fără umor; sunt „dușmanii” și „dușmănia” în manele.
Cei care nu mă adoră nu pot decât să mă urască. Din invidie. Cum zice manelistul Baconschi: “inși care n-au ieșit niciodată din mulțime”. Aceștia, după el, nu pot decât să-l dușmănească.
Sarcasmul blând e de neimaginat pentru manelist. Cine râde de el e „dușman”. La fel, întotdeauna propaganda regimurilor totalitare, sau cea a bisericii, a etichetat sarcasmul împotriva lor drept „ură”.
In procesul ăsta de manelizare a discursului public, „dușmănia” explică totul. Perdantul narcisist, ca și ideologul totalitar, rezolvă contradicția oglinzii deformante prin : „ură” sau prin lucrul „dușmanilor”!
În această manelizare generală, ura este vinovată de eșecul public al românului, așa cum doar dușmanii sunt de vină că el bea.
Hans Magnus Enzensberger vedea în „perdantul radical” prototipul teroristului. Cf. :
Trei noi iranisme… Mă rog, ele sunt noi doar în lista mea a iranismelor din română, pe care m-am apucat să o fac temeinic, exhaustiv, și care ar merita, poate, să apară ca o completare la Dacopatie.
Cum am tot repetat-o, mare parte din masa de turcisme din vocabularul limbii române, pe care dicționarele etimologice le dau, corect, ca venind din turcă, sunt în realitate intrate în turcă din persană/farsi.
Mulți din acești termeni de civilizație pe care îi credem a fi turcisme nu au fost inventați de turci. Ei i-au luat de la persani, care uneori îi luaseră de la arabi. Turca Înaltei Porți era profund diferită de cea de azi, de după reforma masacrantă a lui Atatürk. Se folosea de fapt un amestec de trei limbi: turca osmanlîie pentru cotidian si nevoile administrative; persana pentru tot ce era cultură, poezie si viață mai elevată (incluzând beția și amorul); araba pentru religie si anumite documente solemne.
„Aferim”!
La finalul istoriei triunghiulare din „Cabală la Kabul”, bătrânul Isaac, după ce mi se plânge că are numai dușmani (și pronunță frumos și limpede „dușman” la min. 1:20:00, termen iranian fundamental, pe care l-am tot explicat), iată că nu poate să deschidă o sticlă de ulei, iar când îi arăt cum se face, îmi spune radios, de două ori: „Aferim”! (min. 1:20:20) = Bravo!
.
Aferin e încă un iranism intrat în turcă, așadar. Noi am luat „dușman” și „aferim” din turcă, iar turcii le luaseră (împreună cu „cioban”, „cișmea”, „cerdac” etc., pe care le tot zic) din persană, din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.
Doar că nu este „aferim”, cum a auzit urechea valahă, ci: „aferin”! „Aferin”, pentru că asta e pronunția mai provincială a corectului iranism istoric „āfarīn” sau „āfirīn”: آفرين
Acum, termenul acesta iranian āfirīn, indo-european (I-O) desigur, este un derivat al verbului āfrīdan, care conține noțiunea de: a crea ceva bun și armonios, ceva binecuvântat. E un compus cu prefixul I-O banal *a- și rădăcina *prī-. Rădăcina asta arhaică *prī- cu sensul de (a crea) ceva bun, o avem și în românâ în cuvintele împrumutate din slavă „a prii” și „prieten”. Nu ne gândim că atunci când îți „priește” ceva folosești aceeași rădăcină cu cea din „prieten”, care e slavonul: prijatin sau prijatel, adică : cineva care îți priește, îți aduce și face numai bine.
Acum, ce trebuie remarcat este că această arhaică rădăcină I-O, *prī-, a evoluat în două familii de limbi, germanice și iraniene, în *frī-. Evoluția lui p- în f- în germanică e arhi-cunoscută, e acel Lautvershiebung prin care se explică de ce avem pater cu p- și Vater/father cu f-, sau pyr (πῦρ, foc) contra Feuer/fire. Rădăcina *prī-, așadar, care indică existența a ceva de calitate, din slavă (de unde avem noi prieten și a prii) nu putea fi în germanică decât *frī-. Și, într-adevăr, de aici avem derivatele: free/frei (liber), friend/Freund (exactul echivalent istoric al lui prieten), Friede (pace) și zeița nordică, scandinavă Frigg, care a dat numele zilei de vineri : Frīgedæg, Freitag/Friday.
Avem așadar, pe de o parte, complexul slav *prī-, care ne-a dat prieten și a prii ; și cel germanic *frī-, de la care avem friend, free, Friday și Friede și multe-multe altele. Or, în iraniană, ca în germanică, rădăcina a evoluat tot în *frī-, iar de acolo avem acest verb āfrīdan (ā-frī-dan), a crea, care a dat exclamația : „āfirīn”, aferin (> aferim), adică : — Bravo, ai făcut ceva frumos și bun. Afirin!
Când spunem aferim, așadar, nu știm că e înrudit din preistoria indo-europeană cu friend și prieten și free și Friede.
(Ca o coda exotică : atât de răspândit a fost acest concept bazat pe verbul iranian āfrīdan încât a dat unul din puținele cuvinte non-arabe din Coran. Este vorba de spiritele sau creaturile numite în Coran ‘ifrīt, Ifrit sau Efrit, a căror identitate nu e foarte limpede. Se știe doar că Mahomed se temea de ei (ele) și că acele creaturi nu îi erau foarte prieteni. Aferim!)
O etimologie fără perdea….
Cine a citit literatură britanică din perioada colonială, a Imperiului Indiilor, de la Kipling la E. M. Forster, ba chiar și primele romane ale lui Burgess în Malaezia, nu a putut să nu remarce frecventul termen “purdah”, care desemnează regimul femeilor în India musulmană și întreaga atmosferă a modestiei lor, care trebuie păstrată prin orice violență omenește posibilă.
“Purdah” e separarea femeilor de bărbați. De pildă, în magicul roman “A Passage to India” al lui E. M. Forster, femeile “live in purdah”. Până și nevestele colonilor, scrie Forster, “are equally victims of another kind of purdah”.
Metaforic, termenul desemnează despărțitura dintre cotlonul sau culcușul femeilor și cel al bărbați, cel mai adesea o bucată de pânză sau o cortină, care e numită ea însăși: purdah, پرده. Era evident strict interzis a ridica acea purdah sau a privi după ea.
Vine din persană/farsi (iraniană, franceza orientului) și se pronunță [părda] sau [părde]. Englezii au transcris acel -ă- (exact ă, ca în românește) prin -u-, neavând o literă precisă pentru ă, iar -h final, purdah, e doar grafic, nu se pronunță.
Ca mai toți termenii de civilizație islamică din India până în Imperiul Otoman, پرده, părde, “purdah” persan a intrat și în turcă, limbă care, de asemenea, neavând -ă- a făcut din “părde” > “perde”. Iar din perde turcesc vine și > perdeaua noastră.
Iată așadar de ce “fără perdea”, fără purdah, desemnează ceva obscen. Pentru că ridicând purdah dai de innomabilul feminin, de ceea ce ochii tăi n-ar fi trebuit să vadă, sau urechile tale să audă.
Tejghea (دستگاه)
“Tejghea” ne vine din turcă, unde e: tezgah. Dar… Turcii zic “tezgah”, însă n-au habar de unde vine și ce înseamnă. Vine din farsi, persană, unde este dast-gah sau dest-gah (دستگاه), literalmente: locul (gah) mâinii (dest).
Un fel de elbow-room, în limbajul bețivilor.
“Dast-gah” e locul pe care ții sau sprijini mâinile. Gah (loc) e folosit in iraniană alternativ cu -stan pentru a indica locul în care se află ceva. De pildă: bo-stan, locul mirosurilor, de unde avem și noi “bostan”, care la origine desemna o grădină, dar putea foarte bine să fie: bo-gah. Un templu zoroastrian este: atesh-gah, locul focului. Așa că locul pe care îți sprijini mâinile (din perspectiva vânzătorului), scândura aceea pe care se schimbă marfa si banii, este: dest-gah, locul mâinii. Turcii au luat cuvântul compus, destgah, pronunțându-l tezgah. De aici la români > tejghea, pierzându-se cu totul sensul inițial.
Totuși, a da ceva “pe sub tejghea” capătă o nuanță suplimentară de sens când știi că tejgheaua, la origine, este “locul mâinii”. Ah, iar “dast”, mână în iraniană, a intrat și în țigănește: “vast”. Faptul că romii, în drumul lor din India spre Europa, au luat din farsi un cuvânt atât de intim si fundamental, mână, arată că au viețuit în Iran cel puțin câteva secole. Unde au cunoscut, probabil, și tejgheaua.
Cf. pentru dușman, cioban, cerdac, murdar, cișmea, bostan, cherhana, ghiul, farfurie, pul, șotron, zuluf, chenar, aferim, taraf, viran etc:
Goții, de la care ne-a rămas tezaurul de la Pietroasa (vesèlă ceremonială și bijuterii de factură scitică, iraniană, cum o știu experții; obiecte din arta stepelor, mai degrabă), goții, așadar, ne-au mai lăsat și extraordinara mărturie scrisă a Bibliei lui Wulfila.
Limba goților, care au trăit vreme de secole în Balcani, dar și pe teritoriul Munteniei și Moldovei de azi și până în nordul Mării Negre (Crimeea) e cunoscută mai ales prin Biblia lui Wulfila (Ulfila), text masiv, comoară de neprețuit pentru lingviști, scrisă pe la anii 360-380 undeva de-a lungul Dunării de jos, probabil prin urbea romană Nicopole din Bulgaria de azi, sau prin câmpia Bărăganului, unde s-a și descoperit, in apropierea munților, tezaurul de la Pietroasa.
Apoi, pe la 1580, altfel zis foarte tardiv, 12 secole mai târziu, un diplomat flamand în post la Istanbul a descoperit că printre tătarii din Crimeea se vorbea încă în câteva sate o limbă ce nu era altceva decât o limbă germanică apropiată de graiul lui flamand. Augerius Gislenius Busbequius (Busbecq) a notat așadar (și publicat mult mai târziu, în 1589) o scurtă descriere a acelor descendenți ai goților tătarizați și islamizați, dar care își păstraseră limba, printr-unul din acele miracole istorice care a făcut să ni se păstreze și un glosar cuman, sau un vocabular al iașilor (alanilor, oseților) în Ungaria medievală (cf. linkuri mai jos).
Micul vocabular gotic al lui Busbecq (disponibil aici în latină) arată într-adevăr o limbă apropiată de cea a lui Wulfila, din Biblia gotică, dar și de nenumăratele dialecte de Plattdeutsch care fac tranziția spre frizonă, olandeză și flamandă. Ca și în gotica lui Wulfila, mulți termeni păstrează terminația indoeuropeană a nominativului masculin in -s, precum Fers, glosat : vir, om, bărbat, și care e același cuvânt ca latinescul vir și irlandezul fear, păstrând insă terminația -s ca și lituanianul vyras, sau sanscritul virah (unde -h < -s)… Același termen a mai supraviețuit in germanică și in germanul Werwolf si englezescul werewolf (were-wolf = om-lup).
La fel, in o mie de ani și mai bine de când trăiau în Crimeea, goții descriși de Busbecq luaseră și cuvinte iraniene, ceea ce nu trebuie să ne mire dacă ne gândim la importantul fond lexical iranian din maghiară, împrumutat în drumul lor spre Europa. Astfel, în urma a ceea ce trebuie să fi fost o conviețuire militară cu iranienii stepelor, gotica din Crimeea avea împrumutate de la iranieni numeralele sada = 100 și hazer = 1000, de comparat cu numeralele maghiare száz = 100 și ezer= 1000, ambele fiind numerale iraniene.
Contacte lingvistice între (proto)română și gotică
Goții fiind creștinați în rit bizantin și avându-l pe acel episcop, Wulfila, care a tradus Biblia direct din greacă, într-o limbă de mare frumusețe, adaptând pentru asta alfabetul limbii lui, creând litere speciale pentru sunete speciale (de pildă: þ, echivalent cu englezescul -th), apare limpede că goții nu erau deloc barbarii distrugători care ne-au fost desenați la școală. E impresionant, comparând Biblia în gotică cu textul grec să vedem ce limbă elegantă și sofisticată aveau acei goți care trăiau prin părțile noastre și pe care-i disprețuim, pe când noi am mai așteptat peste 1.000 de ani până la primul text similar.
Se pune așadar chestiunea contactelor lingvistice și a urmelor lăsate în lexic.
Aromânescul vrutã = mireasă
Vrută (luat eronat în popor drept participiul de la a vrea, a dori: vrută) este doar neo-grecescul βρουτα = noră, mireasă. E un germanism arhaic, care în gotica lui Wulfila e brūþ- (brūþs la nominativ) ce corespunde cu Braut în germană și bride în engleză. Termenul germanic a intrat și în alte limbi romane, în franceză de pildă: bru, la bru = mireasa.
Așa încât, lingvistic, în aromână vrută e doar un grecism, de la βρουτα, sau în ambele cazuri un împrumut simultan din gotică. Vruta, brūþ, apare la Wulfila în Evanghelia lui Matei 10:35: „bruþ wiþra swaihron izos” = rom.: ca o noră împotriva soacrei / arom.: unã vrutã condrã cu soacãr-sa.
Stană (de piatră)
Stană este o stâncă, o piatră mare, un bolovan. În basme, stana apare în expresia împietrită: „stană de piatră” în care se transformă eroul în basme printr-o vrajă malefică. Dicționarele etimologice românești l-au dat întotdeauna ca provenind din slavonescul stanŭ, locul în care stai, te oprești (cf. sârbescul stan = apartament, casă). Etimologia este implauzibilă, nu are sens trecerea de la „loc în care te oprești” la „piatră”, cu atât mai mult cu cât slavonescul stanŭ mai e invocat și pentru etimologia lui stână (și aceea eronată, cum am arătat-o aici), or același slavonism stanŭ nu putea da în română doi termeni cu sensuri atât de diferite precum stână și stană (de piatră).
Totul se limpezește însă dacă admitem ca sursă germanicul (goticul) steina (cf. stone, Stein) care apare des în Biblia lui Wulfila. Stană nu există în aromână, iar intrat în română el pare a fi fost întărit cu un dubleu tradus „stană de piatră”, așa cum albanisme împrumutate în română au fost întărite cu traducerea lor pentru a fi înțelese, de pildă: “moş bătrîn”, unde moș (ca și moașă) trebuie puse în legătură cu albanezulmoshë = vârstă sau, tot legat de vârstă, în expresia ghiuj bătrîn, om bătrân şi ramolit, unde ghiuj nu este altceva decît albanezul gjysh, bunic, unchi. “Stană de piatră” a fost astfel format prin același procedeu protetic semantic ca şi “moș bătrîn” sau “ghiuj bătrîn”.
Ocazie ca să precizăm că restabilind sensul concret și inițial de piatră al lui stană nu se poate să nu vedem că stâncă (dat în toate dicționarele ca neavând o etimologie cunoscută) se arată astfel a fi un diminutiv arhaic al lui stană, cu sufixul diminutival -că.
Aromânescul mundă = rază
Aromânescul mundã desemnează o rază de lumină: mundã di lunjinã, dar poate fi și lumină difuză pur și simplu: niori lunjinatsi di mundã. Ca și în cazul lui stană de piatră, putem reconstitui cum la origine va fi fost un munda lunji, unde mundã e germanicul de la care avem Mond și month și maand și moon. Da la munda lunii > munda soarilui.
Aici se pune întrebarea dacă avem și invers, urme lexicale în gotică de proveniență română sau balcanică. Aici ne întoarcem la graiul goților atestat în Crimeea.
„Țap” și „mărițiș”
Dicționarul lui Busbecq dă termenul gotic crimeean Stap : Capra. Dar Stap nu seamănă cu nimic din limbile germanice pentru a desemna specia caprină. Deodată însă apare explicația simplă: Busbecq a scris în mod sigur Tsap, iar zețarii, la un sfert de secol după colectarea cuvintelor din glosar, culegătorii de la tipografie în Flandra anului 1589 au inversat pur si simplu literele lui tsap, din eroare: stap părea mai familiar. Nu este, de altfel, singura eroare tipografică din text, ba chiar altele sunt mult mai vizibile.
Dar tsap = capra se explică imediat în gotică printr-un împrumut din (proto)română. Țap e unul din termenii de substrat, inexplicabili, pe care româna îi împarte cu albaneza: cjap (variantă: sqap). Fiind prezent pe o largă arie, atât în română cât și în albaneză, țap a putut în mod limpede fi împrumutat de goți, vecinii lor.
(Altminteri, în textul Evangheliilor gotice, în Biblia lui Wulfila, scrisă cu un mileniu înainte, țap este bine-cunoscutul gaits, înrudit cu englezescul goat (și de la care a rămas in toată Mediterana gaida, un nume frecvent al cimpoiului în multe limbi, deoarece era făcut dintr-un burduf din piele de capră.)
Un alt termen care îl surprinde lingvistul ce analizează glosarul gotic din Crimeea este: Marzus, dat ca însemnând nuntă, Nuptiae… El vine imediat alături de cel al nevestei, care e Schuos, și căruia i se poate găsi o rădăcină germanică… Nu însă și lui marzus, indiferent cum ar fi dorit Busbecq să fie pronunțat (-s final din marz-us, nunta, mărițișul, este doar sufixul nominativului, încă marcat funcțional în gotică și adăugat și cuvintelor împrumutate).
O ipoteză imediată ar fi aceea că avem de-a face cu un termen provenit din rădăcina romană, sau românească, din zona dunăreană, care a dat a (se) mărita, mărițiș etc… Martesa este de altfel nunta și în albaneză, iar verbul a (se) mărita: martoj.
E doar o ipoteză, care, date fiind celelalte împrumuturi in gotica din Crimeea, devine plauzibilă. Faptul că goții și-au putut amesteca ceremoniile nupțiale cu cele ale localnicilor poate de altfel fi văzut, cum am arătat mai sus, și în Balcani, unde neo-grecescul vrouta, noră, nu e altceva decât germanicul care a dat Braut, bride… trecut din greacă și in aromână : vruta = nora.
Despre dicționarul cuman medieval cf.
Crusing the brothels in Cumania (murdar qatın = dirty Madams, or rough guides as we like them)
“Pehlivan”, numele vechi dat unui escroc cu mult tupeu, dar totuși cu anumite calități, pentru că te păcălește cu umor, ne-a venit din turcă, unde e exact așa: “pehlivan”.
În română, pehlivan a rămas de la spectacolele de bâlci ale turcilor de la care avem și caraghios (kara-göz, “ochi negru”, de la jocurile cu marionete și umbre), unde “pehlivan” era un erou, un om puternic care rupe lanțuri prin trucuri ascunse, precum Zampano în La Strada.
În toate culturile supuse influenței persane, cum a fost Imperiul Otoman, pehlivan / pahlavan, nu e altceva decât un erou de temut, sau, ca în India, un luptător în competiții violente.
În turcă, la fel, sensul principal al lui “pehlivan” este acela de erou mitologic și de luptător fără teamă și vine, ca atâția termeni de cultură, de la influența persană a miticilor Pahlavi iranieni.
În pehlivan avem influența filtrată a vechii dinastii iraniene Pahlavi și a limbii Sasanizilor care au domnit peste Persia până la cucerirea musulmană.
Personajul fiind văzut la noi doar la bâlci, sau fiind marioneta unui luptător de trânte și rupător de lanțuri care trișează, termenul pehlivan a ajuns să desemneze în română un coțcar, așa cum se și cuvine unei zdrențe de limbaj eșuată pe o plajă străină.
Am luat și acești termeni persani, tot prin turcă și, desigur, nu ne mai dăm seama că ambii sunt compuși din: -zade.
“Zade” este participiul persan, iranian, al verbului a naște sau a se naște.
“Zade”, și în Șeherezada și în beyzade, este : “născut (din)” sau “născută (din)”, pentru că persana modernă, farsi, ca și engleza sau armeana, nu mai are genuri gramaticale.
“Zade” e așadar sau “născut” sau “născută”. Bey-zade este un fecior de bei, de baștan, de om cu greutate în parai și hazna din marmură acasă.
Dar șahr-zade nu e altceva decât cineva născut(ă) la oraș (șahr în persană, șehir în turcă).
Șeherezada (shahr-zade) nu era, așadar, decât “Orășeanca”. O creatură din acelea cu centură din țechini, care se extrage singură dintr-un nor de parfum, îți sucește mințile manierat, apoi te trântește de nu te vezi și se evaporă fâlfâind din pleoape.
IPINGESCU: … Nu! în van! situațiunea Romaniei nu se va putea chiarifica până ce nu vom avea un sufragiu universal… (amândoi rămân foarte încurcați). JUPÂN DUMITRACHE: Adicătele, cum vine vorba asta? IPINGESCU (după adâncă reflecție): Știi: masă… sufragìu..
Mulți copii din generațiile trecute, înainte de nivelatoarea modă a apartamentelor moderne, în care bucătăria dă în “living” sau e instalată direct acolo, au cunoscut interdicția cu valențe mistice de a intra în “sufragerie”. În multe case, “sufrageria” era camera de oaspeți, ținută ca un altar sau ca interiorul lăcașului pietrei negre de la Mecca, acolo se mânca doar duminica sau când veneau musafiri și se scoteau porțelanurile.
Sufrageria este, desigur, un turcism, care la rândul lui e un iranism. De-acum știm că majoritatea termenilor turcești de cultură și societate întrați în română, de la “cioban” și “dușman” trecând prin “cișmea” și “cerdac” sunt de fapt iranisme, venind din farsi, limba de cultură a Imperiului Otoman.
“Sufragerie” e un derivat românesc secund de la “sufragiu”. Acesta e termenul împrumutat, din turcescul “sufraci”, citit [sufraǯì], sufragì, cu accentul pe ultima silabă. În turcă, terminația -gi indica profesiile: geamgiu, hangiu, herghelegiu sunt cei care se ocupă cu hanul, geamurile sau herghelia. (De unde și comicul pierdut astăzi din: labagiu).
Sufragiul, așadar, e cel care servește sau organizează o “sufra”, sau “sofra”. Acesta e cuvântul de origine: sufra.
Scris سُفره ( sufreh, dar -h final e doar grafic) el înseamnă masa tradițională iraniană. O “sufra” este mai mult decât o masă: este un eveniment social important, care pune în valoare și mâncarea și participanții, o combinație de ceremonie, inițiere, banchet, symposion, cu toate regulile gratificatoare care decurg de acolo. “Sofra” de altfel e un nume dat metaforic, pentru că el desemnează de fapt fața de masă, somptuoasă, brodată, pe care are loc festinul.
Turcii preluând sofra / sufra de la iranieni, au creat și termenul pentru personalul domestic care servește la o sufra: “sufraci”, sufragiul.
Și așa, de la numele sufragiului turco-iranian, românii au făcut apoi sufrageria, camera specială în care are loc un ospăț.
Noțiunea s-a degradat, așadar, pe linia Iran-Turcia-Balcani. Un singur popor, însă, a meninținut întreaga importanță a ceremoniei de cuminecare iraniană numită “sufra”: georgienii, în Caucaz. La georgieni ceremonia nutrițională colectivă e “supra” (სუფრა – “supra”, cu -p-, asta pentru că limba georgiană nu are sunetul F; toate cuvintele împrumutate cu F au în gruzină P: propesori = profesor). “Supra” este masa tradițională georgiană, iar acești încruntați caucazieni ignoră, cel mai adesea, că “supra” lor de care sunt așa mândri vine din persană, la fel cum nici românii n-au habar de unde le vine sufrageria și respectul cvazi-mistic care înconjura odinioară această cameră.
PS. Despre multele iranisme intrate în română prin turcă am mai scris: aici, aici, și aici și acolo și dincoace.
Despre Sieranevada al lui Cristi Puiu (din imagine):
In Game of Thrones, episodul The Iron Throne (ultimul episod al ultimului sezon, 6/6, sezonul 8) oferă un minunat exemplu de bias lingvistic. Mai precis: ce se întâmplă când creatorul unei limbi artificiale, inventate (aici: Valyrian) o modelează pe principiul limbilor pe care le cunoaște el si nu îi adaugă nimic “exotic”.
Limba valyriană inventata de David J. Peterson funcționează astfel exact ca o limbă indo-europeană banală, cu câteva trăsături caucaziene (adică împrumutate de la limbile din Caucaz; în lingvistică, la asta trimite termenul “caucazian”, iar nu la clasificările antropologice anglo-saxone).
Valyriana are, astfel, un plural (sau un colectiv) în –ar, precum limbile germanice, o limba caucaziană cum e limba svan, sau cum avea etrusca.
Abrar! Valar! Riñār! strigă Daenerys, exact la min. 3.00, altfel zis:
Femei!Bărbați! Copii!…
cum ar veni, un plural precum Mann – Männer în germană.
Mai are limba asta și o declinare de tip indo-european combinat cu cel semitic, precum aici, la sec. 50’’, primele ei cuvinte:
Qoy qoy-i !
… „blood of my blood”, „sânge din sânge(le meu)”. Altfel zis, un genitiv marcat morfologic, prin modificarea terminației posesorului (în semitică e invers, se marchează posedatul, precum în Bnei Israel, e ceea ce numim “status constructus“).
Dar, mult mai important, valyriana are o conjugare a verbului, cu terminații personale, diferite la singular și plural în funcție de persoană și număr. Ele chiar amintesc de terminațiile indoeuropene:
— iksā = tu ești / iksāt = voi sunteți, amintind de pildă de italiană : tu sei / voi siete
Ba chiar și lexical, în expresia ritualică “Valar morghulis!” (“Toți oamenii –valar– trebuie să moară”) avem rădăcina *morgh-, care e moartea în limbile iraniene. Marg este moartea în persană, farsi, iar în kurdă toată lumea a auzit de acei “peshmerga“, luptătorii în fața (pesh-) morții (merga).
Terminațiile personale ale verbului sunt o trăsătura areală. Ele sunt specifice, iarăși, limbilor indo-europene, semitice si uralo-altaice. Ele sunt inexistente in majoritatea celorlalte familii de limbi ale planetei, unde verbul nu se conjugă în niciun fel (în chineză sau japoneză, de pildă, nu există conjugări). Chiar si in limbile uralo-altaice si fino-ugrice, precum in turcă sau maghiară, terminațiile personale ale verbului sunt doar un rezultat al caracterului general aglutinant al acelor limbi și nu arată gradul de îmbinare sintetică din limbile indo-europene.
Asta e revelator, cum spuneam la început, de un bias lingvistic al creatorului limbii. El n-a făcut-o să fie o limbă aglutinantă, precum esperanto, care, ca un Lego lingvistic, imită algebric gramatica fără iregularități a unor limbi cum sunt turca, finlandeza sau maghiara. N-a făcut-o nici o limbă tonală, cum sunt cele extrem-asiatice (chineză, vietnameză etc.) și nici una polisintetică, precum majoritatea limbilor indigenilor celor două Americi.
Ba chiar, valyriana nici măcar nu este o limbă ergativă, precum basca și toate limbile din Caucaz, ci una cu gramatica solid familiară, construită în jurul cuplului nominativ-acuzativ, exact precum limbile indo-europene și cele semitice.
Cei care vorbesc limba asta ar putea fi hitiți, de pildă, căci și fonetica valyrianei trimite spre asta. Suntem pe teren lingvistic cunoscut, Unsullied și Dothraki vorbesc ca noi.
În vreme ce toate limbile romane, neo-latine, au păstrat vechiul termen anatomic al organului vieții, provenind peste tot în mod direct din latinescul *cord- (cor, cordis): : cor, cœur, cuore, corazon, coração, româna e singura care l-a înlocuit, metaforic, prin cel care desemna… sufletul.
Latinescul “anima” a dat în română: “inima”.
*Cord- (cor, cordis) este, la rândul său, înrudit și identic formal cu grecescul καρδιά (de unde cardio-logie) și cu toate germanicele heart, hjärta și Herz.
Este croí în irlandeză și tot cu h- inițial, ca în germanică, rezultat din k- este și în hindi: hrdaya. În schimb, în limbile slave, iraniene, baltice, albaneză și în armeană, k- a trecut la s- sau z-, așa că avem slavonul: *serd-, de unde diminutivul rusesc: сердце.
Acest *serd-/*srd slavon pentru inimă a căpătat în aceste limbi o foarte largă folosire. Inima fiind considerată în mijloc, ba chiar “mijlocul” prin excelență, a dat, de pildă, termenul pentru jumătate sau mijloc: sredina, seredina.
La fel, inima, *srd-, fiind jumătatea, mijlocul, ceea ce e în centru, tot ea a desemnat ziua de miercuri, din mijlocul săptămânii: sreda (împrumutat și de unguri: szerda, împreună cu cele de după szerda: csütörtök, péntek și szombat).
Cuvântul a fost împrumutat și în română, în vorbe azi ieșite din uz, precum milosîrdie (adică: milă la inimă, srd).
Ba chiar, el a fost calchiat în română din bulgara veche, în expresii precum: srěda na hleb (“inima” pâinii, ceea ce e înăuntru), de unde în română: miez de pâine (miez de la medius, ceea ce e în interior).
Rămâne însă un fapt că acolo unde celelalte limbi romane au păstrat: cœur, cuore, corazon, coração, româna are o urmă de Anima și Animus. Unde ceilalți au junghi, noi avem Jung.
În serialul “Barbarians”, de pe Netflix, barbarii germanici vorbesc nemțește (în germana literară de azi), în schimb romanii vorbesc în latină. Ce fel de latină e însă aceea?
Pentru a da un exemplu similar, în “Patimile” lui Mel Gibson, de pildă, romanii vorbesc latină cu accent italian, ceea ce pentru un lingvist e cu totul ridicol.
Astfel, iată scena din filmul lui Mel Gibson în care Pilat își întreabă consoarta:
— Potes me dicere? (“Poți să-mi zici?”)
iar ea răspunde:
— Nemo tibi dicere potest. (“Nimeni nu-ți poate spune [asta].”)
Dar dicere este pronunțat exact ca verbul italian dicere de azi, când de fapt în vremea aceea ar fi fost pronunțat: dikere.
Or, în “Barbarians”, serialul de pe Netflix, se vorbește, corect istoric, cu pronunția “dikere” și “dikite”.
Aici trebuie spus (opportet dicere) că palatalizarea lui k- înainte de -e și -i nu avea să înceapă decât un secol sau două mai târziu de vremea lui Hristos, iar într-o limbă cum e sarda (care nu este un dialect italian, ci o limbă aparte) nu avea să aibă loc niciodată. In sardă, și astăzi 100 se pronunță ca în latina clasică: [kent] (scris “chent”, potrivit convențiilor italianei), cum era pronunțat latinescul “centum”. La fel, Caesar era pronunțat în latina clasică: [kaisar], cum a și intrat în germană (Kaiser).
De asemenea, spre deosebire de greacă, latina a avut o scriere deficitară, cu un alfabet adaptat din cel etrusc, de la stăpânii anteriori ai Romei. Cum etrusca nu era o limbă indo-europeană și avea o cu totul altă fonetică, alfabetul limbii latine a păstrat toate neajunsurile unei scrieri transmise de la o civilizație la alta fără a fi fost foarte bine adaptată.
Astfel, neajuns uriaș, scrierea latină, spre deosebire de cea greacă, nu indica în niciun fel lungimea vocalelor. Or, latina, precum limbile germanice azi sau o limbă slavă cum e ceha, făcea o distincție netă, importantă semantic și morfologic, între vocale scurte și vocale lungi. De exemplu, în engleză, “hit” și “heat” sunt distinse doar prin lungimea lui -i-, dar latina le-ar fi scris pe ambele “hit”. În declinarea substantivelor, pentru a da un exemplu latin, “rosa” se scrie identic dacă e subiect, la nominativ, sau dacă e la cazul ablativ: “sub rosa”. În realitate, la ablativ era pronunțat rosaa, cu -a- lung, ceea ce ar permite distingerea cazurilor și fără o prepoziție cum e “sub”.
În privința pronunției limbii latine, s-au înfruntat astfel, pe la anul 1500, două mari școli total opuse: cea a lui Erasmus (din Rotterdam) și cea a lui Reuchlin. Reuchlin pronunța latina de parcă ar fi fost italiană (pronunție care se predă la școală și în România și, la fel, cum e în filmul lui Gibson, catolic fundamentalist, pentru că asta e și pronunția Vaticanului). Erasmus, în schimb, a reușit să reproducă, destul de corect lingvistic, pronunția clasică a latinei și aceea este fonetica latinei favorizată azi în țările nordice, inclusiv în Germania. Aceea este corectă istoric.
Altfel zis, deși serialul “Barbarians” e plicticos și rău jucat și nu se compară cu unele similare, precum “Vikings”, iar dialogurile în latină sunt învățate pe deasupra de actori și pronunțate nenatural, totuși din punct de vedere lingvistic totul e corect acolo, inclusiv fonetic. Cineva a muncit mai temeinic acolo decât oricine a fost la originea dialogurilor latine din filmul lui Mel Gibson.
Inclusiv în acel “Futue te”!… aruncat de centurionul roman care vine la jefuit la începutul primului episod din “Barbarians” și spune: — “Futue te”! care e probabil tradus “Fuck you” în engleză, dar care nu-i altceva decât românescul “Futu-te”… glorioasă confirmare indirectă a latinității noastre.
Derbedeul, o spun corect dicționarele, este turcescul “derbeder”, dar, cum o știe deja cititorul acestei rubrici, avem aici iarăși un iranism pur, cum e cazul cu mai tot vocabularul limbii otomanilor.
Într-adevăr, “derbeder” nu-i altceva decât expresia, luată telle-quelle din farsi: “dar ba dar” = ușă-n ușă, ușă după ușă.
Ușă după ușă, dar-ba-dar, der-be-der, در ب در, derbedeul este cineva care merge (probabil beat) din poartă-n poartă, un coate-goale, o haimana.
Dar در, “dar”, ușa în farsi, limbă indo-europeană, e înrudit desigur direct cu englezescul “door”, armeanul dur, albanezul derë și slavonul “dvar”, “dver”, “dvor”. Acel “dvor” slavonesc de la care am luat și noi înalta funcție de (d)vornic, “Portarul” (dvor-nik), cel care se ocupa de treburile palatului/regatului, Vornicul.
În farsi din Iran, așadar, ușa/poarta este arhaicul termen indo-european “dar” (door, در), de la care derivă și numele limbii persane în Afganistan: “Dari”, adică limba “Porții”, “Dar”, a Palatului, limba în care a scris poetul Rumi, cel care, dat cadou în ediție ilustrată, le face să suspine pe farmaciste.
Dar mai avem persanul “dar”, “der” (door, ușă) într-un cuvânt celebru, nu doar în “derbedeu” (dar-ba-dar) ci și în “derviș”, căci dervișul, darwish (درویش ) e tot o haimana care se ițește pe la uși (“dar”, “der”) cu mâna întinsă, poate chiar beat. Der-vișul e un der-bedeu.
“Dervish” at the gates of dawn, “derbedeu“ at the doors of perception. Sau, cum suna invitația lui Rumi:
سرمست بدر بر منشین خانه در آ زود
Sarmast be-dar bar ma-nashin, khāna dar ā zud.
— “Nu sta beat la ușă, hai repede-năuntru!”
Sau, în traducerea clasică, pretențioasă, a lui Raymond Nicholson: “Do not sit intoxicated at the door: come into the house quickly”.
“Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah, și spahii.” (Eminescu)
Spahiii desemnau în armata otomană cavaleria, iar numele lor spahi / sipahi vine într-adevăr de la numele calului. Așa cum cavalerie urcă până la caballus, spahiul vine din persană, de la numele indo-european al calului, care e aspa în iraniană.
Aspa iranian care corespunde perfect lui aśva sanscrit, equus latin (de la care ne-a rămas și nouă iapa < equua) și hippos grec.
Spahi (سپاهی) este, așadar (a)spa-hi. Sensul inițial nu mai e limpede nici în farsi astăzi, deoarece a- a căzut, precum a căzut și în termenul sawar = călare, pe cal, sawar care vine din anticul aspa-bara, “dus de cal”, “pe cal”.
Dar “spahi” mai este, scris și pronunțat altfel, același cuvânt cu: sepoy sau cipaye, sau çipaye, mercenarii folosiți în India de britanici și de francezi și care au fost la originea unei teribile revolte în 1857.
În istoriografia română o numim: “Răscoala șipailor”, fără a ne da seama că acei sepoy (greșit ajuns în română ca “șipai”) sunt de fapt spahiii.
Cât de mare a fost influența iraniană asupra tuturor popoarelor vecine, în special asupra turcofonilor, am tot arătat-o vorbind despre limba cumanilor de la noi, profund iranizată, așa cum o vedem în acel Codex Comanicus, dicționarul și ghidul de conversație cumano-persano-latin de pe la 1300.
Dar cu multe secole înainte de asta, tribul turcic al “bulgarilor”, cel care și-a lăsat numele în Balcani, trebuie să fi fost deja profund iranizat, dacă ne gândim la căpetenia lor, care avea un nume iranian: Asparuh.
Într-adevăr, Asparuh este: “Calul Luminos”, sau “Stăpânul Calului de Lumină”. E un nume format precum în greacă: Hippokrates, Hipocrat, cel cu “Putere asupra Cailor”.
Asparuh al bulgarilor purta așadar un nume iranian, de la aspa = cal (aspa de la care, cum am arătat, mai avem și spahiul – (a)spahiul) și rukh-, care e lumina.
Mai avem acolo, așadar, rădăcina rukh-, lumina, în frumosul și elegantul nume feminin iranian Roxana ( < Roshana), Luminoasa, Luminița, iubita (cu forța) a lui Alexandru Machedon, și probabil în numele sciților (iranieni, deci) Roxolani, pe care îl putem interpreta ca Rokh-Alani, “Alanii Luminoși”.
Și aceia, cu toții pe cai, ar fi putut avea în fruntea lor un Asparuh, un “Cal Luminos”.
N-am să spun nimic despre volumul ăsta scos special de Charlie Hebdo pentru a sărbători 50 de ani de existență, am pus poza doar pentru că încheiem un an important pentru libertatea de exprimare, fiind și anul judecării și condamnării complicilor asasinilor din 2015 de la Charlie, însă n-am să vorbesc despre volumul jubileului, având și eu un text în el.
Altminteri, anul literar 2019-2020 a fost cumplit, la fel de rău ca pandemia… Aș propune să fie sărit. Să ne prefacem că anul literar 2019-2020 n-a existat.
Am zis „ce am citit pentru tine”, dar jumătate din cărțile prezentate aici, sau mai bine zis 6 din cele 7 romane alese, sunt de necitit. Le-am reținut pentru că o selecție empirică mi-a arătat că restul anului e la fel de îngrozitor, iar pe deasupra este vorba de scriitori mari (Rushdie, Walser, Djian, Le Tellier) așteptați cu fervoare, toamnă după toamnă, mai ales în la « rentrée littéraire » din Franța.
La « rentrée littéraire »
În Franța are loc în fiecare toamnă ritualul tarabelor cu noile apariții editoriale, așa-numita « rentrée littéraire », eveniment specific franțuzesc (sau francofon, mai degrabă, pentru că el include și Belgia și Elveția vorbitoare de franceză). În țările anglo-saxone, în Germania, Italia sau Spania nu există un asemenea fenomen anual. E vorba de fapt de începutul toamnei și reînceperea cursurilor școlare, când din ultima săptămână a lui august și până în ultima săptămână a lunii octombrie toate editurile purced la un tir grupat asupra librăriilor și cititorilor. Este și perioada premiilor literare, la fel de importante pentru francezi pe cât e Nobelul pentru restul lumii: Goncourt, Renaudot, Femina, Médicis etc.
„La rentrée” este o prelungire a inflației de literatură a jumătății de secol care a mers din anii 1960 până la instalarea definitivă a internetului, deceniile în care emisiunile televizate de dezbateri literare, precum ApostrophessauBouillon de Culture, atrăgeau un public de neimaginat prin alte părți.
Cea mai așteptată carte în Franța anul ăsta era cea al lui Philippe Djian, scriitorul pop, autorul miticului roman 37°2 le matin, ecranizat de Jean-Jacques Beineix, însă Philippe Djian mai e cunoscut și pentru versurile sale rock, de pildă pentru mega-hitul lui Stephan EicherDéjeuner en paix.
Era așteptat, zic. S-a dovedit însă atât de anost, încât nu mai vorbește nimeni despre el. Vezi mai jos cum îl evit și eu, deși l-am păstrat în listă.
Nici n-am terminat, oricum, toate romanele pe care le prezint aici, o spun de la început. N-am putut, de câteva ori a fost un chin inuman, inclusiv la Rushdie. Când spun că-s „de necitit” nu e o metaforă. M-am forțat să termin doar romanele lui Ferrante și Knausgaard, la acesta din urmă sărind, cum am s-o arăt, lungi pasaje, la un moment dat 100 de pagini (din 550) fără ca asta să schimbe ceva din căznita lectură.
Asta e cumplita situație: am citit în anul tocmai scurs foarte multe cărți cu defecte de neiertat. Am început entuziast nenumărate tomuri și am simțit că-mi moare sufletul după o pagină sau două. Pe lângă o apăsătoare conjurație a plicticoșeniei, ai zice că de la o vreme s-au atrofiat și limba și fibrele narațiunii (că de imaginație nu mai zic).
Așa încât, cum fac la fiecare sfârșit de an, scriu aici și despre cărți pe care le-am așteptat și s-au dovedit rău meșteșugite. Un cronicar literar autentic te avertizează și ce cărți trebuie evitate, ba chiar îți spune că te înșeli când te forțezi, din snobism, să isprăvești de citit o oroare evidentă, despre care însă prostimea snoabă cântă osanale.
În Franța (și lumea francofonă în general) afară de Philippe Djian și de produsul de supermarket care e romanul anual al belgienei cu joben Amélie Nothomb (al 29-lea!), o altă carte foarte așteptată anul ăsta, pe care o laudă toată presa, în somptuoase caiete ilustrate și lungi interviuri cu autorul, a fost jurnalul literar al lui Emmanuel Carrère, care a trecut printr-o lungă depresie de câțiva ani și a simțit nevoia să-și descrie în detaliu crizele de diaree (la propriu) de la ocuparea Crimeei în 2014 încoace. Mama lui, Hélène Carrère d’Encausse, rusoaică de origine, e stăpână peste Academia Franceză.
Pe ăsta nu l-am reținut aici, căci e ceva odios. Digresiunile soteriologice, pe sute de pagini, ale lui Emmanuel Carrère (care îl laudă pe Houellebecq, iar Houellebecq îl laudă pe el în volumul reținut mai jos, Interventions 2020) despre tehnicile salvării personale și neputința de a scrie sunt strânse într-un volum plicticos intitulat “Yoga”.
Tu însă nu vei citi oroarea aia. Nici măcar titlul nu-i original, cred că i-a fost sugerat de editor, care aflase probabil c-am avut și noi ceva similar numit “Zen” și că dacă pui pe copertă o poză cu autorul trist, atunci se vinde bine. Dar la fel de îngrozitoare este și, în Anglia, așteptata Inside Story a lui Martin Amis („too clever by half”).
N-am citit-o nici pe poetesa americană LouiseGlück, care a primit în mod neașteptat Nobelul. Puținul ce-am văzut aducea cu niște statusuri de Instagram, dar mai bine nu mă pronunț. Am decis să rămân anul ăsta la roman și m-am căznit oricum să citesc Nobelul francez, premiul Goncourt (Hervé Le Tellier, mai jos).
N-am selecționat însă doar literatură. Am reținut ca de obicei 12 cărți, însă nu toate din rațiuni literare, cum spun:
Barack Obama, A Promised Land (Crown Publishing, 2020)
Acum, dacă norvegianul Knausgaard, italianca Ferrante și Rushdie sunt toți trei scriitori la modă, următorii: un rus, un german și mai departe doar francezi nu sunt glorii planetare, ci reprezentativi pentru una sau alta din aripile literare actuale. Apoi, toate cărțile sunt din ultimul an și jumătate, mai puțin Knausgaard și Ilicevski.
Pe cinci din cele douăsprezece (Obama, Houllebecq, Michel Onfray, Tom Nichols și Hugo Micheron) le-am prezentat de-a lungul anului la Europa Liberă și pun aici linkurile spre textele de acolo, fără a adăuga prea mult, pentru a nu repeta. Cine dorește, poate citi cronicile complete din linkuri. Din linkuri, da, în zigzag, putem pretinde că prezenta critică literară în flenduri este de fapt hiperliteratură.
Barack Obama, A Promised Land (Crown Publishing, 2020)
Acest prim volum de memorii se încheie cu scena în care fostul președinte democrat și premiu Nobel pentru pace îl rușinează pe Trump, la un dineu, pentru a fi fost la originea campaniei mincinoase care insinua că el, Obama, nu s-ar fi născut în SUA.
Ah, cât contrastează atitudinea lui Obama față de Trump cu cea aproape slugarnică a lui Houellebecq (vezi mai jos Interventions 2020 a lui Houellebecq)!
Internetul le-a oferit ignoranților agresivi o scurtătură spre un simulacru de erudiție. Dar cum facem ca să parăm obrăznicia celor care cred că știu doar pentru c-au învățat să dea câteva clickuri? La asta răspunde Tom Nichols în cartea asta de foarte mare succes, pe care am prezentat-o în:
Socrate avea dreptate: Google și moartea cunoașterii
Multe sunt domeniile în care toată lumea crede azi că se pricepe sau că are dreptul la o opinie la fel de fondată ca cea a specialiștilor: istoria, sociologia, lingvistica, studiul islamului și al religiilor în general.
Internetul nu este însă singur cauza neîncrederii prin care trec azi experții autentici, ignorați de gloată. Mai degrabă, internetul le-a oferit profanilor agresivi o scurtătură spre un simulacru de erudiție. Grație lui, tot nătângul poate pronunța acum vorbele magice ale cunoașterii, cochiliile sonore ale perlelor științei, iluzia priceperii prin accesul imediat la haznaua infinită a înțelepciunii.
Aici intră și nemăsuratele prostii pe care le auzim despre islam și ceea ce se numește azi pompos „islamologie”. Cf. mai departe:
3. Hugo MicheronJihadismul francez (Le jihadisme français: Quartiers, Syrie, prisons, Gallimard 2020)
Studiul și decorticarea Islamului pentru folosul politicienilor, dar și al marelui public, a înlocuit ceea ce fusese „kremlinologia” pentru ultimele decenii ale Războiului Rece.
Ca și în cazul „kremlinologiei”, „islamologia” vine deseori cu aceleași cohorte de impostori, specialiști improvizați și experți plicticoși, cu discursul amorf, de la care fură vedetele mediatice ale zilei ce vor să ne explice funcționarea inamicului.
Cartea asta mi-a permis prezentarea celor două mari teorii care se înfruntă în analiza a ceea ce este l’islam à la française. Textul cronicii aici:
(Desigur, și Houellebecq scrie despre islam în Interventions 2020, vezi infra.)
4. Karl Ove Knausgaard, Min Kamp, vol. I (trad. fr.)
Acum, trecând la literatură, ajungem la norvegianul ăsta care și-a numit provocator autobiografia în șase (!) volume Min Kamp (Mein Kampf, amintind astfel că și Knut Hamsun (premiu Nobel) fusese un mare simpatizant nazist).
M-am apucat sa citesc primul volum din cele șase ale lui Knausgaard si mărturisesc ca da, am avut de la început un sentiment ciudat, de déjà vu. Mai întâi mi s-a părut foarte plat, deși fusesem avertizat de nenumărate alte cronici că așa va fi și nu altfel și că de aceea succesul lui planetar este uluitor. Sigur, ni se spune că scrie magic pe limba lui (motiv pentru care m-am apucat de norvegiană), dar senzația permanentă de lehamite nu putea fi doar din pricina traducerii (îl citesc în Folio, în franceză, tradus direct din norvegiană).
Dar mi-am dat seama deodată: omul asta scrie precum Cărtărescu! Totul e povestit in detaliu schingiuitor de lent, el are candoarea de-a scrie platitudini de care unei ființe obișnuite i-ar fi apoi rușine. Dar celor din specia aceasta nu le este, ei reușesc să te țină, pagină după pagină, cu nimicuri narcisiste, inclusiv descrieri pe toaletă și cum ezită să se masturbeze sau nu după o vizită la morgă și un priveghi.
Am sărit la un moment dat câteva zeci de pagini și era ca si cum m-aș fi regăsit în același punct. Acum, sigur, se poate argumenta că și la Joyce, în Ulise, poți sări fără probleme zeci de pagini. Diferența este ca la Joyce, când revii asupra paginilor sărite, descoperi că fiecare frază e muncită până în fibra cuvintelor, că de fapt frazele lui sunt entități autonome. Aici însă, la Knausgaard, frazele sunt doar asta: fraze. Din nou un copil care plânge, o ușă trântită, o ploaie descrisă, apoi iarăși un adolescent care simte primul freamăt al amorului.
Knausgaard scrie dezinvolt, parcă dinadins plat. De pildă, sare brusc de la copilărie la: „Astăzi, 30 de ani mai târziu… etc, etc. Apoi, vâră poeme în text… Dar asta o fac toți, cu lenevie, vrând să sugereze ceva original, când cel mai adesea e doar ca să umple paginile. Toți o fac în cărțile citite anul ăsta, și Knausgaard, și Le Tellier care a primit pe nemeritate premiul Goncourt, și rusul ăsta de mai jos, cu romanul lui îngălat în decor de Caucaz și Caspica… Iar la Philippe Djian nici nu mai știu, mi-e și teamă să mă uit iar.
Dar, pe de altă parte, cam la fel funcționa și proza lui Roberto Bolaño. (N-am fost niciodată un admirator al lui Bolaño, iar pe acela chiar l-am citit pe limba lui, descoperind astfel și particularitățile lexicale ale spaniolei din Chile.)
Pentru a încheia cu norvegianul, e descurajant, da, să vezi că asemenea subterfugii elementare sau nedemne pot funcționa. Îți spui: Păi nu-i mai bine atunci tot cu Cărtărescu, ha?
5. Elena Ferrante, Viața mincinoasă a adulților
Cu totul altfel funcționează însă narațiunea intrării în viață la Elena Ferrante.
Ferrante!… Se pare că totuși e femeie și că e o singură persoană, în ciuda miturilor care circulă. Dacă cineva avea vreo îndoială, romanul ăsta despre o fetiță în Neapole în perioada anilor 1970, cea a ieșirii din anii de plumb ai conflictelor ideologice, are în prima parte o prospețime și o intensitate de nivelul lui Joyce în Portretul Artistului. Diferența este că totul ne e expus aici din perspectiva unei fetițe care se descoperă (ulterior chiar și sexual), iar relația ei cu tatăl este redată mult mai realist și convingător decât cea similară a lui Knausgaard.
Iar la Ferrante mai vedem și ce spuneam, prezentând cartea lui Obama, despre importanța începutului unei cărți. Iată ce înșelător de simplu începe Viața mincinoasă a adulților:
Due anni prima di andarsene di casa mio padre disse a mia madre che ero molto brutta. La frase fu pronunciata sottovoce, nell’appartamento che, appena sposati, i miei genitori avevano acquistato al Rione Alto, in cima a San Giacomo dei Capri.
„Cu doi ani înainte de a pleca de acasă, tata îi spuse mamei că sunt tare urâtă. Fraza fu pronunțată cu voce joasă, în apartamentul pe care, proaspăt căsătoriți, părinții mei îl cumpăraseră în XXX…”
Ferrante scrie înșelător de simplu, fără a lăsa să se simtă munca sub aparenta simplitate. Nu folosește niciun truc previzibil. De pildă, evită să strecoare cuvinte sau fraze în dialectul napolitan, deși e vorba despre asta tot timpul.
Limba ei este extrem de simplă, înșelător de simplă. Se simte măiestria în spate.
«A-ți cunoaște bine limba întărește sistemul imunitar», cum spune Erri De Luca. (Erri De Luca fiind unul din cei mai eleganți scriitori italieni actuali, unul din cei care cântăresc fiecare frază, care nu pot arunca pe pagină vorbe doar ca să descrie ce se întâmplă acolo, dintre cei care știu că singurul scop al scriiturii este limba însăși. Nimic de-a face cu fraza șleampătă și leneșă a lui Houellebecq, de pildă. Și câtuși de puțin genul de om care și-ar publica jurnalul în timpul vieții. Prea mult respect pentru limbă ca să mintă cu: “Duminică, 27 septembrie, m-am sculat și plouă.” Totul e mincinos într-o asemenea frază, inclusiv virgulele, data și conjuncția “și”.)
Uite că scriu despre Ferrante și am ajuns să-l laud pe Erri De Luca. Asta pentru că din păcate, partea a doua a romanului Viața mincinoasă a adulților e disonantă, pare doar o altă jumătate lipită acolo și scrisă în alte circumstanțe, pe un alt ton, mai discursiv și demonstrativ, mai plat și pe alocuri artificial. Mai aproape de complezența norvegianului Knausgaard.
6. Salman Rushdie, Quichotte (Penguin Random House, 2019)
Ei bine, ultimul roman al lui Salman Rushdie se numește: “Quichotte”, da. Romanul începe printr-o notă despre pronunție, în care autorul își informează cititorul că a scris “Quichotte”, iar nu “Quixote” sau “Quijote”, pentru că așa e în franceză, Don Quichotte, care, avertizează el, se pronunță “key-SHOT” și că a făcut asta din rațiuni pe care textul însuși le va lămuri.
Adevărul e însă că “Don Quichotte” sună puțin și ca “Danke schön“. Următorul roman al lui Rushdie va conține probabil o notă care va informa cititorii că paginile se dau de la dreapta la stânga, începând de la coperta pe care e imprimat titlul și în sensul crescător al numerelor imprimate în colțul din dreapta sus.
Eu aș pune în cărțile mele doar un avertisment: paginile nu se întorc cu degetul umed. Mă apucă un tremurici necontrolat când văd pe cineva cum își umezește arătătorul și degetul mare întorcând paginile, ca apoi să le lase cu colțul de jos moale și fleșcăit.
Am făcut digresiunea asta pentru că sentimentul meu față de Rushdie este unul de admirație permanent iritată. Primele lui romane, cele mari, prin care a devenit celebru (și a primit o fatwa de condamnare la moarte) rămân un model de înnoire brutală și ludică a prozei engleze a ultimului sfert al secolului XX, începând cu Midnight’s Children (1981) și până la Versetele Satanice(1988) roman construit precum Maestrul și Margareta, cu istoria necanonică a lui Mahomed inserată acolo așa cum făcuse și Bulgakov cu Isus.
Tot așa, Shame (1983) al lui Rushdie (roman cu cheie, căci eroina este acolo răposata Benazir Bhutto) este la fel de reușit ca cele mai bune romane sud-americane ale “realismului magic”. Shame nu e cu nimic mai prejos decât tot ce avea Márquez mai bun. La fel de minunat a fost Rushdie și în calitatea lui efemeră de jurnalist cultural, pe când scria în mod regulat pentru săptămânalul duminical britanic The Observer.
Dar acum, oh, încă un Don Quijote? Ba chiar franțuzit în “Quichotte”! Totul într-o schimonoseală de literatură asamblată din rețete care nu mai funcționează. Personajul este — iarăși — un imigrant din India, ca și autorul. Quichotte este chiar el, Rushdie, de origine indiană, imigrat în SUA, și îl cheamă Ismail Smile (Smile, ni se spune, fiind doar forma americanizată a lui Ismail).
Rushdie abordase sistematic, cu nesfârșit umor în trecut, chestiunea șocului cultural, în special în Versetele Satanice. Acolo, personajul lui indian inadaptabil ajunge în Anglia lui Thatcher a anilor 1980. Aici în Quichotte avem America, o Americă precum cea a lui Pynchon în Vineland. Cum Rushdie trăiește de ceva vreme în SUA, limba i-a devenit artificial americanizată, iar personajul Quichotte conduce mașina de-a lungul și de-a latul Americii ca într-un soi de On the Road, cu scopul de a crea senzația unei derive fără scop. (Sau precum naratorul din Zen și arta întreținerii motocicletei, iar Rushdie din păcate menționează și clarifică toate acestei aluzii, precum cei care își explică insistent glumele în final, ca să fie siguri că tu ai înțeles.)
Quichotte e însoțit de un băiat pe care, de la prea mult televizor, el îl vede în alb-negru și căruia îi dă numele de… well, Sancho. Avem apoi o mise-en-abyme cu un alt personaj din senin care este adevăratul narator, numit… Brother, care ticluiește povestea lui Quichotte și care vrea să scrie „într-o manieră cu totul diferită de cele pe care le folosise până acum”.
Nimic nu funcționează însă, nici elementele importate (iarăși) din cultura populară indiană, nici nostalgia copilăriei prin Bombay și Londra, ca în Midnight’s Children.
Ba chiar, Rushdie ajunge să recurgă la procedee grotești. În capitolul XII, cei doi călători trag la un motel în New Jersey care e ținut de… Eugen Ionescu! Sigur, Rushdie îi scrie numele (și firma hotelului) ca Jonésco, ca să-și îngăduie complezent un joc de cuvinte cu numele propriu „Jones” (??).
Personajul Jonésco din Quichotte „a părăsit România ca să scape de comunism” și locuiește acum în urbea numită Berenger, ca personajul din Rinocerii, târg ai cărui locuitori se transformă lent în „mastodonți”. Deja și până aici auto-complezența lui Rushdie era sufocantă. De aici înainte, cartea devine literalmente de necitit… și suntem abia la jumătate.
Citind, simți răbufniri de revoltă. Care e scopul acestei „literaturi” prefabricate? Măcar Houellebecq (vezi mai jos) încearcă să aducă un răspuns la asta.
Iată tot ce aveam de spus despre Quichotte al lui Rushdie și, cum zicea Lev Șestov, când scriitorul și-a omorât personajele și nu mai are nimic de spus, cel mai bine e să se oprească fără înflorituri și pretexte, chiar și în mijlocul unei fraze. Deoarece toate criticile literare au fost, peste tot, la fel de complezente pe cât e scriitura romanului, îmi propun să fac de acum înainte o lungă pauză de Rushdie.
L-am citit în germană, că așa l-am găsit, tradus într-o limbă seacă, uniformă. Sau poate așa scrie el, mai știi, asta e problema cu traducerile, vezi mai sus și ce ziceam despre Knausgaard. Pers (Перс) îi spune, simplu, în rusă romanului. Și are o hartă a Caucazului și a Mării Caspice pusă la început doar din afectare (vezi în poza cărților).
Mă irită întotdeauna ăștia care cred că fac un gest oulipian și metaliterar dacă adaugă mărunte găselnițe vizuale, uitând că lucrurile astea sunt învechite încă de la Tristram Shandy (Laurence Sterne: The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, 1759).
Originar din Sumgait, în Azerbaidjan, autorul trăiește azi în Tel Aviv. Am găsit în romanul lui autobiografic tot ce-i mai rău, tot ce detest, tot ce evitasem cu grijă în Pantere parfumate. Ai acolo toată complezența lăbărțată pe sute de pagini de care vorbesc mai sus, ca și la Knausgaard, Cărtărescu, sau chiar, încă o dată, la Roberto Bolaño (oameni care parcă și-ar pierde un mădular dacă ar tăia un cuvințel care-i vizibil o excrescență inutilă), dar mai ales o nesfârșită cârpeală din fragmente și fragmențele pe care autorul pare să le fi scris și păstrat de-a lungul anilor, prin Moscova, Amsterdam și California, însă oh! nu doream, citind, să ajung la un concert cu Dead Can Dance în Santa Monica… de parcă acest Ilicevski ar fi un soi de Mihail Neamțu care a dorit să scrie literatură.
Tot romanul (vreo 700 pagini!) e de o uluitoare, șocantă, platitudine… deși credeam că puțini ar mai putea ajunge s-o depășească pe Olga Tokarczuk (premiu Nobel 2018). În final, e o carte pe care o lepezi cu o răbufnire de revoltă, descoperind că toți ăștia, toți acești Kurkov și Ilicevski sunt traduși în toate limbile doar pentru că au nume rusești. Și sunt citiți (dacă sunt în realitate) din snobism, doar pentru asta.
Se vede că literatura e în continuare luată foarte în serios în Germania, la fel de mult, însă pe un ton mai grav decât în Franța. Süddeutsche Zeitung scrisese deja despre ultimul roman al lui Martin Walser: “Mädchenleben oder Die Heiligsprechung” (O viață de fetiță sau Canonizarea). Die Welt i-a făcut o cronică foarte detaliată și perplexă, din care vedem cum feluriții critici se arată deconcertați în fața acestui text care se vrea un soi de “Lolita a post-feminismului”.
„Mädchenleben“ este romanul unui bătrân de 92 de ani (Walser e născut în 1927) care scrie despre o fetiță de 14 ani. Martin Walser este el însuși o instituție. E autorul care s-a războit în anii 1990 cu unul dintre cei mai puternici critici ce și-au ascuțit vreodată pana pe acest pământ: Marcel Reich-Ranicki. Turnirul lor intelectual l-a depășit pe cel, niciodată foarte intens, de altfel, dintre Sartre și Raymond Aron și n-a avut, în orice caz, nimic de-a face cu ciorovăielile superficiale recente ale lui Slavoj Žižek cu Chomsky sau cu Jordan Peterson.
Sigur, autorul cronicii literare din Die Welt strecura deja mici ironii, precum faptul că în ultimele decenii Martin Walser ne-a obișnuit cu o carte pe an (ca și pretențioasa și superficiala Amélie Nothomb), lucru care în mod straniu ar putea fi chiar luat de ei drept un compliment. Despre ce e însă vorba în text? O fetiță de 14 ani a dispărut, iar naratorul s-a topit și el, din teama de-a nu fi acuzat. Cititorul e avertizat că nu va ști niciodată dacă e vorba de un voyeur, un hărțuitor, un prădător pedofil… sau un scriitor.
Criticii germani ne invită să ne prefacem că citim romanul în vechea cheie care la rândul ei consta în a ne preface că distingem între autor, narator și personaj. Faptul că aflăm că fetița de 14 ani (Gerlinde, dar toată lumea îi spune Sirte) are drept text de căpătâi piesa Woyzeck de Georg Büchner nu pare să ajute.
Oricum ar sta lucrurile, fetița i-a promis desfătări paradisiace naratorului, asigurându-l misterios că: pentru că nu are sens, asta trebuie să se facă („weil es sinnlos ist, darf es sein“). Înțelegem că asta e pentru că fetița, care se pregătește de martiriu, îl simte pe Dumnezeu în toate („sie spürt Gott in allem, was es gibt“), probabil pentru că tatăl ei psihopat, ca să se amuze, o unge cu balegă de vacă când o bate ca să-i facă aia și aia.
O fetiță-martir? O femeie-Isus (ein weiblicher Jesus)? În final, critica germană se întreba totuși dacă în această nouă carte Walser nu cumva cam valsează (ob im neuen Buch nicht Walser vor allem walsert).
Se vede că le-a scăpat tuturor varianta în care bătrânul Martin Walser a dorit doar să scrie o biografie a Marinei Abramovic.
9 — Philippe Djian, 2030 (Flammarion 2020)
Acum, găselnița lui Djian în acest roman insuportabil este: el nu pune linii de dialog. Dialogurile zac acolo, pe pagină, dar nimic nu le distinge de paragrafele descriptive, pierdute în narațiunea anostă, lipsită de orice interes, și scriitura plată. Sarramago făcuse, evident, un manierism din a nu scoate în evidență dialogurile, făcându-le pierdute în narațiune. Și asta, când te gândești că Joyce, în Ulysses, folosește liniuțe normale de dialog, iar nu oribilele ghilimele anglo-saxone, ba chiar ulterior Joyce a și explicat și a teoretizat asta: de ce obiceiul european al liniuței de dialog este infinit mai util, plăcut și literar decât hâdele ghilimele anglo-saxone.
Și Philippe Djian e discursiv și plat aici, rezumând destinele personajelor în doar câteva fraze, sau chiar câteva cuvinte uneori. Avem acolo, în 2030, o vagă ficțiune de anticipație socială, plasată a avea loc peste un deceniu, însă cele șase personaje principale și cele (nu le-am socotit) multe altele secundare plictisesc de la început prin nume, de ajungi să le confunzi: cine e Sylvie și cine Lucie? Și cum să distingi între fetele lui Anton, care au toate camere la etaj, iar pe una o cheamă, plicticos, Aude?
Așa că să lăsăm baltă prostia asta netocmită și goală, pentru a spune de ce am așteptat și eu romanul lui Philippe Djian, care nu mai publicase nimic de nu știu câți ani. Ei bine, pentru o scenă din celebrul său „37°2 le matin”, unde personajul, ca în orice roman franțuzesc bazat pe mise en abyme, este un scriitor care-și trimite romanul la diverse edituri și primește refuzuri mai mult sau mai puțin uman formulate.
Într-o zi în care îi vine prin poștă un refuz motivat cu o răutate vicioasă, el și iubita lui se duc cu pas întins acasă la critic. Când criticul deschide ușa, survine o întorsătură admirabilă. Naratorul și iubita lui sar pe el, pe critic, și după ce îl bat nemăsurat peste față, lovindu-l repetat cu un pește uscat și parcă cu un sertar, îl pun să mănânce cremă de ghete, iar ea îi sparge oglinda din hol pe calota craniană, după care îi sugrumă pisica (aici cred că înfrumusețez eu retrospectiv, dar cam asta era).
La plecare trântesc zgomotos ușa, iar jos fură scrisorile din toate cutiile poștale. E o scenă drăguță, răcoritoare.
Despre romanul ăsta nou al lui Djian, însă (2030, uite-l mai sus în poză) nu am însă nimic de zis. Sper să-l uit curând.
10 — Hervé Le Tellier, L’Anomalie (Gallimard 2020)
Pe-ăsta l-am lăsat ca ultim roman al anului (mai departe prezint doar eseurile lui Onfray și Houellebecq) doar pentru că, primind Goncourt (Nobelul francofonilor) în luna noiembrie, abia acum l-am citit (întrerupt), după anunțarea premiului.
Romanul lui Le Tellier a stârnit o mică controversă, cum se întâmplă în fiecare an în jurul „Nobelului francez” care e Goncourt. Iarăși primește premiul un roman publicat de Gallimard (atunci când nu e dat unuia din hergheliile Grasset sau Seuil, cele trei edituri formând grozava și mult hulita creatură hibridă Galligrasseuil), iarăși un bărbat faimos pentru că scrie mult și i-a cunoscut pe cei mari (autorul e din grupul Oulipo, cooptat acolo prin anii 1990, în același timp cu germano-ardeleanul Pastior).
El aplică de altfel dureros de sistematic, ca într-un soi de rețetă de rescriere a romanului lui Perec La Vie mode d’emploi, toate tehnicile Oulipo, cum ar fi un număr incalculabil de personaje, iar Le Tellier are aici muuulte-multe personaje, cel puțin unul pe capitol. El nu se căznește însă câtuși de puțin să le dea tuturor o personalitate, deși reușește, ca și Djian sau Rushdie, să-i boteze cu nume stupide și interșanjabile.
De la început, el vrea, de pildă, să ne facă să credem în personalitatea unui asasin cu simbrie, un tueur à gages, un sicar. Îi mai dă și porecla Blake (ca William, știți?), ba chiar naratorul ne spune că îi plăcuse poezia lui Blake recitată de Anthony Hopkins când făcea pe CHannibalul, și mai suntem acolo informați și că numele Blake sugerează black, ceea ce mi s-a părut drăguț și aproape îndrăzneț. Blake este un asasin rece și meticulos, ca un fel de Bronson in The Mechanic (sau, și mai rău, în remake-ul ăla stupid cu Jason Statham), iar din câștiguri și-a deschis un restaurant vegetarian in Paris.
Urmează apoi, unul după altul, în ordine insuportabil de monotonă, ca pe ață, personaje cu numele cele mai anoste imaginabile, primind câte un capitol fiecare: David, Antoine, Lucie etc. Multiplele neinteresante lucruri descrise acolo ne duc din Paris în New York, Princeton si New Jersey, și toate punctele planetei, amestecat cu poezii, scrisori si interviuri transcrise. De necitit. Ca și Rushdie sau Djian. Exact cum mai face si rusul acela cu Caucazul, multe personaje, unul pe capitol, in diferite puncte ale planetei si trecând anii. Apoi mai avem un capitol cu consulul italian din Lagos, Nigeria, unde dăm de un personaj feminin numit… Swahila. Ha! oamenii ăștia își închipuie că dând nume exotice (Swahila) și imaginând vagi decoruri îndepărtate insuflă viață narațiunii anemice.
Munca străvezie de acolo descurajează cititorul adevărat, care vede că niciun editor serios n-a lucrat pe cartea ce a primit premiul Goncourt. Acel editor i-ar fi spus autorului că e o dovadă de imbecilitate să numești o femeie din Nigeria Swahila, când aceea este o limbă ce n-a ajuns niciodată pe coasta de vest a Africii, swahili fiind limbă bantu vorbită doar în țările islamizate din partea cealaltă a continentului.
Aici intervine însă rigoarea mea personală în lectură, pe care o expun și în textul Despre Joyce, trenuri și exactitate în literatură: dacă în viața reală lui Leopold Bloom, fie și beat, îi trebuie cinci minute ca să meargă de la băcănia X la crâșma Y, asta trebuie să apară în text, iar nu o oră, sau să le faci să fie vizavi una de alta. Asta m-a făcut să zvârl în perete un roman al algerianului la modă Yasmina Khadra (un bărbat, de fapt) care se petrece în Kabul, unde autorul (care n-a fost niciodată acolo) descrie intrarea în oraș mărginită de palmieri… Palmieri!… Omul ăsta are un suflet de ONG-istă romantică. Nu există palmieri în Kabul, suntem în Asia centrală, Kabul e un oraș de munte arid, la aproape 2000 metri altitudine.
Am isprăvit așadar și cu Goncourt pe anul ăsta, decernat în mod vizibil doar pentru copinage. Oh, unde s-o fi dus exuberanța unui Klossowski, ascunsă sub rigoare lexicală?
11. Michel Onfray, Vies parallèles:De Gaulle et Mitterrand (Laffont, 2020)
Aici, din cronica mea a acestei cărți, vei afla cum se mănâncă sub prosop presura, acea păsărică protejată. Am publicat cronica pe Europa Liberă, aproape ca pe o rubrică culinară, de fapt:
Ca eseiști, cei doi Michel ai dreptei suveraniste franceze, lăsați de mine la urmă, Houellebecq si Onfray, trebuie citiți împreună. Oricum nu avem literatură aici (deși Houellebecq a pus și niște poeme în volumul său, despre care urmează mai jos).
În sfârșit: o figură fascinant de urâtă, chiar și moral, acest Houellebecq. Este vorba aici de un volum de texte deja publicate, în majoritate contribuții în presă și comentarii politice sau culturale. Intitulat Interventions 2020, este al treilea volum de acest tip al lui Houellebecq, după Interventions (1998) și Interventions 2 (2009).
Revista dreptei naționaliste Valeurs Actuelles subliniase că e reluat în volum și un articol publicat de Houellebecq, în ianuarie 2019, înHarper’s Magazine, intitulat Donald Trump is a Good President. Houellebecq explica acolo în ce fel este el de acord cu întreaga politică a lui Donald Trump, inclusiv cu atitudinea conciliantă față de Putin și cu respingerea construcției europene.
Houellebecq a promis însă că volumul acesta de texte disparate e ultimul de acest tip. Cum o spune naratorul din recentul lui roman Serotonina (roman în care UE este prezentată ca fiind răul absolut): „Nu promit că voi înceta să gândesc, dar cel puțin voi înceta să-mi mai expun gândurile și opiniile în public.”
„La rentrée”, cu toate ceremoniile ei de natură cvazi-clericală care însoțesc lansarea principalelor romane, mai explică și de ce cartea-obiect și-a păstrat statutul în Franța, unde literatura în format electronic sau audio nu e foarte prizată, situație ce nu dă semne că s-ar schimba curând.
De asemenea, Franța rămâne singura cultură de pe planetă în care editurile mari, cele cunoscute, mitologice, precum Gallimard, Seuil sau Grasset (Galligrasseuil), nu acceptă de la scriitorii aspiranți decât manuscrise pe hârtie, tipărite și legate, și în niciun caz romane trimise și propuse electronic, pe email și în PDF.
A trimite un manuscris în PDF unei edituri franceze ar fi un semn al degradării preoției spiritului și o desconsiderare a serioasei afaceri naționale și identitare care rămâne în Franța scrisul.
În sfârșit, pentru că am tot căutat cartea perfectă fără s-o găsim, iată-i măcar descrierea, așa cum o face naratorul din „Istoria șamanismului românescu”, în Miros de roșcată amară:
“Înfăţişarea cărţii era următoarea: era legată într-o piele păroasă, de o culoare greu de descris. Nenea Nebunelea pretindea că e o culoare aproape perfectă, dar că o forţă neştiută n-a vrut să fie culoarea chiar perfectă pentru că asta ar fi periculos. O culoare perfectă nu poţi s-o vezi, spunea el. Dacă-i perfectă n-avem cum s-o vedem cu ochii noştri de rahat, care dimineaţa avem urdori în ei. Și dacă n-o vedem, atunci cartea dispare. De-aia n-a putut cartea lui să aibă o culoare perfectă, iar dacă nu-i perfectă şi nu dispare, atunci poate să fie orice culoare, că nu mai contează. Și de fapt blana aia chiar avea o culoare greţoasă, dar Nenea Nebunelea zicea că, oricât de urâtă ar fi ea, putuse să fie perfectă, dar n-a vrut, şi-atuncea putem să spunem că e aproape perfectă.
Cum la legatul cărţii se folosise pielea de dinapoi, de la spate şi de sub coadă, în mijlocul coperţii se iţea acuma ţomonocul râsului, ca o târtiţă de găină, dar cu mai mulţi muşchi. Dacă vârai degetul în el, ţomonocul se strângea în jurul degetului şi-ţi dădea nişte fiori nesănătoşi. Nea Nebunelea băga vârful pixului în el când se oprea din însemnat, şi pixul stătea aşa drept, perpendicular pe carte.
Când nu avea idei de scris, Nea Nebunelea lăţea târtiţa râsului cu patru degete răşchirate, făcând-o pătrată şi deschisă hămesit, iar înăuntrul pătratului de muşchi şi păr se vedea sub blană, rotund, pe coperta de dedesubt, un alt ţomonoc zugrăvit şi deopotrivă cu dintâiul, care-l atingea pe acesta în patru puncte precise. Aşa pilduia Nenea Nebunelea cvadratura cercului.”
(“Istoria şamanismului românescu”, din Miros de roşcată amară, pp. 134-134, Humanitas 2014)
Circulă pe net un text imbecil, în 11 puncte, plin de inexactități și invenții absurde, care caută să dovedească unicitatea limbii române. Mulți l-au preluat și difuzat, înșelați și de faptul că e citat acolo dacopatul de președinte al Academiei Ioan Aurel Pop cu enormitatea că: „Limba română, ca bogăție de vocabular şi semantică, este între primele opt limbi ale lumii.”
Iată aici cele 11 puncte decorticate unul după altul:
Româna e singura limbă romanică, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei.
Nu, pentru că mai jos același text va pomeni limba dalmată, vorbită până spre sfârșitul sec. XIX, asimilată lent de croată. La fel, avem în Balcani aromâna în toate variantele ei și meglenita. Acestea nu au coborât la sud de Dunăre, ci sunt vorbite de două milenii în zonele în care sunt atestate. Mai degrabă, existența limbilor neo-latine sud-dunărene pune problema originii limbii române propriu-zise. Dacă lăsăm deoparte termenul artificial de „grai” inventat de cercetătorii, istoricii și lingviștii români pentru a evita termenul de „dialect” (ficțiunea politică fiind că româna nu are dialecte, ca alte limbi), remarcăm că meglenita, vorbită la granița dintre Bulgaria și Grecia actuale, este într-adevăr un dialect al limbii române propriu-zise, în vreme ce în cazul aromânei chestiunea rămâne deschisă. Aromânii înșiși sunt scindați între cei care consideră aromâna a fi un dialect românesc și cei care consideră că vorbesc o limbă aparte.
Româna-i veche de 1 700 de ani.
Româna nu e veche de 1.700 de ani, ci e atestată doar de la Scrisoarea lui Neacșu, acum exact 500 de ani. Nu există texte în română din anii secolelor 300 și 400 și chiar dacă s-ar fi scris pe atunci în Balcani, limba ar fi fost o latină balcanică, nu româna. Româna nu e veche de 1.700 de ani, după cum nici franceza nu e veche de 1.700 de ani.
Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului.
Așa este, sub influență balcanică, da. Albaneza are la rândul ei articolul „enclitic”, la urmă, după cum îl au bulgara și macedoneana, două limbi slave care și-au creat un articol hotărât (ceea ce limbile slave nu au) și care și-au modificat profund sintaxa și întreaga gramatică, influențate fiind de română, aromână și albaneză.
Dar articolul hotărât enclitic în sine nu e nicio minune. E de altfel o banalitate. Articolul hotărât poate fi – dar e un pur accident în evoluția limbilor – fie înainte de cuvânt, fie sudat la urmă. Alte limbi indo-europene cu articol enclitic, lipit în final, sunt cele scandinave și armeana, dar și limbi neînrudite cu cele indo-europene, precum basca din Pirinei sau cercheza din Caucaz au articolul la urmă. În cadrul limbilor semite, araba și ebraica au articolul în poziție inițială (al- și ha-), pe când aramaica și etiopiana (amharică) la urmă. Banalități care nu au nicio valoare în sine.
„Se scrie cum se aude”.
Asta e o prostie în sine, pentru că scrisul e o convenție artificială care nu are nimic de-a face cu proprietățile limbii. Orice limbă se poate scrie fonetic sau folosind alfabetul arab fără vocale, sau în cuneiforme. Apoi, nici nu e adevărat că româna se scrie sistematic cum se aude. Departe de a avea convenții (orto)grafice fonetice, cum am fost învățați, româna amestecă de fapt neîndemânatec fonetica si etimologia.
Oameni e pronunțat [uameni], dar s-a păstrat în scris O de la om (italiana scrie insã fonetic uomo si uomini); ea e pronunțat [ ia ], el e pronunțat [iel ], iar dacă s-ar fi păstrat convenția, moștenită din slavonă, prin care orice E inițial se pronunță ie, ar fi trebuit să scriem epure (pronuntat [iepure]). Așa, însă, avem două grafii la inițială pentru același diftong, întrucât e -cu excepția neologismelor precum eră sau epocă– se pronunță la inițială intotdeauna [ie]: el era se pronunță, în gura oamenilor întregi la minte, [iel iera].
Româna a procedat însă foarte grosolan și mecanic atît înainte, cît și dupã reforma ei recentă. Inainte, convențiile simple, introduse de comuniști, impuseseră doar o literă, un semn grafic, î peste tot unde se aude, cu excepția lui „român“ și a unor nume proprii.
Reforma slugarnică introdusă de Academie ne-a procopsit cu trei (3) litere pentru același sunet : î la început și sfîrșit de cuvînt, â în mijloc și U in singura formă verbală „sunt“ care e fonetic [sînt], deși pronunția noilor generații începe să imite scrierea.
Nu e nimic fonetic în regula asta absurdă cu â în interiorul cuvântului și î la început sau la sfârșit. Alte sisteme grafice sunt mult mai exacte fonetic și fonologic decât cel al românei.
Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata.
Așa e, da. Și?
Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”,
O imbecilitate. Putem face în germană unele cuvinte-valiză la fel de artificiale și chiar de 20 de ori mai lungi, la fel de nefolosite ca și monstruozitatea inexistentă de mai sus.
Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO,
Fals, o minciună. Un nonsens total, pe care oricine îl poate verifica. Patrimoniul UNESCO nu include limbi, ci doar site-uri istorice sau geografice (din care România are opt) și creații umane conștiente. Punctul ăsta e nu doar stupid, dar oricine poate verifica lista UNESCO și totuși mii de români preiau cu mândrie prostia asta și o dau mai departe. Asta arată că accesul total la cunoaștere, prin câteva clickuri, tot nu stinge prostia.
Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice.
Rău formulat și de fapt contraproductiv. Am vorbit mai sus de articolul enclitic, postpus. Punctul 8 e de fapt tot punctul 3, ba chiar vorbind de „reguli balcanice” textul recunoaște că româna face parte dintr-un continuum lingvistic balcanic, un Sprachbund, împreună cu albaneza și macedo-bulgara.
Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii.
Fals, minciună. Ca și „nicio altă limbă nu e atât de dulce”, „nicio altă limbă nu e atât de sonoră” etc. Precum: „Niciun alt copil nu e mai frumos și mai deștept decât al meu.”
La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte.
Aici, cum am mai zis, a intervenit și dacopatul de președinte al Academiei Ioan Aurel Pop cu enormitatea că: „Limba română, ca bogaţie de vocabular şi semantică, este între primele opt limbi ale lumii.”
Și ți se spune că “Marele Dicţional al Limbii Române” are 170.000 de cuvinte, ba chiar 30.000 de diminutive n-au fost incluse.
Acum… evident că dacă adunăm toate regionalismele, variantele, noțiunile locale redundante și derivate etc. putem urca dicționarul oricărei limbi până la sute de mii de rubrici… dar o limbă nu este superioară altora pentru că are câteva zeci de forme regionale pentru “tufănică”, “chișleag” sau “virnanț”. Regionalismele unei limbi nu sunt cumulabile într-un vocabular unic, altminteri, dacă strângi toate regionalismele italiene și le botezi cuvinte indepedente, dicționarul rezultat va trebui cărat cu roaba.
Majoritatea oamenilor abia dacă folosesc o mie de cuvinte, de noțiuni diferite, de-a lungul vieții lor. A ști că în dicționar dorm încă 160.000 de regionalisme, deseori nefolosite în afara unei văi, nu îmbogățește cotidianul, pentru că acele cuvinte nu există simultan în vocabularul nimănui și nimeni nu le va folosi vreodată pe toate. Ele aparțin unor dialecte diferite, pe care noi ne încăpățânăm să le numim “graiuri”, de parcă ele ar avea un vocabular cumulat, când în realitate fondurile lexicale ale acelor dialecte se exclud reciproc.
Pentru a citi un ziar chinezesc, presupunând cunoașterea rudimentelor limbii, e suficient să știi vreo 3.000 de ideograme. Întreaga Biblie în ebraică, Vechiul Testament, are doar cca 8.500 de cuvinte individuale.
Vechiul Testament , așadar, cu toate cărțile lui, inclusiv legile din Deuteronom și Levitic, cuprinde 8.500 de cuvinte individuale, ba chiar și din acelea multe sunt rare, folosite o dată sau de două ori, ca “bdeliu”.
Cum o să aibă româna 170.000 de noțiuni diverse, când mulți vorbitori se descurcă în viață cu abia câteva sute, dintre care principalele sunt “mișto” și “nasol”, care acoperă singure zeci de rubrici?
La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte în interior.
Are. Dialectele sunt ascunse de politica centralizatoare care în România, ca și în Franța, a strivit toate particularitățile lingvistice și lexicale regionale. Dacă s-ar vorbi și scrie doar dialectal, fără a ține cont de regulile centralizatoare impuse de un secol și jumătate de la București, texte în anumite dialecte ar fi cu totul de neînțeles pentru vorbitorii de română oficială.
De fapt, cum mai spus-o pe larg și în Dacopatie, argumentul cu absența dialectelor le-ar fi și defavorabil partizanilor continuității fără oprire la nord de Dunăre, pentru că o limbă fără dialecte (ceea ce româna nu este, oricum) arată doar o descălecare recentă, o sosire relativ recentă istoric pe locurile acestea.
— “Patroane… ce-ar fi să construim noi aicea un teleferic?”
O frază (din “Zorba grecul”) care nu doar rezumă cartea și filmul (pitchline), dar valorează cât toate analizele geopolitice despre mentalitatea balcanică, neluarea în serios a dezastrului iminent (vezi drama economică greacă) și nepăsarea noastră afectiv-relațională balcanică.
(Spoiler: era clar de la început că telefericul lui Zorba o să fie de mântuială, că se va prăbuși fizic și metaforic, precum totul în jurul nostru, dar de vină că eu te-am ruinat cu un proiect absurd și irealizabil sunt doar dușmanii. Acum hai să bem.)
Zor, ζόρι, zorba… Și greaca e plină de turcisme, dar grecii nu știu și nu le pasă că acele turcisme erau de fapt iranisme, aduse de turci din Persia, unele rămase în greaca de azi doar ca nume de familie, precum Δουσμάνης (cum ar veni: Dușmanu).
Kazantzakis, cel excomunicat de biserica ortodoxă, se juca însă admirabil cu turcismele și moștenirea otomană, chiar cu un soi de nostalgie, dacă ne gândim la personaje ca micuțul minion Iusufachi, cel hrănit dulce cu rahat-lukum și omorât în somn în “Hristos răstignit a doua oară”. Or, vicleanul Kazantzakis își numise personajul “Zorba” dintr-un motiv precis: căci “zorba”, în turcă, e un tip special de om. Cineva zis “zorba” în turcă este om plin de “zor”, absolut incontrolabil, violent, încăpățânat, rău și mincinos. Zorba e un răzvrătit!
Zorba, în turcă (devenit desuet în greacă) vine de la “zor”, cuvânt banal și în română, dar venit din farsi, trecut prin turcă și încă rămas în toate limbile balcanice: ζόρι în greacă, зор în sârbă, bulgară și română, toate venind, prin turcă, de la persanul: زور, zor = forță!…
زور
Zor, زور, e forța însăși, puterea fizică și sufletească, zor! forța aceea irațională pe care nu ți-o ia nimeni. Cuvântul acesta, “zor”, nu este așadar câtuși de puțin turcesc (sau românesc, sârbesc, grecesc) ci e tot ce poate fi mai iranian. “Zorba”, sau, mai complet: “zorbaz” = cel care joacă dur, a mai rămas în română și sub forma secundar turcizată: “zurbagiu”! dar și “zurliu”!
Zurbagiul este etimologic, un răzvrătit, un om plin de “zorbă”, care a luat, printr-un accident fonetic în română, forma “zurbă”, dar care face parte din întregul complex semantic construit pe “zor”. De aici avem și “zurbaliu”, dar și moldoveneasca “zurbavă” (care nu e altceva decât “zorba” sau “zurba” contaminată cu ucraineanul “zarvă”).
Zorba e un “zurbagiu” așadar, iar știind asta personajul lui Kazantzakis are din start o dimensiune pe care doar cititorul grec sau balcanic o poate gusta, căci cel care în turcă e zis “zorba” sau “zorlu” (de unde și românescul “zurliu”!) nu e cineva care poate fi controlat, oricât ți-ar promite el. Degeaba vrea el să fie sincer și plânge autentic după ce te-a ruinat, tot nu se poate opri: — “Patroane… dă-mi bani să construim noi aicea un teleferic.”
Toate acestea, zorbă, zurliu, zurbagiu vin așadar de la “zor”, زور , forța incontrolabilă!
Că-i “dai zor” cu ceva, că o faci “zor-zor”, în mare grabă, că iei pe cineva “cu zorul”, că-l “zorești”, de “zor-nevoie” sau chiar “îl iei la zor” (îl cerți!); sau înseamnă chiar a insista cu forță, ca la Marin Preda: — “Tata îi da zor că m-a bătut cineva.”
Tot zorul acesta care te face zorba, zurliu și zurbagiu e de fapt زور, z-o-r = forța, puterea, în farsi, în persană. Cuvânt așa important în ideologia iraniană că a fost preluat de toți cei care au intrat în contact cu persanii, cuvântul existând cu acest sens nu doar în turcă și toate limbile balcanice, dar și în hindi-urdu, îl poți auzi în filmele de la Bollywood. Și Raj Kapoor în Vagabondul e zor-gui, زورگوی, [zurgi] și ne putem întreba dacă nu cumva de la acest complex semantic și de la زورگوی, [zurgi], om care se țicnește, ar putea venit și românescul, dat ca de origine necunoscută în dicționare: “zîrghit”.
Zor (pronunțat și [zur], în funcție de dialecte, dar scris la fel: زور, căci sub influență semitică multimilenară persana nu face distincție între O și U) este un cocept fundamental în ideologia iraniană. El e chiar pre-islamic, și există două școli lingvistice diferite în Iran și Afganistan. Cea care face să derive “zor” din “zorvan”, “zurvan”, conceptul fundamental al zoroastrismului, al lui Zarathustra.
Aici intervine școala lingvistică iraniană opusă care ar vrea să facă din Zurvan, personificarea zoroastriană a Timpului, strămoșul modernului “zaman” = timp. Problema e că “zaman”, timp, e un împrumut clar din arabă, pentru că-l avem cu sensul de timp nu doar în Coran, dar avem și echivalentul ebraic vechi “zman”, care e “timp” în Torah. Iranienii spun însă că așa cum semiții (evrei, arabi) au luat de la ei conceptul de Paradis (Pardes, Firdous), la fel au luat și “zaman”, timpul de zor al Zurvanismului.
Noi nu intrăm însă în toate astea, căci ne mulțumim cu “zorul” care a ajuns până la noi, sau chiar la sârbi și la croați: zor konja = forța calului!
Musée d’Orsay, Paris: tabloul lui Gustave Courbet, din 1866, “L’Origine du monde“. În feb. 2016, Facebook a pierdut în fața tribunalului din Paris, care a decis că firma poate fi dată în judecată pentru că a șters postarea unui utilizator ce conținea acest tablou, operă de artă.
Le Monde face, în paralel, în acest dosar, și un portret al lui Frances Haugen, acea declanșatoare de alerte din SUA care a atras atenția asupra neregularităților din cadrul administrării Facebook. Documente interne ale mastodontului Facebook arată că în multe țări autoritare, sistemele de moderare ale rețelei sociale, deseori în limbi „exotice”, nu sunt câtuși de puțin suficiente în fața discursurilor ce incită la ură și violență. FB știe asta, desigur, însă își aplică rigoarea și vigilența foarte selectiv.
Așa s-a ajuns să fie publicate acele «Facebook Files», mii de pagini și emailuri și alte mesaje și rapoarte recuperate de acea fostă angajată, Frances Haugen, care a părăsit firma în luna mai 2021 și care a tras imediat, public, semnalul de alarmă (motiv pentru care ea este ceea ce se numește o „whistleblower”), pentru ca apoi, foarte rapid, ea să fie audiată în Senatul SUA.
O „rară privire din interior” este ceea ce a oferit ea publicului și legislatorilor, a estimat New York Times. Mărturia numitei Frances Haugen, care a avut loc în fața democraților și a republicanilor reuniți pe poziții cvasi-unanime, pare să fi fost “cea mai importantă vreodată” în privința funcționării reale a Facebook, a estimat la rândul său site-ul revistei Slate.
Apoi, ieri, luni 8 novembrie, cum o rezumă Politico, Frances Haugen a vorbit în fața Parlamentului European, urmând ca mâine ea să ajungă la Paris, în fața parlamentului francez.
Toate aceste revelații, continuă astăzi Le Monde într-un alt articol din dosarul respectiv, au făcut că de două luni încoace Facebook o duce dintr-o furtună mediatică în alta, ba chiar și dintr-o încurcătură politică și ideologică în alta, într-așa măsură încât pentru prima oară poziția sa dominantă pe piață e amenințată.
« Facebook spune că regulile sale se aplică tuturor utilizatorilor. În realitate, documente interne ale firmei arată că o întreagă elită este scutită de cenzură.» Asta e ceea ce a constatat Wall Street Journal, care a publicat primul articol dintr-o întreagă serie ce pare că va zgudui rețeaua socială. Importante vedete și personalități publice au fost astfel sistematic scutite de cenzura algoritmilor Facebook, grație unui program intern numit « XCheck ».
„Meta” are cratimă: Facebook și viitorul sub cască virtuală
Le Monde consideră însă că ideea cu Metaversul e doar o stratagemă din partea firmei pentru a face diversiune și a mai ieși din vârtejul de atenție negativă.
Cenzură și pudibonderie
Simultan, cotidianul francofon din Bruxelles Le Soir se oprește îndelung asupra cenzurii din ce în ce mai sufocante de pe Facebook, în special asupra felului în care algoritmii FB șterg și cenzurează și pedepsesc utilizatorul care postează fie și opere de artă în care apare ceva goliciune corporală (precum, cf. foto, celebrul tablou al lui Gustave Courbet, din 1866, “L’Origine du monde“).
„Cum arăți goliciune”, scrie Le Soir, cum de îndată rețelele sociale se răcesc și se gripează.
Rezultatul paradoxal este că, grație Facebook, un mare număr de utilizatori din țări democratice au ajuns să folosească subterfugii cunoscute și folosite în general doar de către opozanții din țările totalitare, pentru a evita cenzura.
Banned on the Run – cenzura Facebook, “castorii lăbărțați” și atomizarea virtuală
In romanul Breakfast of Champions al lui Kurt Vonnegut, personajul Kilgore Trout, scriitor SF, își vinde cărțile sub plastic anunțând pe copertă că în carte sunt poze cu “wide-open beavers” – “castori lăbărțați”.
Acum, un castor lăbărțat, a “wide-open beaver”, este o poză cu o femeie într-o postură îmbietoare. “Wide-open beavers” pe copertă, așadar, chiar dacă în interiorul cărții sunt studii despre Platon și Kojève, așa atragi mai sigur, indiferent de conținut, dar scapi și de cenzurarea conținutului autentic, cel serios.
Presa de astăzi vorbește, pe ritm de cor antic, despre rețeaua socială a lui Zuckerberg, însă în acest timp China nu tolerează câtuși de puțin Facebook. Facebook e interzis în China, nu există acolo, așa cum nu există nici în Iran, Siria și Coreea de Nord. Rețeaua mondială americană, privată, FB, se oprește în fața Marelui Zid al Chinei. China și-a construit, încă de la începuturile Internetului, un Zid Digital protector, un „Great Firewall” (joc de cuvinte pe The Great Wall = Marele Zid).
Cum a tot subliniat-o presa de pe întreaga planetă, autoritarul președinte chinez Xi Jinping n-a participat în persoană la conferința despre climat de la Glasgow (și nici, anterior, la summitul G20 de la Roma). Motivul, cum o subliniază, printre altele, același cotidian belgian Le Soir, este că luni 8 noiembrie a început plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez (pentru nostalgici: CCalPCC) și că Xi Jinping pregătește prin asta congresul general al partidului, peste exact un an, când el se așteaptă – și face totul pentru asta – să primească un al treilea mandat de președinte.
Al Jazeera consideră așadar că autoritarul Xi își va consolida definitiv puterea prin asta. Financial Times constată însă că întreaga planetă democratică este tot mai îngrijorată de izolarea și agresivitatea crescândă a Chinei. Constituția chineză limitează președinția la două mandate, dar Xi mizează pe două precedente: în alte două situații, un congres în plenară al partidului, cum va fi cel de anul viitor, a dus la puteri dictatoriale pentru șefii și ideologii momentului: în 1945, când Mao Zedong a căpătat puteri depline, totale, și în 1981, când partidul i-a cedat toate frâiele aparatului de stat lui Deng Xiaoping.
Într-un asemenea context, Xi n-avea timp de pierdut la Glasgow, în Scoția, cu acea obsesie a occidentalilor care este clima. Asta cu atât mai mult cu cât China rămâne cel mai mare poluator mondial și principalul fochist, arzător de cărbune pentru a produce energie. Dar Xi Jinping nu dorea să le promită nimic occidentalilor și celorlalți participanți. China nu o duce foarte bine economic în acest moment, iar un angajament al Pekinului în favoarea climei ar duce în mod fatal la pierderi de locuri de muncă și, poate, la nemulțumiri sociale. Or, puterea comunistă, de la Mao încoace, a învățat foarte bine lecțiile Chinei imperiale: legitimitatea politică vine doar prin asigurarea prosperității celor mai mulți și mai umili.
Pe planetă, dincolo de „TheGreat Firewall”
Autoritățile poloneze au anunțat, luni, că vor bloca intrarea sutelor de migranți adunați la granița sa cu Bielorusia, unde guvernul e acuzat că folosește refugiații ca pe o armă împotriva Uniunii Europene. Cum o analizează Washington Post, UE pregătește o nouă rundă de sancțiuni împotriva Minskului. Cancelara germană Angela Merkel a spus că măsurile sunt menite să pedepsească ceea ce ea a numit „trafic de persoane la nivel de stat”.
Și tot Washington Post informează că un bărbat care a participat la asaltul împotriva Capitoliului din 6 ianuarie și este căutat de FBI, cere acum azilul politic în Bielorusia lui Aleksandr Lukașenko, după cum informează presa de stat de la Minsk. Evan Neumann este căutat în Statele Unite sub acuzația de violență în asaltul împotriva Capitoliului, precum și pentru obstrucționarea aplicării legii în timpul tulburărilor civile de atunci. Unul din rarele momente când merită urmărită presa de la Minsk, pentru a citi între rânduri.
În sfârșit, la Bruxelles cotidianul francofon Le Soir pune întrebarea (care îi va face să răcnească pe toți cei ce denunță derivele corectitudinii politice de tip wokeșicancel) dacă nu cumva jucăriile sunt sexiste!… În special cele care se pregătesc acum pentru Crăciun. Pentru ce, etern, băiețeii trebuie să primească soldați miniatură și mingi de fotbal, iar fetițele – păpuși cu toalete roz și toate accesoriile pe care le știm din tradiție?
O simplă căutare arată însă că subiectul este etern în Belgia în apropierea zilei de Sfântul Nicolae și a Crăciunului (iată aici exact aceeași întrebare, formulată exact la fel, la televiziunea belgiană RTBFîn 2017 înainte de Crăciun).
Până la urmă, și faptul de a pune în mod repetat, an după an, aceeași întrebare ajunge să fie tot un fel de tradiție.
Ieri s-a întâmplat un lucru foarte ciudat: o coincidență rară, cum se întâmplă numai în romane, la limita verosimilului… Căutând prin hârtii vechi, am găsit câteva fotografii de care uitasem cu totul (aceasta de mai sus, plus încă una mai jos, în final, la linkuri) dintr-o vizită la Neptun, în mai 1988, cu câteva zile înainte de a părăsi definitiv România lui Ceaușescu, pe care nu-mi închipuiam că aveam s-o revăd relativ repede, un an și jumătate mai târziu, în decembrie 1989, când, având azil politic în Belgia, am intrat pe 22 decembrie ilegal, ca ziarist străin, în Timișoara revoluționară, scriindu-mi atunci primele reportaje “de pe front”.
În primăvara lui 1988, însă, având eu mari probleme cu Securitatea din Iași și București (în cadrul “Grupului de la Iași”, despre care vezi aici), mă pregăteam să ies definitiv din țară, după ce, spre ușurarea Securității, cerusem să plec, invitat printr-o universitate din Belgia, datorită printre alții și acestui Richard, antropologul indonezian-olandez din fotografie, despre care va fi vorba imediat.
Atunci, în mai 1988, mersesem la Neptun ca să-mi iau rămas bun de la foștii colegi ghizi turistici de pe litoral, însă și ca să mă întâlnesc cu Richard, antropolog indonezian din Olanda, care venise ca să mă cunoască și să vadă cum mă poate ajuta să încep niște studii de antropologie religioasă (ceea ce aveam să fac, însă nu în Olanda, la Groningen, unde predase Ioan Petru Culianu, ci la Paris, despre islamul mistic cecen — un Master of Advanced Studies (DEA) în Islamologie și antropologie religioasă, la EHESS în Paris, L’École des hautes études en sciences sociales, iar esența studiilor mele pe teren în Cecenia am rezumat-o, de pildă, aici, mai academic, sau aici mai vizual).
Am găsit așadar ieri fotografia asta, unde sunt cu Richard la “Crama Neptun”, în mai 1988… rugasem pe cineva să ne fotografieze, însă prea puțin bănuiam în acel moment că Securitatea nu doar că ne fila, ci ne și asculta și înregistra… dar cum oare? Cu clasicul microfon în scrumieră sau sub masă?
Iată însă că simultan cu descoperirea acestei fotografii, prietenul meu virtual, istoricul Lucian Nastasă Kovacsmi-a trimis tot ieri spre seară câteva file dintr-un dosar de urmărire al Securității, descoperite de el, file de raport care relatează printre altele… întâlnirea mea cu Richard la Crama Neptun (adică un rezumat al transcrierii discuției purtate de noi chiar în scena din poză), ba chiar și câte un scurt portret psihologic.
Toate astea găsite simultan ieri, odată cu poza, ca o tulburătoare călătorie în timp!…
După câteva detalii despre mișcările lui BEISSER RICHARD EDUARD (cazat la hotelul Miorița din Neptun, camera 339) și semnalarea faptului că acesta tot întreba de mine prin stațiune (nu ne întâlniserăm încă până atunci, doar ne pusese în contact epistolar o prietenă comună), apar eu în raport (prima pagină mă identifică vag drept “o legătură din Buzău” a lui Richard), precizându-se apoi că ALEXE THEODOR DAN stă acum la o gazdă în Neptun, “evitând în mod deliberat cazarea la hotel, pentru a nu se cunoaște faptul că posedă pașaport turistic și urmează să se deplaseze în interes particular în Belgia”.
Transcriu din raportul Securității, știind că cele reproduse aici sunt vorbite de mine și Richard în scena din poză, de la Crama Neptun:
«Din controlul discuțiilor realizate cu ocazia dialogului purtat la “Crama Neptun” și restaurantul “Casa cu Lei” din orașul Constanța între BEISSER RICHARD EDUARD și ALEXE THEODOR DAN au rezultat unele aspecte de interes operativ, mai semnificative fiind următoarele:
— S-a confirmat faptul că străinul are sarcini pe linia obținerii unor date și informații din domeniul social-economic și politic din țara noastră, intenționînd să le publice în exterior;
— Realizarea unui studiu asupra lui ALEXE THEODOR DAN care să contureze calitățile și caracterul acestuia, în scopul cunoașterii și exploatării înclinațiilor sale în domeniul publicisticii. În acest sens i-a promis sprijin material prin depunerea în cont personal a unei sume de bani în valută la Banca de Comerț Exterior și ajutor în cazul deplasării în străinătate.
Pentru a nu crea greutăți față de autorități, BEISSER RICHARD EDUARD și-a exprimat părerea că nu ar fi bine să apară frecvent împreună, fapt acceptat de ALEXE THEODOR DAN și întărit prin modul cum au procedat după primul contact cînd au plecat separat de la Crama Neptun. Ulterior ALEXE THEODOR DAN l-a asigurat pe străin că deși el este conștient că se află în atenția organelor de securitate, continuarea legăturii dintre cei doi nu constituie un impediment în menținerea relației, convingîndu-l pe BEISSER RICHARD EDUARD că nu poate fi implicat în această acțiune.»
***
Urmează diferite alte remarci minuțioase despre Richard, precum și descrierea psihologică (foarte justă, sunt nevoit să recunosc): «Este un tip meticulos, ordonat, puțin volubil, însă foarte concret în abordarea unor subiecte de interes cu legăturile sale.»
Dincolo de aspectul tulburător al coincidenței de a găsi acum simultan, după atâta timp, o poză de la Crama Neptun de acum 33 de ani însoțită de descrierea convorbirii de la masă — Tischrede — de care uitasem, rezumată de un spion securist ostil dar onest-conștiincios-metodic, o serie de aspecte sunt relevante aici.
Paranoia regimului: acolo unde raportul spune că la acea masă din poza de la Crama Neptun (de unde, aflu acum, am plecat separat) eu, abia ieșit din adolescență (cf. și poza de mai jos), îi dădeam omului “date și informații din domeniul social-economic și politic din țara noastră”, asta se traduce în limbaj obișnuit prin aceea că îi explicam cum funcționa România reală. Sau despre cât de mult îi disprețuiam pe intelectualii tăcuți și pitulați, care pretindeau că “rezistă prin cultură”.
Felul în care orice contact cu străinătatea era văzut ca malefic: citind despre promisiunea lui Richard de “depunere în cont personal a unei sume de bani în valută la Banca de Comerț Exterior”, mi-am amintit pe loc despre ce a fost vorba: fusesem avertizat că e obligatoriu să dovedesc, la ieșirea din țară, la vama românească, că am la mine cel puțin 100 de dolari obținuți legal și retrași de la bancă, bani de cheltuială pe primele zile “dincolo“. Richard a făcut asta, mi-a depus cei 100 de dolari, ca să pot dovedi la vamă că-s ai mei și că i-am scos din bancă românească, cu chitanță. Securistul care a redactat raportul nu ieșise probabil niciodată din țară și nu cunoștea aceste formalități. “Valută în banca de Comerț Exterior” i s-a părut o grozăvie.
Faptul că i-am spus lui Richard că putem continua relația, deși mă știam urmărit de Securitate, arată doar că nu-mi păsa și că eram conștient că nu fac nimic ilegal, chiar potrivit legilor de atunci ale României comuniste. Securistului însă asta i s-a părut un act de sfidare și obrăznicie.
În absența oricărei informatizări, Securitatea, cum am mai spus-o și cum se vede și aici, nu funcţiona bine intern, ba chiar nu colabora de la un judeţ la altul. După ce am cerut un paşaport pentru a pleca din ţară, atunci în 1988, Securitatea din Buzău a trebuit să trimită un ofiţer – cu foaie de drum, diurnă şi bani de hotel – la Iaşi, pentru a consulta dosarul meu de acolo…, iar respectivul ofiţer s-a întors practic cu mâinile goale. Cei din Iaşi îi furnizaseră colegului din Buzău foarte puţine lucruri. La fel, cum se vede din raportul de aici, nici cei din Iaşi, nici cei din Buzău nu au transmis vreun fel de informaţii despre mine Securităţii din județul Constanţa, de care ține Neptun, deşi toată lumea ştia că vara lucram ca ghid pentru turişti străini pe litoral… în securiștii din Constanța nu aveau, în mod limpede, nici cea mai mică idee despre “Grupul de la Iași“.
În sfârșit: uluitoarea meticulozitate administrativă și risipa de mijloace pentru o asemenea operațiune de urmărire permanentă. În cazul meu, asta dura de cinci ani, din 1983 (vezi mai jos linkul cu extrase din dosarul meu personal de la Securitate). Sigur, odată ieșit din România aveam să particip în totalitate la primul film documentar care l-a denunțat pe Ceaușescu în Vest, «România –dezastrul roșu» (link spre filmul complet mai jos), dar Securitatea n-avea cum să anticipeze asta.
În scurtul documentar produs de Netflix, “Three Songs for Benazir”, și aflat în competiție la Oscaruri anul acesta (documentar prost, de altfel, ba chiar in mod vizibil jucat, aranjat, pentru ca personajele să “dea bine”) auzim un termen în paștună care ne aruncă într-o întreagă aventură culturală indo-europeană: mina = amor, dragoste, echivalentul germanicului medieval minne.
Filmul (scurt, din fericire, 22 min.) urmărește un cuplu de tineri afgani, paștuni, într-un lagăr de refugiați în Pakistan. Este vorbit în paștună, în dialectul din sud, de la Kandahar, adevăratul grai al talibanilor, dialectul cu -Ș-, iar nu cel din nord, de la Kabul (în Afganistan) și Peshawar (în Pakistan), care e dialectul cu -H-, pahtun (deși în scurta secvență în care băiatul merge la cazarmă, chipurile ca să se înroleze, se vorbește în farsi).
În primul minut (în film, nu în trailerul de aici), la secunda 0.26″, putem auzi cum personajul masculin cântă în paștună: — “Mina na sta.” Adică: amorul, dragostea, nu există.
Sigur, chiar și mulți ne-lingviști știu că afganii nu sunt “arabi”, ci că vorbesc limbi iraniene, fiind așadar, lingvistic, verii noștri și la fel de indo-europeni pe cât sunt grecii, olandezii, italienii sau albanezii.
Principala limbă din Afganistan, alături de farsi, este paștuna, care însă nu e un dialect farsi, ci o limbă iraniană aparte, la fel de diferită de farsi (persana din Iran, Afganistan și Tadjikistan), pe cât e, să zicem, portugheza de română (în familia limbilor romane), sau islandeza de engleză (în familia limbilor germanice).
Prin izolarea ei istorică în munții Suleiman ai Afganistanului, paștuna a fost mai puțin afectată de araba adusă de islam decât s-a dovedit persana, o limbă astăzi profund arabizată la nivelul vocabularului. Altminteri, fondul iranian și indo-european fundamental e comun în paștună și farsi, de pildă, pentru a da un exemplu la îndemâna oricui: <apă> (aqua) este <obă> în paștună și <ab> în farsi, persană.
La fel, în fraza asta în paștună, pe care o auzim în film: — “Mina na sta.” Adică: amorul, dragostea, nu există, chiar și un profan într-ale lingvisticii va pricepe partea verbală: «na sta» = nu este. «Non est» în latină, «nuk është» în albaneză, не есть în rusă veche, οὐκ ἔστι (ouk esti) în greaca arhaică, etc, etc.
Fondul indo-european comun este uriaș, fundamental, așa că nu ne va mira că în paștună amorul, iubirea, “Love” se spune: “mina”, termen identic cu “minne” din germana medievală (unde, după Luther, a fost înlocuit cu Liebe).
“Minne” era amorul, dragostea, în germana Evului Mediu, și de acolo avem termenul de Minnesänger (minne-sänger), cântăreții (sänger) amorului (minne), trubadurii, menestrelii, primii versificatori demni de luați în seamă, precum acel Walther von der Vogelweide, sau suavul Hartmann von Aue.
Minnesänger în germană, minnezangers în olandeză, cântau minne, amorul cvasi-mistic.
مینه-sänger
Dar iată că <mine> sau <mina> se spune și până astăzi în paștuna din Afganistan, scris: مینه . Sau, cum zicea von der Vogelweide, “daz si da heizentminne” = “ceea ce ei numesc amor“.
Dar băiatul dintr-un lagăr de refugiați afgani undeva în Pakistan nu-și imaginează că atunci când spune “mina na sta” (nu există amor, minne nicht ist), vorbește aidoma triștilor menestreli Walther von der Vogelweide și Hartmann von Aue.
Sau, cum o spunea mare iranolog francez James Darmesteter (primul care a arătat că paștuna din Afganistan descinde în linie directă din limba din Zend Avesta lui Zarathustra, în vreme ce farsi din Iran coboară din persana de cancelarie a inscripțiilor cuneiforme ale lui Darius): e fascinant să vedem cum “triburile sălbatice din Khyber Pass, fanaticii musulmani din Munții Suleiman au păstrat pe buze graiul magilor antici ai lui Zoroastru”.(Chants populaires des Afghans, 1888)
M-am uitat aseară la primul episod al trilogiei “documentare” de pe Netflix, imn vizual și omagiu publicitar adus rapperului Kanye West de prietenul lui de două decenii Clarence “Coodie” Simmons.
Netflix le distilează, dând fiecare episod al trilogiei la câteva săptămâni distanță, primul fiind lansat miercuri 16 ianuarie.
M-aș fi uitat oricum, interesat de fenomenul cultural, mai puțin de partea “muzicală”, însă din păcate nu pot recomanda această succesiune de fragmente descusute de home-made rough footage, uneori lungi, repetitive și plicticoase, alteori — montate ca un caleidoscop dement. Nu avem aici câtuși de puțin un documentar d’auteur, cum au fost magicele filme recente despre muzicieni și interprete ca Janis Joplin sau Amy Winehouse. Ba chiar și un film de ficțiune cum a fost cel despre fenomenul rap de pe Coasta de Vest a SUA (Kanye West fiind reprezentantul hip-hop-ului din Chicago): “Straight Outta Compton” se dovedește mai interesant pe plan documentar.
Pur și simplul într-o oră și jumătate acest film care a luat atâția ani de turnaj nu reușește să creeze un personaj (și mai avem două episoade care urmează). E cu atât mai regretabil, cu cât omul Kanye West, cu toate perturbările sale psihice, este deosebit de complex și reprezentativ în contextul culturii populare a SUA contemporane. Să amintesc doar câteva episoade:
The Independent a numit albumul „confusing”. Prezentând la rândul său piesele, care fac împreună abia 27 min., The Guardian îl cita atunci pe Kanye West însuși, care spunea că a cerut tuturor colaboratorilor să nu facă sex în timpul înregistrărilor și că, de acum înainte, el o să cânte numai muzică gospel. Cu toate astea, spunea The Guardian, lirica lui pe acel album este subțire ca hârtia Bibliei. Cum se vede, a renaște ca un born again Christian e poate ceva bun pentru suflet, dar nu e bun pentru muzica bărbatului lui Kardashian.
Libération a scris că, prezentând o adicție gravă la propriul lui ego, Kanye West, care vrea să fie cel mai bun în toate, s-a aruncat în religie cum se aruncase în droguri sau sex, cu trompetele Apocalipsei ca fundal sonor.
Muzica în sine și aranjamentele superficiale au fost de asemenea foarte criticate. Mai toată lumea i-a acordat un maximum de două stele din cinci.
Mărturisesc că la un moment dat, când nu eram foarte atent, reclama de la YouTube care s-a strecurat între două piese mi s-a părut o perfectă prelungire sonoră a muzicii, mai ales că algoritmul căutării YouTube a prins acolo cuvântul God și am primit, intercalate, între piesele următoare, alte trimiteri spre divin, inclusiv o reclamă la Terminator.
Dar, sigur, nu trebuie căutată multă coerență la cel care își spune singur „cel mai mare artist uman al tuturor timpurilor.” „I’m unquestionably, undoubtedly, the greatest human artist of all time,” spune Kanye West fără să clipească, într-un interviu de vineri. E bine măcar că a precizat „uman”.
Iunie 2020: anunțul candidaturii la prezidențialele din SUA
O lună mai târziu, Kanye West se dovedea a fi fost doar o armă secretă a lui Donald Trump. Oricum, după ce, chiar pe 4 iulie, controversatul rapper miliardar anunța că va candida la prezidențialele din SUA, el a făcut o bizara sa apariție în public, când, instabil psihologic, nu a lăsat câtuși de puțin impresia că ar ști ceea ce face. West a recunoscut de altfel că în 2016 el a fost internat cu forța și că are tendințe sinucigașe.
Sigur, West putea — teoretic — fi important, perturbând campania lui Joe Biden și atrăgând electoratul afro-american. West, care a insistat întotdeauna cât de mult îl admiră pe Trump, putea fi foarte util în a atrage votul persoanelor de culoare. Asta când, cum o scria Süddeutsche Zeitung, Joe Biden insista din ce în ce mai mult în discursuri că „Trump este primul președinte rasist”.
Dar The Independent a revelat cum soția lui West, Kim Kardashian, a fost la rândul ei nevoită să se exprime public, pe Instagram, despre faptul că West e o persoană bipolară, profund perturbată, totul venind în urma unor stranii postări pe Twitter în care West anunța că va divorța de Kardashian pentru că aceasta ar fi o rasistă și o “white supremacist”.
***
Personaj complex și torturat, așadar, despre care acest prim episod de o oră și jumătate a trilogiei ne prezintă doar fragmențele caleidoscopice, rău filmate și — deseori — rău montate.
Filmul s-ar putea însă dovedi interesant din punct de vedere lingvistic. Dialogurile și mostrele de limbaj — aproape toate naturale — corespund perfect cu ceea ce lingvistul chomskyan Steven Pinker numea (în The Language Instinct, 1994) Black English Vernacular (BEV). Pinker nu găsea câtuși de puțin că acest dialect (căci asta este) ar fi inferior sau rudimentar în comparație cu SAE (Standard American English).
Printre mostrele de limbă date acolo în BEV, extrase dintr-un interviu cu un tânăr gangster de culoare din Harlem, el punea în evidență, extrăgând dintr-o discuție despre Dumnezeu, fraze ca: you know it ain’t no black God that’s doin’ that bullshit, o gramatică la fel de complexă în BEV ca și în SAE, cu clauze și sintagme relative și subordonate (fără a mai vorbi de o sofisticată argumentare teologică).
Ba chiar, în unele privințe BEV oferă nuanțe pe care SAE nu le poate exprima. Astfel, propoziția «He working» înseamnă că el lucrează acum, chiar în momentul ăsta în care vorbim, pe când “corectul” «He is working» înseamnă că lucrează în general (dar poate că acum doarme). Expresia “corectă” din engleza americană oficială «He is working» nu poate reda această fină distincție.
Găsim în Istoria Romei a lui Mary Beard confirmarea că trebuie să relativizăm toate miturile, chiar și cele care păreau consfințite definitiv de tradiție.
Mary Beard amintește (p. 138) ocuparea și jefuirea Romei de către «gali» în anul 390 î.e.n. (episodul cu gâștele Capitoliului etc.). Ea pune însă «gali» între ghilimele, în ciuda tradiției dublu milenare, deoarece, spune ea: „Ne este imposibil să știm cine erau acei invadatori, romanii nedistingând între cei pe care îi strângeau la pachet sub denumirea de «triburi barbare» din nord.”
Și are dreptate, căci Cezar în De Bello Gallico, sau Tacit în Germania, nu furnizează nici cea mai mică informație (de altfel, probabil că nici nu i-ar fi interesat să afle, sau ar fi găsit distincțiile total irelevante) despre identitatea celor numiți colectiv acolo «gali» și, respectiv, «germani». Nu avem nici cea mai măruntă idee dacă printre aceia nu se aflau cumva populații fino-ugrice sau alt tip de non-indo-europeni, precum «rheticii» din Alpi.
Gallia și Germania erau doar etichete generice (ca și Dacia), în care nu vom ști niciodată ce limbi se vorbeau și ce soi de populații trăiau barbar acolo. Exact asta se poate spune și despre «Dacia»: o simplă etichetă generică sub care se ascunde o gaură neagră.
Și, într-adevăr, «galii» care au ocupat scurtă vreme și jefuit Roma putea fi absolut orice. Venind de la nord, romanii se obișnuiseră să-i numească galli, așa cum pe barbarii de la nord de Dunăre îi numeau «germani» (deși poate unii erau celți sau chiar non-indo-europeni); iar pe barbarii tot de la nord de Dunăre îi numeau «daci», fără să se intereseze câtuși de puțin ce limbi vorbeau aceia (căci nu putea fi o singură limbă pe un teritoriu așa fracturat și lipsit de drumuri, urbanism și administrație). Un exercițiu de relativizare sănătoasă și de prudență hermeneutică.
Dar chiar și atunci când anticii ne-au lăsat mărturii de natură lingvistică, acestea trebuie folosite numai cu cea mai mare prudență. Iată exemple revelatoare: un lexicograf ca Hesychios notează «κάπρα — αἴξ Τυρρηνοί» (“capră la etrusci”)… or «capra» e termenul latin și ne-am fi așteptat ca Hesychios să știe asta; sau: medicul grec Dioscoride (sec. I e.n.) ne-a lăsat câteva cuvinte “etrusce” de plante, printre care o… «spina alba», care e limpede latinesc! Ba chiar găsim în altă parte că «dea» este cum etruscii numeau o zeiță (θεά), dar «dea», femininul de la «deus», este iarăși pur latinesc.
Dacă un cetățean erudit al Imperiului Roman cum era Dioscoride a putut atribui termeni latini (spina alba) etruscilor, ne putem imagina câtă încredere putem avea în lista de nume de plante “dacice” lăsate de același Dioscoride.
Sau vedem de îndată că atunci când cutare scriitor antic scria că “geții” erau un fel de “traci”, asta nu are mai mare valoare clasificatorie pentru lingvist decât a spune că albanezii erau un fel de… iugoslavi.
Pentru a fi respectat de un rus, trebuie să cunoști câteva expresii fundamentale, și nu e aici nici o glumă și nici o exagerare, cum o știu bine și toți moldovenii de peste Prut. Una dintre aceste expresii esențiale supraviețuirii în acel mediu ostil este: “ëб твою мать” (“Mă-ta-n cur.”)
Verbul ебать (jěbati ), de unde vine ëб, iob, și care înseamnă exact a fute, extrem de vulgar, este identic în sârbo-croată și in mai toate limbile slave, vine din cea mai adâncă preistorie, pentru că exista deja în sanscrită: यभति (yabhati).
Yabhami tvam în sanscrită este corespondentul exact, peste milenii, al sârbo-croatului jebo te = te fut. Ascultați doi croați, chiar și două fete, si veți auzi că o frază din două se incheie cu prietenosul jebo te.
Sigur, dacă îi spui jebo te (te fut) unui mafiot sârb sau croat sau bosniac cu care vrei să te bați în bar, expresia va avea o semnificație deloc prietenească și sperăm că știi să te bați folosind un gât de sticlă pe care ai spart-o în prealabil cu un gest sec in perete.
“Ëб твою мать”, acum. In rusă, “ëб твою мать” (“o fut pe mă-ta”/ “mă-ta-n cur”) se folosește în orice circumstanțe, poate fi o declarație de amor sau o insultă mortală, poate fi o expresie prietenească de simpatie, sau o formulă seacă de deschidere a ostilităților… sau pur și simplu o interjecție, o formulă de mirare, cum o atestă următoarea mostră de folclor urban (culeasă de mine de la scriitorul Eduard Topol, un fel de Limonov mai puțin nociv; traducerea e a mea):
Există o vorbă rusească
Cum alta n-avem, desigur.
Deși cam pare prostească,
A noastră e: — “’Mă-ta-n cur.”
Să luăm de pildă țăranul
La câmp ajuns în ceas obscur
Bătându-și mârțoaga cu parul,
Răcnindu-i: — “Tu-ți mă-ta-n cur.”
Sau iată, la fel, machitorul
Căzut, care strigă-n azur:
— “Murim aicea de sete,
Ei, Doamne, tu-ți mă-ta-n cur.”
———
Есть русское слово такое, Дороже его не сыскать. Оно хоть и очень простое, Но русское: “ëб твою мать.”
Возьми, например, мужичонку. Он выехал рано пахать И крикнул своей лошаденке: “Ну, трогай же, ëб твою мать.”
Вот пьяный лежит под забором, Проснулся и начал рыдать: “Неужто помру тут с позором? О, Господи, ëб твою мать!…”
—
Așa că atunci când închei un pact de “kрыша” (krîșa), de “acoperiș”, protecție, cu mafioții din cartierul tău moscovit, să nu cumva să uiți, când bateți palma, să le spui: “ëб твою мать” (yob tvayu mat’ =“O fut pe mă-ta” sau “Mă-ta-n cur.”) Vor fi cei mai fideli protectori ai tăi.
Despre cum ar trebui să traducem și să adaptăm frumos din rusă am mai scris aici, preluând un fragment din Erofeiev:
“Karm karo”, îi spune Krișna lui Arjuna în Bhagavad Gita, acea secțiune din Mahabharata care conține esența hinduismului (inclusiv elementele de bază din yoga).
Karm karo (कर्मकरो)= Fă-ți treaba (fără a te gândi la roadele ei.)
Karm este karma, desigur, suma faptelor cuiva, treaba, lucru, și e format, cu sufixul -ma, de la aceeași rădăcină *kar- de la care avem și imperativul “karo”! = fă!
Verbul este karami = eu fac; karasi = tu faci etc.
Acum, cine a crescut în România prin cartiere țigănești știe să întrebe măcar: — “So carès?” (— Ce faci?)
Nici nu are idee omul acela că de fapt vorbește puțină sanscrită. Din cauza izolării lor sociale, chiar și în urmă cu peste o mie de ani în India, limba romanès, țigăneasca, a rămas cea mai arhaică și mai apropiată de sanscrită dintre toate limbile indiene. Lexical, în primul rând, la nivelul vocabularului, dar și gramatical.
Iată, aici, în acest simplu: — So karès (— Ce faci? – căldărarii spun: keres). “So” este demonstrativul sanscrit, care era și pronume personal de pers. a III-a (el = sa), dispărut în toate limbile indiene, iar în “karès”, de la rădăcina *kar- = a face, avem incredibil de arhaica terminație -es de pers. a II-a singular (în sanscrită: karasi = tu faci), pierdută în toate limbile indiene (așa cum în limbile neo-latine doar spaniola și portugheza au păstrat-o: que haces, que quieres). “So kares” este la fel de indo-european arhaic pe cât este și “que quieres”. În celelalte limbi indiene terminațiile personale ale verbelor sunt de mult total dispărute.
Dar momentul de transă vine când pricepi că rădăcina verbului țigănesc karès, *kar-, a face, este cea care a dat karma. “Karma” din hinduism, budism și yoga, da, nu e altceva decât “fapta”, suma faptelor, “so kares”, pe țigănește, sau “so kardi” (ce-ai făcut).
Așa că putem tremura de spaimă mistică atunci când spunem pe țigănește, gândindu-ne la karma: — Kares khanci = Ai făcut un canci. sau: nai mišto kerdo = nu-i făcut bine.
Îndemnul lui Krishna din Bhagavad Gita: — Karm karo, e învățat de secole de copii în toate școlile indiene.
Karma si žuklí = karma is a bitch, cum s-ar zice în Ferentari.
Termenul „vatră“, care este prezentat în manuale și dicționare ca fiind esența însăși a românismului și dat ca “dacic”, există în realitate în toate limbile balcanice: în română, aromână, albaneză şi în multe limbi slave, care l-au împrumutat de la păstorii seminomazi aromâni.
Lingvistica ne arată însă că este un termen pur albanez, lucru dovedit extrem de simplu prin fonetismul său actual. Vatra are până azi, în toate limbile slave din Balcani, sensul de foc, în toate accepțiunile sale (cf. croatul otvoriti vatru = a deschide focul, a trage cu pușca). În albaneză, în schimb, limba sursă, termenul nu doar că are toate sensurile din română (cămin, foc, locul de origine, sursa luată metaforic, punctul de proveniență al unei culturi sau centrul unui sat), dar mai are și sensul de focar, în fizică sau optică, sau epicentrul unui cutremur (vatra e tërmetit). Pe deasupra, în albaneză vatra e doar forma articulată cu articolul hotărât -a de la vatër, substantiv feminin. Celelalte limbi balcanice, inclusiv româna, au preluat din expresii forma articulată a lui vatër: vatra.
Rădăcina termenului a fost identificată de mult de lingvişti: vatër, vatra, de la *ater, foc, cf. în iraniana avestică: atar, foc, în osetă (limbă iraniană din Caucaz): art, foc, iar în latină adjectivul: *āter, ātra, ātrum, ars, negru, de unde atrium, locul în care se afla odinioară vatra sau cuptorul. Ceea ce este inexplicabil în varianta balcanică a rădăcinii este proteza consonantică iniţială v-. Ştim însă că procedeul de a adăuga un v- protetic iniţial rădăcinilor unor termeni arhaici moşteniţi care încep cu vocală este un procedeu propriu limbii albaneze.
Sunt afectate de asta în primul rând multe cuvinte provenite din fondul vechi lexical indo-european. Exemple: vesh, ureche, de la rădăcina *aus-, întâlnită în latină în aus-cultare, prusiană: ausins, urechi, lituaniană: ausìs, letonă: àuss, ureche.
Dar procedeul a fost aplicat şi unor termeni latini cu vocală iniţială, care primesc la rândul lor în albaneză proteza v-: verbër, orb, cu derivatele verboj, a orbi, şi verbërí, orbire; vepër, vepra, operă, creaţie; gheg vorfën = orfan (tosc varfërë); vadís, a uda.
Îl putem adăuga aici şi pe „oare“ românesc, a cărui etimologie acceptată îl face să provină din latinescul volet, dar care corespunde exact albanezului vallë, așa după cum „operă“ îi corespunde lui vepër, iar „orb“ lui verbër.
Nimic asemănător acestei proteze consonantice iniţiale nu există în celelalte limbi balcanice. Motiv pentru care vatër, vatra, nu poate fi decât un termen albanez, împrumutat apoi de limbile vecine: româna, macedoneana, sârba etc. Evoluţia de la *āter la vatër, vatra nu a putut avea loc decât în albaneză.
Istoria egiptologiei – în care ar trebui să se insereze și cea a studiilor copte – este plină de întorsături și surprize.
Astfel, printre primele incunabule publicate în Italia Renașterii s-a numărat un tom exotic, intitulat «Hieroglyphica», transcris dintr-un manuscris datat de pe la anul 400 d.Hr., descoperit pe insula Andros și semnat de un misterios Horapollo (pseudonim ocult compus, vizibil, din Horus și Apollo).
Textul pretindea că dezvăluie semnificația a 189 de hieroglife egiptene, însă aproape totul era fals, cunoașterea sensului real al hieroglifelor fiind atunci pierdută. Practic, o singură hieroglifă era interpretată corect, cea care figurează o gâscă (sau o rață, cf. foto) 𓅭; Horapollo explica corect semnul gâștei egiptene prin „fiu”, dar motiva că asta se datorează faptului că gâsca ar fi deosebit de devotată puilor ei. De fapt, imaginea gâștei nu are absolut nimic de-a face cu pasărea; “gâscă” în egipteana veche se spunea <sa>, un omofon pentru „fiu”. De aceea apar așa multe gâște prin textele funerare egiptene, în care e foarte des pomenit “fiul”cuiva. Avem de-a face acolo cu o scriere de tip “rebus”.
A urmat tentativa dezastruoasă de descifrare a hieroglifelor a părintelui iezuit Athanasius Kircher, care de asemenea, bazându-se masiv pe Horapollo, nu a reușit să interpreteze corect absolut nimic.
Acum… cine ar fi anticipat ca studiile de egipteană nouă, de coptă, să capete un mare avânt în România contemporană? (Limba coptă este limba — astăzi moartă — a egiptenilor creștini, a cărei cunoaștere i-a permis lui Champollion să descifreze scrierea hieroglifică; a fost scrisă întotdeauna într-un alfabet derivat din cel grec.)
Probabilitatea dezvoltării studiilor copte în România era foarte redusă, desigur. Și totuși, ele au căpătat un mare avânt odată cu Alin Suciu. Avem mai întâi și mai întâi cartea lui (“Monahul și Scribul. Creștinismul egiptean între idealul monahal și cultura scrisă”, editura Spandugino, 2023), o publicație de o rară calitate științifică, dar și grafică și estetică. Volumul reunește zece mari eseuri și traduceri comentate, însoțite de planșe, facsimile și masive fragmente bilingve.
Copta — egipteana nouă — e o limbă importantă chiar și tipologic. Este o verigă între limbile (graiurile) berbere și limbile semitice, arătând de pildă răspândirea areală a lui -t- ca marcă a femininului, evidentă în limbile semitice, dar mai ales în cele kabyl-berbere, unde dentala -t- e folosită chiar la “supranumerar”, marcând uneori și începutul și sfârșitul cuvântului (vezi limba tamazight, t-amazigh-t). Dar copta este mai ales limba textelor creștine egiptene și a rămas vorbită cam până în vremea lui Champollion, când a fost înlocuită total și definitiv de arabă, chiar și în biserici și mănăstiri.
Alin Suciu, docent și cercetător la Academia de Știinţe din Göttingen, este un pur filolog care se ocupă exclusiv de tradiția scripturară, fără a atinge politica (multe texte reproduse în paralel, în volumul respectiv, sunt de altfel în arabă, căci creștinii egipteni vorbesc araba de multe secole încoace). Tradiție fragmentară și incompletă, căci, cum constată Alin Suciu, «spre deosebire de alte ramuri ale creștinismului răsăritean, nu există încă o istorie a literaturii copte». Cele zece studii ale volumului caută să pună fundațiile unei asemenea prezentări istorice.
O astfel de istorie ar trebui să prezinte și o hartă dialectală a Egiptului coptic. Principalul dialect este cel sahidic (iar primul studiu se ocupă de transmiterea Cărții lui Isaia, scrisă în acest dialect).
Urmează studii despre literatura patristică (Sfântul Antonie, cel ispitit în deșert, fusese egiptean, chiar dacă nu s-a păstrat nimic scris direct de el); literatura ascetică; și o secțiune finală dedicată literaturii apocrife.
Merită însă menționat că fără coordonarea lui Alin Suciu n-ar fi apărut nici volumul de la Humanitas «Apoftegmele Părinţilor deșertului; versiunea coptă sahidică sau patericul copt» (2021), ediție critică îngrijită de Ștefan Colceriu. Studiul introductiv al lui Colceriu oferă acolo o explicație succintă, limpede și convingătoare a acestui fenomen istoric și cultural uluitor care a fost convertirea în masă la creștinism a egiptenilor. Fenomen cu atât mai important cu cât a dus la apariția monahismului creștin (din nou St. Antonie) și la o extraordinară efervescență monastică, perpetuată până astăzi.
Confruntați cu studii filologice de o asemenea calitate, nu putem decât să constatăm că peisajul științific și intelectual românesc nu este chiar atât de negru-arid cum ne e prezentat în virtutea acelei tendințe permanente spre auto-flagelare și sentiment românesc al urii de sine.
Cei care se întreabă cum de a fost posibilă romanizarea Daciei si înlocuirea “limbii strămoșești” se comportă precum naivele personaje din deschiderea romanului istoric «Ivanhoe» al lui Walter Scott, care se întrebau cu indignare de ce animalul numit “swine”când e viu devine “pork” când îl mănânci.
Răspunsul e conținut în întrebare: pentru că normanzii care au dat limbii engleze uriașul său lexic de origine franceză au adus noi dimensiuni culturale, printre altele în bucătărie. De aceea dualitatea terminologică din engleză, unde animalele gătite capătă nume de origine franceză, ca în dubletele: swine-pork / sheep-mutton / cow-beef sau veal etc, etc.
De cele mai multe ori, asemenea împrumuturi au o logică culturală. De pildă, în farsi, persana, limbă indo-europeană (apropiată deci gramatical de limbile germanice, slave, romane etc.), numele de animale sunt cu toatele indo-europene (calul este “asp”, înrudit cu equus și hippos etc.), cu excepția notabilă a păianjenului, care e luat direct din arabă: عنکبوت (‘ankabut).
Aici, explicația nu poate fi decât aceea că una din suratele (capitole) din Coran este sura Păianjenului (‘Ankabut, cum scrie aici deasupra), așa că numele a devenit de uz curent, preluat din arabă și înlocuind arhaicul nume indo-european (pierdut) al păianjenului.
La fel, influența fabulei medievale germanice a Vulpoiului Reinhard (Le Roman de Renart / Jupân Rănică vulpoiul), a făcut că “renard” (de la numele propriu Reinhard) a înlocuit în franceză vechiul nume al vulpii (goupil, din latinescul vulpes).
În general, însă, cum vedem, se transmite direct numele animalului. Ar fi interesant însă de priceput, din punct de vedere cultural, de ce în cazul a două gângănii fundamentale pentru sedentari: albina și păianjenul, româna a preluat nu numele creaturii, ci pe cel al… casei ei!
Albina
Numele “albinei” în limbile romane moderne vine, cum era de așteptat, de la cel latin: apis. Așa avem it. ape, fr. abeille, sp. abeja etc.
Albina, însă, este la origine numele… stupului, nu cel al insectei. Albina (stupul, la origine) e în mod vizibil înrudit cu “albie” și ambele vin de la “alveolă”, după cum e împărțirea stupului în albiuțe. De altfel, în dialect venețian, “albio” este troaca (truogo în italiană literară) porcilor, așa că româna le-a moștenit pe ambele, și “troacă” și “albie”, dar e un mister cultural, ce ține probabil de economia domestică, de ce numele stupului, alvina > albina, a devenit cel al insectei.
Păianjen
Și aici s-a întâmplat la fel, căci “păianjen” vine din bulgărescul паяжина (pájažina, “pânză de păianjen”). Pajažina, паяжина este pânza țesută de pajak (пàяк, cu pluralul пàяци).
Împrumutul în română din slavă a fost suficient de arhaic ca să păstreze nazalizarea, acel -n- nazal dispărut în toate limbile slave, mai puțin în polonă, unde avem și astăzi: pająk (cu -ą- nazal).
Ca și în cazul albinei, al cărei nume înseamnă la origine “stup”, numele păianjenului desemnează la origine pânza sa.
Nu am o explicație pentru asta. A căuta, etiologic, să explici că poate vorbitorii noștri coborau din vârf de munte, unde nu se găsesc nici albine și nici păianjeni, e poate prea simplist. Pentru moment, nu fac decât să formulez mirarea.
Cu atât mai dificil mi-a fost să mă decid să scriu următoarele: problema mea cu cartea lui Dan Ungureanu «Istoria limbii române» publicată la Chișinău, la minunata editură Cartier a lui Gheorghe Erizanu, este aceea că ipotezele noastre se exclud reciproc, a mea și a lui, iar a lui este inacceptabilă metodologic.
Dan Ungureanu spune că româna ar fi un soi de dialect romanic nord-italian care ar fi migrat spre est după sec. V; eu spun că româna este rezultatul latinității balcanice, care a luat multe secole pentru a se forma și care, la un moment ce trebuie definit, dar intervenit după slavizarea masivă a limbii (inclusiv prin verbe fundamentale precum “a iubi” și “a citi”), care a dus și la impunerea limbii slavone în cult, folosirea alfabetului slavon-bulgar vechi, inclusiv la românii din Ardeal și Maramureș, însă doar a trecut Dunărea din Balcani spre nord.
Cele două ipoteze se exclud reciproc și sunt incompatibile. Sunt uimit de cei care, pe rețelele sociale, arată apreciere pentru ambele, probabil fără să gândească prea mult, sau fără să citească, mulțumiți fiind cu titlul.
Structura și tipologia limbii române (cum o arăt în «Dacopatia» și în «De-a dacii și romanii») sunt identice cu tipologia și sintaxa limbilor albaneză și bulgară-macedoneană. Asemenea fenomene, ceea ce eu numesc un “Sprachbund”, potrivit terminologiei lui Trubetzkoy, sunt rare și trebuiesc explicate. Cartea lui Dan Ungureanu nu face deloc asta, căci se ocupă doar de comparații superficiale (dacă nu chiar, uneori, bazate pe simple accidente – ca să nu spun inventate) care nu ating deloc problemele structurale: cum ar fi putut un dialect nord-italian să ajungă la o structură de “pidgin”, de “creolizare”, identică cu cea a albanezei și ca ambele să fi influențat în așa măsură slavona de biserică (bulgara veche) încât bulgara și macedoneana din timpurile istorice să ajungă să-și piardă cu totul tipologia limbilor slave, devenind limbi balcanice: fără cazuri gramaticale, ba chiar, sub influența românei și albanezei, creându-și un articol hotărât care este plasat la sfârșitul cuvântului: om/omul – ciovek/ciovekăt?
Singurul — dar absolut singurul — lucru asupra căruia suntem de acord, eu și Dan Ungureanu, este că limba română nu s-a putut forma la nordul Dunării… Ba chiar, nu s-a putut forma nici pe ambele maluri acestui fluviu, cel mai mare și mai lung și mai larg din Europa, pentru că Dunărea a fost întotdeauna o frontieră naturală. Toată masa de bulgărisme și sârbisme din limba română nu se explică din vreo conviețuire cu slavii balcanici prin Maramureș și Bucovina, ci prin aceea că româna s-a format în Balcani, în contact strâns cu slava sudică și albaneza. Cele mai greu de trecut frontiere naturale, cum ne-a învățat Fernand Braudel, sunt râurile și fluviile. Cele două mari dialecte ale “limbii albaneze”, gheg și tosk, sunt separate doar de râulețul Shkumbin. Tot așa, Roma și limba latină erau separate doar de către fluviul Tibru de Etruria și de orașele-cetăți etrusce etc.
Teoria lui Dan Ungureanu este că limba (proto)română s-ar fi format în Gallia cisalpină, în nordul Italiei, de unde vorbitorii ar fi emigrat spre locurile lor actuale după 500 AD. Pentru a încerca să dovedească asta, el compară însă doar cuvinte, scoase din context, cu exemple din dialecte italiene diferite, dar nu oferă absolut nimic structural si gramatical. El prezintă o masă amorfă de vorbe, acolo unde eu arăt similitudini structurale într-un Sprachbund balcanic, structuri gramaticale identice care nu puteau apărea decât în contact strâns, veacuri întregi, în inima Balcanilor, regiune latinizată încă de la fuzionarea Romei cu lumea elenistică.
Românitatea este așadar latinitatea balcanică și atât. Legătura lexicală (la nivelul unor cuvinte) cu dialectele nord-italiene este firească, însă aleatorie, căci e prezentată de Dan Ungureanu doar lexical, ceea ce constituie o eroare de metodă. Dacă am lua-o așa, am putea trage o concluzie falsă și din faptul că doar româna si limba sardă au păstrat, de pildă, termenul de “armăsar”. Însă o limbă înseamnă structură și tipologie, nu o magazie de vorbe comparate răzleț. Metoda lui Dan Ungureanu în această carte în care încearcă să convingă că româna s-a format în Italia de nord este inacceptabilă, sau de fapt – nu reprezintă o metodă, ci doar o masă de statistici care ignoră (voit) asemănările lexicale firești si întâmplătoare între limbi înrudite.
Apoi, Dan Ungureanu nu face decât să compare o masă amorfă de cuvinte. Lingvistica înseamnă comparații structurale intre două sau mai multe sisteme, nu intre cuvinte alese după cum par că sună similar. El nu oferă o metodă de analiză structurală a limbilor. Or – cuvintele pot evolua fonetic identic, în limbi provenite din dialecte ale aceleiași limbi-mumă, cum este cazul limbilor romanice, provenite din latină, dacă s-a declanșat un anume proces de evoluție fonetică pe o arie mai largă, cum este atestat istoric si scripturar. Sau, dacă am lua-o doar după lexic, atunci persana de astăzi (farsi) ar fi un dialect arab. Or, gramatica, structura si tipologia arată că nu este așa. Dan Ungureanu nu face însă asta, el vine doar cu hărți și vorbe.
Face de pildă apropieri de genul un pic (rom.) – piccolo (it.). Dar uită să spună că avem și pequeño în spaniolă etc.
Nimic gramatical, tipologic sau structural acolo la el, la Dan Ungureanu, nimic despre faptul că gramatica limbii române este identică cu cea a albanezei si bulgarei.
Iar deplasarea propusă de Dan Ungureanu, dinspre nordul Italiei spre Ardeal și Balcani, traversând toate sălbăticiile secolului VI, este de neimaginat. In teoria mea, prezentată în cartea «De-a dacii și romanii» și sprijinită structural și gramatical, doar se trece Dunărea dinspre Balcani. Simplu și mai mult decât plauzibil.
Ca să nu mai spun că gramatical dialectele nord-italiene sunt doar banală italiană, n-au nimic din structura limbilor balcanice. Asta Dan Ungureanu nu explică. Căci dacă spaniola are “mano” și româna are “mână”, înseamnă asta oare că românii vin din Peninsula Iberică?
Majoritatea aprecierilor si apropierilor lexicale pe care le face Ungureanu sunt firești, pentru că sunt moștenite în paralel din latină. Dar dacă o luăm așa – româna ar fi și mai apropiată lexical de catalană, despre care el nu zice mai nimic. Sau de limba sardă. Dar noi trebuie să arătăm gramatică și tipologie, nu un depozit de cuvinte.
Limba nu este așadar o colecție de cuvinte izolate prezentate în paralel, ci o structură gramaticală si tipologică. Căci dacă o iei statistic, atunci engleza ar părea un dialect franco-latin, cum o și spune o carte umoristică recentă.
Ca un adevărat coțcar (în sens etimologic-istoric, căci coțca = kocka = zar în sârbește, așa încât coțcarul e jucătorul de zaruri, trișor prin definiție), Cristian Rizescu ne informează aici care sunt combinațiile câștigătoare la barbut: 6-5 sau 6-6 (la care se mai adaugă 3–3, 5–5, căci cu oricare altele pierzi).
Acum, barbutul nu este câtuși de puțin un joc țigănesc, deși e atotprezent în manele. El ne vine din turcă, unde e tot barbut, iar în turcă vine cel mai probabil… din venețiană!
Asta e cel puțin teoria lingviștilor turci. Turca epocii de aur a Imperiului Otoman a fost foarte influențată de venețiană, Serenissima Republică întreținând relații speciale cu Poarta (de unde și situația permanent privilegiată a Dubrovnikului, Ragusa), lăsat în pace întotdeauna de turci și bombardat pentru prima oară într-un mileniu de existență de către sârbi în 1991 (generalului sârb Ratko Mladici, care comanda, i se atribuie fraza, atunci când i s-a atras atenția că bombardează un superb oraș vechi: – „O să construim unul și mai frumos, și mai vechi.”).
Or, mercenarii venețieni sunt cei care, conform lingviștilor turci, au lăsat otomanilor acest joc de zaruri, numit barbut de la început, deoarece coifurile lor erau numite astfel, coifuri venețiene de tip barbuta, croite pentru a lăsa fața dezgolită, sau cel puțin loc pentru barbă.
Coif venețian de tip barbuta.
Nu avem motive să ne îndoim de etimologia turcească, întrucât prin turcă ne-au mai venit cuvinte venețiene: furtuna, de exemplu, stihiile de pe mare. Furtuna românească nu este câtuși de puțin descendentă din latinescul Fortuna (=șansa divinizată), și nici din italianul fortuna (= șansă, noroc), ci e turcescul fırtına, turca avându-l la rândul ei din venețiană. În venețiană, ca și în franceza veche, ambivalentul fortune începuse sa se specializeze în sensul de dezlănțuire aleatorie a stihiilor, a elementelor marine, după cum dă norocul: “Leurs vaisseaux eurent si grande fortune sur mer, que plusieurs nefs furent perdues.” (Froissart). De aceea si astăzi în franceză pânza ce poate fi lăsată ridicată pe vreme de stihii e numita “voile de fortune”, fırtına yelkeni, cum se zice în turcă: velă de furtună.
Pentru ce însă numele coifului, barbuta, a ajuns să desemneze jocul de zaruri al soldaților? Zarurile se amestecau oare într-un coif?
“Alea jacta est.”
Fapt e că acei marinari mercenari venețieni care le-au lăsat turcilor furtuna, le-au lăsat și barbutul, cuvânt care etimologic e format ca bărbatul nostru, și acela un bărbos la origine, dacă nu un barbone.
Știam toate acestea încă de când am lucrat, în adolescență în România, la volumul, apărut în 1986, Arte Poetice: Renașterea (Univers, 1986), unde, pe lângă traduceri din Erasmus din Rotterdam și ceva italieni ai Renașterii, m-am ocupat de minunata cultură slavo-venețiană a Renașterii din Dubrovnik. Ei bine, barbuta era și acolo, în Dubrovnik, coiful mercenarilor, în acea cultură de limbă croată din Dubrovnik, influențată de venețiană, în care au scris MavroVetranović, Marko Marulić sau Marin Držić. (Din primul am și tradus atunci poemul Lanci Alemani, cântecul mercenarilor germani… Ezra Pound a făcut ceva similar în Winter is icummen in)
Paranteza vlahă
Încă de atunci, ocupându-mă de acea frumoasă limbă croato-venețiană din Dubrovnik și Split, unde mercenarii purtau barbuta și jucau barbut, m-a uimit absența totală în texte a oricăror referințe la vlahi, la aromâni, sau lipsa oricărui contact lingvistic vizibil între coasta croată și vlahii din interior. Asta e cu atât mai surprinzător, cu cât multă vreme am crezut că termenul din Split care desemnează un localnic, cineva născut între zidurile orașului: „Splitska faca” (citit: fața) și însemnând chiar față, o „înaltă față”, un om din Split, am crezut că vine din aromânescul „fatsã”. Asta pentru că vlahii, aromânii, au trăit dintotdeauna în munții din jurul Splitului. Dar nu, așa cum aveam să o descopăr, termenul e de fapt tot din venețiană: faça.
Zilele astea, pentru a mă lămuri totuși dacă există cea mai mică mențiune a vlahilor într-un text cum este de pildă masiva piesă de teatru a dramaturgului raguzan Marin Držić: Dundo Maroje (1551), am recitit nu doar piesa, dar întreaga ediție critică (Komedije od Pometa) a bunului amic, filozof și dramaturg Matko Sršen, care a lucrat acolo nu doar la lexicul piesei, dar a identificat tot vocabularul vechi, întrucât croații de pe coastă ai anului 1551 vorbeau un amestec neverosimil de slavă și venețiană.
Ei bine, sunt acolo în lexic nenumărate venețianisme și turcisme, inclusiv un alea jacta balcanic: “vrgao sam dzar”, cum strigă servitorul Popiva: am zvârlit cu zarul! Vrgao sam dzar! De remarcat că zarul intrase deja din turcă în croata din Dubrovnik în 1551 și că piesa respectivă a lui Marin Držić, care e de nivelul celor mai bune piese ale venețianului Goldoni… e scrisă cu două secole înainte de Goldoni… dar nimic, absolut nimic despre existența vlahilor, a aromânilor.
Coțca e sârbească, iar zarul turco-arăbesc
Și așa ajungem la zar, fără de care n-am avea barbut. Nu e o întâmplare că în “hazard” avem “zar”. “Hazardul” ne vine din franceză, pe când “zarul” din turcă, dar ambele au aceeași origine arabă: zahr, zar, ,زهر sau, cu articol: الزهر. Altfel zis: zahr, al-zahr, care e de fapt pronunțat: az-zaar. Acest azzaar arăbesc (spaniolă: azar), a fost scris fantezist în franceză: “hasard”.
I s-a adăugat un h- la început pentru a indica faptul că nu se face legătura, acea liaison franceză ca în “l’amour” sau “l’enfant”, ci că se spune: “le hasard”, cu pauză între articol și cuvânt: le-azar. S-a mai scris un -d pur grafic la urmă, care nu se pronunță, prin analogie cu alte cuvinte care au în franceză un -d grafic în final: dard, lard sau fard, așa că: hasard.
Când limbi ca engleza sau româna au împrumutat acest “hazard”, vorbitorii au pronunțat tot, inclusiv literele mute h- inițial și -d final. Așa ne-am trezit cu “hazardul”. Dar zahr (sau zaar) singur ne-a ajuns în paralel din arabă, prin turcă, pentru a desemna osciorul cu șase fețe folosit la jocurile de… hazard.
“Zar” simplu ne-a venit așadar din turcă (“zarlar” la plural). Așa că avem zarul o dată din turcă, dar îl mai avem și în “hazard”, care păstrează forma arabă cu articol (az-zar), numai că scrisă fantezist de francezi (hasard).
Dacă n-am fi luat zarul din turcă, l-am fi împrumutat atunci de la sârbi, unde zar e: kocka (pronunțat: coțca = oscior). De la acele kocka, pl. kocke sârbești ne-a rămas în schimb, cum am zis, foarte sugestivul “coțcar”, la origine cineva care te păcălește cu zarurile, făcându-te să crezi că ar exista hazard sau ceva aleatoriu.
