Porumb: acel geniu al nutriționismului modern, Antoine Parmentier, omul care l-a convins pe Ludovic al XVI-lea să încurajeze cultivarea pe scară largă a cartofilor, facandu-l sa guste amestecul de cartofi și carne tocată numit pina azi “hachis Parmentier” a mai fost, intr-o viață foarte agitată, si primul care a scris o carte despre porumb : Le Maïs ou blé de Turquie, apprécié sous tous ses rapports ( 1784 ).
.
Venit, ca si cartoful, roșiile, curcanul, tutunul, cacao etc, etc, din America, porumbul si-a păstrat numele indian (maïs, maize) in natiunile maritime care îl importau direct, insa a primit nume baroce pe măsură ce cultura lui se extindea.
Blé de Turquie un timp in Franța, granturco pina azi in Italia, pentru că se credea ca ar proveni din Turcia, dar misir in turcă, adică “egipteanul” (cf. turkey, curcanul, pasărea “turcească”, numit însă hindi in turcește si misirka, adică “egipteanca”, in Balcani).
.
Cele mai imaginative denumiri, însă, i s-au dat noii plante in Balcani, de către bulgari și români. Frapați de aspectul de păpuși infofolite al știuleților, românii au numit planta: păpușoi.
.
Bulgarii, in schimb, au considerat că știuleții seamănă mai degrabă cu niște porumbei adormiți, așa cum își trag ei prostește capul între umeri, și au numit ansamblul: gălăbi (porumbei), singular gălăb… De aici, românii l-au numit și ei, prin calc semantic: porumb, care pana atunci desemna doar pasărea (pînă in sec. al XIX-lea încă se mai spunea porumbi, la plural, pentru porumbei, termenul fiind moștenit din latină si înrudit cu paloma).
.
Pentru a desemna pasărea, de atunci înainte s-a adăugat terminația diminutivală -el: porumbel. La rândul lor, frunzele care invelesc coceanul porumbului au fost numite pănușe, pănușă nefiind decât un diminutiv de la pană.
.
Mămăliga
In extrem de instructiva carte, Parmentier, care nu stia despre indepartatii valahi, descrie cum făceau țăranii italieni mămăliga (polenta) de porumb, precizând că bastonul patriarhului, al șefului clanului, servea întotdeauna de făcăleț: “Acest baston e folosit pentru învârtitul polentei de patru ori pe zi și nu e niciodată frecat, curățat sau șters. Pasta de pe el, nesecând niciodată total, formează o crustă care îl protejează.”
.
Polenta (mămăliga), mai precizează Parmentier, se taie cu un fir sau cu o ață, nu cu cuțitul.
—
.
Despre mamaliga, care pana la venirea păpușoiului si porumbilor se făcea din alte cereale, probabil din mei, vezi si aici:
Mãmãliga nu explodeazã, dar are titluri de nobleţe
.
Despre vinete:
”Mere nebune“si pătlăgele (vinete si roșii) – cromatismul culinar în etnografie…
.
cf. Mituri culinare românești :
http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/mituri-culinare-romanesti/
—–
